Preludiu
Poezia și muzica, bine se știe, au o origine comună. Deopotrivă respirația, rostirea, gestica, uneori dansul, alteori chiar divinația sau magia, le însoțeau și le completau sincretic. Toate specializările pe care le-au produs diviziunea muncii, modernitatea, revoluțiile tehnologice de tot felul și care au separat poetul de muzician și dansatorul de actor – inițial se contopeau în aceeași matcă: să-i zicem matca lirică.
Se știe că termenii liric, lirică, lirism… vin de la liră, instrumentul cu care se acompaniau mai toți performerii genului, de la Safo și Pindar la biblicul David.
Veacurile au trecut, lira a cedat locul lăutei, țiterei și violei; au apărut forme poetice precum canțona, balada, sonetul, rondelul, madrigalul, ale căror nume denotativ muzicale ne amintesc că destinația lor inițială era cântarea. Unele au preludii, altele succesiuni strofă-refren. Unele au motive recurente, altele închinări, reverențe sau code. Noi azi le tratăm ca forme fixe și le categorisim după metrică și structură; și mai mereu uităm că toate acestea sunt reminiscențe ale unor structuri muzicale. La fel cum cadențele (silabe, rime și accente) sunt amprente ceva mai lipsite de relief ale ritmului cântat (sau ale cântului ritmat).
Și apoi, există un întreg nomenclator de meserii „poe-muzicale“: aezi, rapsozi, druizi, profeți, sibile, vestale, menade… Toți cântau, dansau, delirau mistic (sau doar mimau, însă și iluzia face parte din artă, nu?), provocau vibrații ale pneumei și pasau o parte din propriul lor enthousiasmos către spectatori (care nu erau simpli spectatori, ci actanți).
Dar, vai, anticii nu posedau instrumente de înregistrare a sunetului, așa că toate acele acte artistice s-au pierdut, la fel ca viersul păsărilor și freamătul valurilor.
În lipsă de altceva mai precis, avem mitologia. Orfeu, Tiresias, muzele, bacantele și satirii ipostaziază exemplar și rezumativ performerul liric. Un mit ca acela al duelului dintre Apollo și Marsyas exprimă emblematic avantajul muzicii vocale, cu mesaj verbalizat, față de muzica pur instrumentală (fie doar și din perspectiva preferinței publicului): Apollo câștigă detașat până în ziua de azi, când interpreții vocali sunt răsfățații showbizului.
Când Paul Verlaine prescria în rețeta poeziei „de la musique avant toute chose“, contemporanii săi simțeau poate mai firesc legătura dintre cele două elementarii. Noi azi receptăm acest vers ca pe o hiperbolă. Am putea să-l vedem însă și ca un flashback către un paradis de care noi singuri ne-am rătăcit. Când, după un secol și jumătate, Bob Dylan a câștigat Nobelul pentru literatură, câți dintre noi au văzut în acest eveniment o celebrare a mătcii lirice?
Cum am ajuns textier
Era prin ‘87 și făceam prima facultate, la Politehnică. Scrisesem un cuplet pentru brigada artistică a facultății de Mecanică. Era o parodie după Dansul orelor de Ponchielli, cântec pe care brigada îl avea în repertoriu cu versuri uzate de vreme și lipsite de impact. Voiau să vină cu ceva mai caustic, mai îndrăzneț.
Cochetasem și eu cu cântatul, dar renunțasem repede, încă de prin liceu: vocea mea aproape că aplatiza totul în chip de monodie (deși mie îmi suna perfect), iar la acordatul chitarei nu reușeam să disting semitonuri sau chiar tonuri întregi. Eram afon dovedit!
Nu știu de ce m-am încurcat cu cei din brigadă: îmi plăcea de o fată de acolo sau poate mă atrăgea atmosfera aceea boem fastuoasă, tipică lumii varieteului. Le-am scris ceva poate prea tranșant. Liderul brigăzii mi-a spus că nu a trecut de Comisie (forul de cenzură al partidului-stat), dar eu cred că nici nu apucaseră să-l repete. Au intrat în festival tot cu textul vechi.
Eram – puțin spus dezamăgit – de-a dreptul demoralizat… până într-o zi din ianuarie 1988, când Adrian Pleșca alias Artan mi-a citit caietul cu poezii. Pe vremea aceea adunasem cam cât un volum de debut (scriam într-un stil de notație imediată/slice of life, destul de apropiat de cel al poeților tineri de azi). Artan mi-a propus să scriu texte pentru Timpuri Noi. Au urmat câțiva ani de „dat la perete“; trupa a fost o vreme interzisă, iar eu am prins curaj și am compus texte și pentru „formația de rock feminin“ Secret.
