S-a întâmplat pas cu pas. Întâi, am auzit de scriitorul și dramaturgul Matei Vișniec, cel cu idei năstrușnice și care dau mereu de gândit. Apoi, am publicat câteva poeme ale sale într-o antologie în traducerea răposatului Gábor Cseke, om de litere de la Miercurea-Ciuc. Mai târziu, am luat masa cu dumnealui și cu Emilian Galaicu-Păun la FILIT Iași, anul trecut. Și, recent, am avut ocazia de a-i lua un interviu.
Dacă îmi pot permite să parafrazez procedeul său de a da titluri, aș putea spune că mai jos urmează Interviul unui jurnalist bucuros că a putut să-i pună câteva întrebări lui Matei Vișniec. Cred că am reușit să surprind esența.
Domnule Matei Vișniec, vă mulțumesc că ați acceptat să purtăm această discuție. Mărturisesc că m-ați fermecat total când, anul trecut, la FILIT, pe scena Teatrului Național din Iași, ați vorbit despre Adelina și crocodilii din mlaștină. Ideile acelea pline de imaginație – orașul este ocupat de crocodili, de la un timp, se poate circula doar pășind pe spatele lor etc. – m-au cucerit instant. De unde pornesc ideile dvs.?
Fiecare scriitor este măcinat de niște idei care îl urmăresc ani de zile și cărora încearcă să le găsească forma. Aș spune așa: eu am scris literatură, am fost pasionat de cuvânt, m-am jucat serios cu toate genurile literare. Au fost idei recurente care s-au încarnat în proză. Altele nu-și găsesc culcușul sau hainele decât în teatru. Altele s-au topit în versuri. Fiecare poveste și-a cerut o anumită formă. E ca și cum în fața fiecăreia s-ar fi așeza o țintă imprevizibilă. Dacă nimeream ținta-proză, povestea devenea roman sau nuvelă. Dacă nimeream teatrul, atunci povestea devenea o piesă de teatru sau o piesă pentru copii.
Asta vi se întâmplă când sunteți, deja, în procesul scrierii? Atunci vă dați seama că asta e totuși o piesă, de exemplu?
Uneori mi s-a mai întâmplat să încep o proză, să avansez destul de mult în ea, dar să-mi dau seama pe parcurs că textul va deveni o piesă. Aproape fără voia mea sâmburele dramatic se dezvolta impunând o formă, promitea să devină o piesă bună cu un ritm al ei, cu o structură a ei. De mai multe ori, aceeași poveste am transpus-o și în formă de proză, și în formă de teatru. Ați amintit de Adelina și crocodilii din mlaștină: această poveste este și un microroman, și o piesă. Ea a fost publicată la Humanitas în două versiuni, cea de teatru și respectiv cea de proză. Între ele sunt diferențe. Mi s-a părut interesant să-i propun unui public tânăr să confrunte versiunile respective, să afle ce aduce în plus proza (sau ce lipsește din ea), ce scade ca intensitate într-o piesă, dar numai ca să crească altceva.
Am abordat, de asemenea, tema comunismului și în proză, și în teatru. Am scris un roman care se numește Un secol de ceață, în care încerc să vorbesc despre cele două mari ideologii ucigașe ale secolului al XX-lea, fascismul și comunismul, cu povești care s-au transformat în teatru în alte contexte. În piesa mea cu titlul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal este vorba despre un spital de boli mintale situat la Moscova. Tot despre un astfel de spital e vorba și în roman.