Am debutat pe albumul Timpuri Noi din ‘92, fiind creditat numai pentru un cântec din două. Fetele de la Secret m-au menționat pe coperta discului la rubrica „Mulțumiri“. Pentru mine însă, asta era consacrarea!
Când, peste ani, am debutat ca poet „cult“, m-a ajutat faima căpătată între timp ca textier al Sarmalelor Reci. Lumea știa de unde să mă ia și, cum Sarmalele aveau un renume de frondiști ai regimului Iliescu, am fost îmbrățișat de unii dintre intelectualii anilor ‘90 și de o parte din lumea literară. De atunci pendulez între lyrics (de ascultat) și poezie (de citit). Textul destinat muzicii are un mesaj mai diluat, mai sintetic, mai „pop“. În scris, pot fi mai experimental și mai subtil.
Pendularea poezie-lyrics a luat o turnură neașteptată atunci când Josef Kappl a pornit să caute un textier „în maniera lui Șerban Foarță“ pentru Pasărea Rock (super-grup care îi mai conținea și pe Baniciu și Țăndărică), iar eu am avut norocul să fiu cel recrutat. Iată-mă așadar, trecând de la Sarmalele Reci la Phoenicși; de la dezvrăjire și revoltă la re-încântare și evadare în mit.
Materie trubadurescă, stilnovistă, doctrină amoroasă medievală – am tot folosit în textele cântecelor de dragoste, mai cu seamă pentru Direcția 5. Sunt lucruri pe care le-am deprins din cărțile maeștrilor de odinioară. Credeam că mă pot lipsi de muzica din subtext, că-mi sunt suficiente versurile rămase de la ei. Până când…
O serenadă la castel
Pe la mijlocul anilor ‘90, am trăit revelația mătcii lirice. Eram la a doua facultate, studiam limbi străine. La franceză învățasem despre trubaduri și truveri, trecusem apoi prin Charles d’Orléans și François Villon. La italiană, îi studiasem pe sicilieni și stilnoviști (cu un lung popas în „stația“ Dante), urmați de Petrarca (autor, la rându-i, al unui Canțonier). Citisem multă teorie și aveam idee despre multiplele dimensiuni ale cântului medieval. Aveam pregătirea teoretică pentru revelația care avea să îmi deștepte conștiința.
Atunci, într-o seară, am fost la Institutul Francez, la un concert de muzică veche. Era un ansamblu de instrumentiști-cercetători din Franța, care, acompaniindu-se cu instrumente de epocă, cântau din repertoriul trubadurilor. Da, toate acele poeme în provensală, toate acele versuri buchisite din cărți încărcate de adnotări și note de subsol – le recunoșteam deodată sub forma diafană a unei muzici care plutea deasupra noastră și umplea sala cu pură evanescență.
Uneori recunoșteam pasaje din Jaufré Rudel și Bernard de Ventadour, pe care odinioară mă chinuisem să le descifrez din occitana veche. Alteori prindeam câte o frântură de sens, în mijlocul unui șuvoi de sunete de o melodicitate stranie. Era totul atât de nou pentru urechile mele, încât am surprins cu greu, în acea împletire de vrejuri sonore, motive sau melisme care îmi evocau lumi îndepărtate. Era ceva care mă trimitea la folclorul vechi occidental, ceva care părea să anticipeze dansurile galante de mai târziu, ceva care îmi sugera celtic și ceva care îmi suna maur-oriental. Mă gândeam că muzica aceea este sâmburele din care avea să se dezvolte în secolele următoare marea componistică occidentală, până la clasici și romantici; așa cum versurile ei, cele cunoscute nouă azi ca poezie trubadurescă, aveau să răsădească o întreagă tradiție a literaturii de dragoste, până la romanțurile în foileton și lyrics-urile cu „mi-ai furat inima“.