Deci am jonglat cu genurile literare. În ce privește genul dramatic, aș preciza că nu am trecut niciodată dincolo de frontiera scrisului, în sensul că nu am devenit eu însumi nici actor și nici regizor. Cu o singură excepție, totuși, când m-am transformat în regizor ca să-mi montez o piesă în Portugalia, la Coimbra, în 2023. M-am dedicat deci diverselor limbaje specifice genurilor literare. Sigur că există pasarele între limbaje, și uneori am folosit tehnici poetice în scrierile dramatice, sau elemente de teatralitate în proză… Dar de fiecare dată am încercat să ascult și să mă apropii de ceea ce este specific unui anumit limbaj. Construcția romanescă este alta în roman și alta într-o piesă de teatru. Sunt diferențe esențiale de ritm, de raport cu timpul și cu spațiul… Pentru mine o nuvelă este o poveste care nu mai vrea să crească în mod natural după un anumit număr de pagini. În tinerețea mea am fost foarte marcat de Caragiale. Am scris momente și schițe chiar preluând aceste genuri (sau sub-genuri) de la Caragiale. Nu degeaba le-a intitulat el așa, pentru că ele sunt hibride, nici nu știi dacă le poți numi bucăți de proză sau piese scurte. Am și publicat de altfel tot la editura Humanitas o culegere intitulată Caragiale e de vină. Am recurs în acest texte la tehnica de creionare rapidă, cu abundență de dialoguri, tehnică în care a excelat Caragiale.
În mintea mea poveștile se mai nasc uneori dintr-o imagine sau dintr-o știre, și pot să germineze ani la rând înainte de a deveni literatură. Am o piesă care se intitulează Buzunarul cu pâine. Am scris-o pornind de la o întâmplare, sau mai degrabă de la o peripeție. Eram profesor navetist, făceam naveta între București și un sat din Bărăgan, mergeam la școală cu trenul și de la gară luam o bicicletă… Treceam mereu pe lângă o fântână părăsită și într-o zi am auzit un câine lătrând în ea. Am fost atât de impresionat de situația ca atare încât în aceeași seară am scris o piesă despre un câine căzut (sau aruncat) într-o fântână și două personaje incapabile să-l scoată, dar care vorbesc la nesfârșit…
Piesa aceasta am văzut-o chiar la Cluj în regia lui István Albu. Dar aș vrea vă întreb dacă aveți un ritual înainte de scris. Manuel Vilas mi-a povestit că îi place să se uite în frigider. La Fontaine mânca mere prăjite. Dvs. aveți așa ceva?
Foarte rar mi-am permis să am un ritual, pentru că de fapt am lucrat tot timpul, am fost fie profesor în România, fie jurnalist (timp de 32 de ani) la Radio France Internationale la Paris. Din când în când mi-am permis să-mi încep ziua cu o cafea și o țigară. N-am fumat niciodată prea mult, trei, patru, cinci țigări pe zi, deci recurgeam la un fel de stimulare a centrilor nervoși ai imaginației. Însă cea mai mare parte a textelor pe care le-am scris s-a născut printre picături sau, mai corect, am acordat zilnic o oră sau două ore scrisului, chiar și atunci când trebuia să lucrez opt ore pe zi la RFI. De multe ori am scris în cafenele. În mod paradoxal mă motivează atmosfera destul de zgomotoasă din cafenele. Scriu bine în acel zgomot și în acea ambianță efervescentă, îmi fac din ele un fel de scut protector. Poate că acesta a fost singurul meu ritual, mă trezeam devreme, reușeam să scriu o oră sau două ore într-o cafenea și apoi plecam la radio răsuflând ușurat, cu „misiunea“ de scriitor îndeplinită pe ziua respectivă.
Sigur, au fost multe vacanțe în care puteam să-mi permit unele tabieturi, să beau un ceai verde, să mă uit pe fereastră la munți sau la mare. Mi-au fost prielnice întotdeauna și anumite sejururi de care am profitat în Franța în locuri speciale, în rezidențe rezervate scriitorilor. Vă dau un exemplu foarte interesant: lângă orașul Avignon, de fapt pe cealaltă parte a Rhonului, se află un alt oraș care se numește Villeneuve-lez-Avignon și acolo, o veche abație (La Chartreuse)a fost transformată în centru pentru dramaturgi și pentru trupe de teatru. Sunt invitați acolo, în fiecare an, în mai multe serii, dramaturgi, pentru perioade de o lună sau mai mult. Ei sunt cazați în fostele case ale călugărilor, case cu etaj și grădină care își păstrează farmecul medieval, dar sunt perfect dotate cu tot ce trebuie pentru viața modernă. A fost pentru mine un dar divin să lucrez în ambianța aceea a Provenței, uneori auzind concertul greierilor, respirând parfumul lavandei și purtând seara discuții cu alți autori… Am scris în jur de cinci sau șase piese în astfel de condiții…
Altă dată, am fost invitat lângă Cannes într-un castel cumpărat după Primul Război Mondial de un cuplu de artiști americani. Castelul a devenit între timp o fundație, Le Château de la Napoule. Acolo am stat o lună și jumătate, am primit o cameră cu balcon și vedere spre mare… Iar seara, tot așa, mă vedeam și cu ceilalți artiști. Există astfel de locuri care te ajută să ieși din contextul obișnuit și care te stimulează foarte mult prin frumusețea lor, prin încărcătura lor istorică. Singurătatea totală nu mi-a plăcut niciodată, iar ideea că scrii în timpul zilei, dar seara te vezi cu alți confrați este luminoasă și înțeleaptă.
Dar am scris foarte bine și în casa părinților mei din Rădăuți, care e și casa mea din tinerețe, am scris foarte bine și în cafenele din București… Nu sunt deci prizonierul unor tabieturi. Iar povestea cu fumatul s-a terminat de mult, din 1996, când s-a născut fiica mea. Atunci ne-am lăsat de fumat și eu și Andra, care este scenografă și se află alături de mine de 35 de ani.
Un ceai verde, un cappuccino, iată stimulantele mele astăzi. N-am scris niciodată sub influența alcoolului.
Scrieți și piese pentru copii. Cum porniți pe drumul acesta?
Am scris prima piesă când eram student și frecventam Cenaclul de Luni (m-am numărat de altfel printre membrii fondatori ai acestui cenaclu). Sigur, întâi m-am luptat pentru poezia mea și tot la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, am încercat să-mi forjez un stil. Dar am început de prin 1977 să scriu și piese și am găsit complici la ora aceea în România care mi-au publicat fragmente din scrierile mele dramatice sau chiar piese scurte. De pildă, Romulus Guga, care conducea revista Vatra. Am scris deci cu febrilitate piese pe care le-am pus și în circulație sub formă de fotocopii. Erau piese pentru adulți. Dar la un moment dat, o persoană cu care eram în contact (pentru că vizitasem teatrele și mă împrietenisem cu secretari literari sau secretare literare), Mariana Ion, pe-atunci secretară literară la Teatrul „Ion Creangă“, mi-a pus întrebarea: ce ar fi dacă ai scrie ceva pentru copii? De ce nu? am răspuns. Și m-am lansat într-o experiență fascinantă inventând un limbaj poetico-dramatic despre care credeam eu că se potrivește copiilor, deci cu multe invenții lingvistice și cu multă poezie. Așa s-a născut piesa Țara lui Gufi, care se joacă deseori din 1990 încoace. Evident, o poveste despre o țară a orbilor (pentru că asta este ideea în această piesă) nu putea fi montată în România lui Ceaușescu. Cea mai recentă premieră a piesei a fost la Craiova, în martie 2025, regia fiind semnată de Dan Tudor.
Mai târziu, am început să scriu în mod sistematic pentru copii, mai precis după ce s-a născut fiica mea, Joèla, în 1996. Și s-a întâmplat atunci ceva special cu mine. Am scris pentru fiica mea, pentru spectacole de marionete, pentru copii mai mici și mai mari, pentru pre-adolescenți și adolescenți… M-a prins această pasiune, dar și această bucurie, de a scrie pentru un public care este de o sinceritate totală și care, dacă nu este piesa bună, te sancționează imediat. Am văzut ce fac copiii într-o sală de teatru atunci când nu le place o piesă: încep să vorbească, să se foiască… Ei nu au codurile adulților în materie de fățărnicie. Am avut deci satisfacția de a constata că piesele mele le plac copiilor. De pildă, la Teatrul Țăndărică se joacă de mulți ani Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele. Cele mai recente montări cu această piesă au fost la Bălți, în Republica Moldova, și la Teatrul „Căluțul de Mare“ din Constanța.