Era ceva sfâșietor și totodată plin de elan în acea muzică, ceva care consuna cu tematica amoroasă a versurilor. Nimic nu putea reda mai bine energia amoroasă pe care a generat-o doctrina iubirii curtenești: devotament fără margini, închinare echivalentă cu vasalitatea față de persoana iubită, amor cast și fără așteptarea reciprocității, adorarea cvasi-mistică a femeii în chip de înger, de agent al dumnezeirii. Și apoi, acea nebunie, acea exasperare a iubirii la depărtare (amor de lonh), absența mai prezentă ca realitatea; apropierea resimțită mai aievea în amintire decât în imediatețe; un paradox care derutează rațiunea, dar care e resimțit acut de către oricine a iubit vreodată. Și apoi sentimentele oglindite în idilice descrieri de natură, care pot părea banal idilizate cititorului contemporan (sătul de sentimentalismul romantic care, în fond, la trubaduri își găsea originea sinceră și esențializată). Și apoi tot rafinamentul acela etic, cavalerismul, noblețea, vitejia, aspirația către țeluri inaccesibile…
Partiturile, aveam să aflu în acea seară, erau reconstituite, conform indicațiilor notate în vechile canțoniere, ca aide-mémoire pentru jongleri și menestreli. Se întâmpla cu secole înaintea inventării notelor actuale. Notarea era nesistematică și incoerentă. Am înțeles că partea anevoioasă din munca acelor „maeștri cântăreți“ era să reconstituie muzica pe care apoi – tot ei – s-o redea cât mai fidel.
Mi-e jenă să recunosc – și mărturisirea dovedește ce meloman superficial sunt – nu mai știu numele ansamblului, nici al vreunuia dintre componenții lui. Dintre cei patru (sau cinci?) membri, nu mai știu câte erau femei și câți bărbați.
Știu, însă, cu certitudine, că în sala aceea a Institutului Francez (în cochetul palat din Bulevardul Dacia care și-a sărbătorit de curând centenarul), am aflat potirul cu materie concentrată și îmbătătoare din care avea să se răspândească, de-a lungul secolelor, o întreagă tradiție culturală. Recuperând sursa, recompunând perfecțiunea originară, deveneam martor al unei revelații, parte a unei inițieri. Mă întorceam în timp, înainte de genocidul albigenzilor, ca să primesc un mesaj. Ca să mi se încredințeze o misiune.
Eram deja textier, începusem să am succes cu Sarmalele Reci. Îmi plăcea să colaborez cu muzicieni, îmi plăcea să fac ce e mai greu, anume să primesc melodia înregistrată cu la-la-la și să compun pe ea lyrics-urile (hei, alt cuvânt care vine de la liră!)… Dar nu avusesem niciodată până atunci conștiința frățietății, a complementarității dintre compozitor și textier, ca reflecție a îngemănării dintre muzică și text. Compozitor și textier, imperfecți în parte, alcătuim, în complementaritate, o ființă perfectă: un cantautor orfic care își cântă, acompaniindu-se, poezia.
Până atunci, țineam să îmi impun agenda mea, să îmi vectorizez prin cântec ideile și crezurile. Mai mult decât textier, eram ideologul Sarmalelor Reci, trupa cea mai doxată din România. Oricât de mult țineam la colegii mei, îi priveam totuși ca pe un vehicul pentru propriile mele teze și obsesii. Strigăte de protest precum „Țara te vrea prost“ sau idile dezvrăjite despre „Violeta“ („ducând găleata la gunoi“) erau transpuneri ale unei magme ideatice care își găsise debușeul norocos în rockul eclectic al Sarmalelor.
În seara aceea, la Castelul din Bulevardul Dacia, am fost binecuvântat cu ceea ce îmi lipsea: smerenia și spiritul de colaborare.
Seara aceea la Institutul Francez mi-a arătat de unde venim. Mi-a arătat încotro ne-am putea îndrepta, dacă vrem să ne regăsim, departe de lumea aceasta prea poluată (de sensuri, de stimuli, de temeri, de iluzii). Ansamblul de „poe-muzică“ veche mi-a servit o firimitură din ospățul giganților, un răsuflet din aerul înălțimilor. M-a dus (și pe mine) în Arcadia. Am înțeles importanța legăturii dintre sunet și sens. Am fost contaminat cu dorința de a face „poe-muzică“ – să fac cuvintele să cânte. Sau, mai bine zis, să-l fac pe cititor să găsească muzica din cuvinte.
Da, scriu cu rimă, cu aliterații și tropi repetitivi. E o poezie care se citește ușor (datorită muzicalității), dar se scrie greu. E o poezie care pune sunetele să înfiripeze o lume a lor și îl îndeamnă pe cititor să o sondeze. Nu e inovație, e moștenirea mătcii lirice. A lumii dinainte de Babel.
Poezia care se scrie azi este, în mare măsură, una a referentului. E o descriere-dare de seamă a realității (fie ea și psihologică sau conceptuală).
Eu tind către o poezie care se auto-germinează, care propune înțelegerii sensuri „sonore“, născute în urechea internă, în acel lăcaș al ființei noastre care ne face audibilă lectura (chiar și atunci când citim în tăcere).
„Un joc secund, mai pur.“
Imagine: Shepherd and Shepherdess Making Music, ca. 1500–1530