Am scris piese pentru copii și adolescenți în care există un „etaj“ și pentru adulți, sau mai bine zis câte un etaj pentru fiecare generație. De exemplu, textul intitulat Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama. Este o piesă despre copiii lăsați în România cu cine se nimerește de părinții lor care se duc să lucreze în Italia, în Spania și în alte țări. Copiii rămân cu mătușile, cu bunici, cu vecinii… Frustrările acumulate de ei sunt însă teribile. Ce fel de legătură afectivă pot avea ei cu părinții lor când vorbesc cu ei numai la telefon sau prin WhatsApp, seara sau din când în când? Am scris această poveste și știu că la un spectacol în care eram și eu în sală, copiii râdeau și se amuzau de situațiile din piesă, dar adulții lăcrimau.
Este copilul un „spectator“ universal? Copiii anilor ’90 sunt la fel ca cei ai anilor 2020?
Personal mi-am propus un experiment: am scris piese pentru copii fără ca personajele (care sunt copii) să aibă telefoane mobile, să stea tot timpul cu ochii într-un ecran sau să fie hipnotizate de jocuri electronice. Mai precis, am încercat să creez situații interesante, să propun fabule filosofice făcând abstracție de noile tehnologii atât de invadatoare. Ceea ce vreau să demonstrez este că există o viață fabuloasă, interesantă, palpitantă și înafara tehnologiilor… Din acest punct de vedere pot spune că am avut public de copii în anii din urmă care a reacționat la fel ca publicul tânăr de acum 35 de ani.
Vi s-a comandat o piesă la Nova Gorica, capitală culturală europeană în 2025. Cum reușiți să scrieți la comandă?
Acest tip de abordare a creației literare este specific pentru lumea teatrului. Nu cred că sunt mulți care scriu un roman pentru că întâlnesc un editor care îi roagă să scrie despre SIDA. Poate că sunt astfel de cazuri. Însă eu am scris poate zece sau mai multe piese pentru că am întâlnit niște regizori sau trupe care mi-au spus: vrem o piesă de la tine, în stilul tău, cu umorul tău, cu universul tău ironic sau oniric. Uneori am avut incitări și de alt gen, mi s-a spus: uite, noi suntem 12, șase femei, șase bărbați, scrie-ne o piesă! Și asta este o provocare! Mai ales în momentul în care știi că piesa va fi montată. O comandă de acest gen mi-a venit din partea unui institut de teatru de la Lyon. Un regizor și profesor de artă dramatică pe care îl cunoșteam mi-a spus: Matei, am un an terminal cu șapte fete și un băiat, și nu știu să găsesc o piesă potrivită pentru ei. Trebuia deci să monteze un spectacol de sfârșit de an și de ciclu de studii. M-a incitat propunerea și am imaginat o poveste plasată în Primul Război Mondial, când femeile așteptau scrisori de pe front. În piesa mea am avut deci șapte femei și un poștaș (care mergea șchiopătând, semn că era un fost soldat rănit și demobilizat). Femeile (soții, fiice sau mame) primeau scrisori și scriau la rândul lor scrisori… Evident, se mai întâmplau și alte lucruri în piesă, trei dintre actrițe deveneau la un moment dat un fel de spirite malefice pe câmpul de luptă și căutau dinți de aur în gurile soldaților morți.
Am scris trei piese și pentru un teatru din Japonia. Am avut un contact fabulos cu o trupă de la Tokyo, Teatrul Kaze. Ne-am cunoscut la un festival organizat de Teatrul Național „Eugène Ionesco“ din Chișinău, unde eram invitat de regizorul Petru Vutcărău. Acolo, la Chișinău, japonezii de la Kaze mi-au văzut o primă piesă (montată de Petru Vutcărău) și apoi s-a născut o complicitate puternică. Japonezii au venit și în Franța, mi-au văzut alte piese montate la Festivalul de la Avignon. Așa au început călătoriile mele în Japonia fiind invitat de Teatrul Kaze. Directorul acestuia, Yoshinari Asano, m-a invitat la un moment dat să asist la un workshop și mi-a spus (prin traducător): uite, Matei, aș vrea să fac un spectacol cu trei personaje cehoviene, cu Treplev, Trigorin și Nina, din Pescărușul, dar numai cu ei, și cu ideea de utopie. Am fost destul de nedumerit când am auzit „provocarea“. Și m-am gândit: ce vrea japonezul ăsta de la mine?! Dar după aceea, am recitit piesa și mi-am spus: la început aflăm că Treplev și-a ratat o tentativă de sinucidere; la sfârșit aflăm că Treplev și-a tras un glonț (nu se știe unde, dacă în cap sau în piept); concluzia mea – și dacă Treplev și-a ratat și a doua tentativă de sinucidere? E plauzibil. Deci este încă în viață… Și-atunci am imaginat o întâlnire a celor trei personaje în octombrie 1917, în context de Revoluție, când vine utopia peste ei! Piesa s-a jucat la Tokyo dar și în România, la Teatrul de Comedie, precum și în Franța și în Elveția. A fost o comandă care m-a inspirat.
După aceea japonezii de la Kaze au venit la mine, la Paris, în „comitet“ artistic împreună cu una dintre actrițele lor mai vârstnice. O distinsă doamnă, o extraordinară artistă, și mi s-a spus: ea este cea mai în vârstă doamnă din companie și ne-am dori să joace rolul Hecubei într-un spectacol. O noua Hecubă. Iar am început să mă gândesc, să-l recitesc pe Euripide. Am scris apoi o piesă în care o Hecubă mai „contemporană“ se răzvrătește împotriva zeilor întrucât aceștia sunt mari adoratori ai războaielor dintre oameni.
Iată deci câteva situații când am fost incitat să scriu pe teme precise sau pentru anumiți actori și am făcut-o cu mare plăcere. Dar nu toate cazurile sunt așa. La puțină vreme după ce am ajuns în Franța, un director de teatru mi-a sugerat să scriu o piesă cu titlul L’Argent Roi. Deci o piesă anti-capitalistă, despre puterea malefică a banului. Dar eu abia sosisem acolo, pentru mine (care veneam din comunism) capitalismul încă nu însemna dezastrul suprem, atomizare totală a societății, avariție și egoism (cum îmi explica respectivul director de teatru, membru al Partidului Comunist Francez de altfel). Am scris însă cu febrilitate și pasiune în 1996 o piesă despre Războiul din Bosnia, o piesă care mi-a fost comandată de un regizor de origine română, Michel Făgădău. La acea oră, el conducea un teatru important din Paris, Le Studio des Champs-Élysée. Pentru el am scris piesa Femeia ca un câmp de luptă, și a avut un succes extraordinar. Atunci mi-a propus cineva care a văzut piesa să scriu și despre SIDA, dar era un alt domeniu, trebuia o altă documentație, deci nu am scris-o niciodată. Despre Războiul din Bosnia știam mult mai multe lucruri pentru că eram și jurnalist la RFI.
Așadar, zona aceasta a comenzilor este foarte importantă pentru un dramaturg și le-am mulțumit mereu celor care mi-au comandat piese.
Cum vă percepeți ca personaj social, un om care scrie împotriva războiului, care atrage atenția asupra copiilor părăsiți de părinți?
Am încercat să fiu prezent cât de des posibil acolo unde se întâmpla ceva interesant în materie de teatru. La Festivalul de Teatru de la Avignon merg de 35 de ani, an de an. De altfel, din 1992 încoace am avut multe spectacole la Avignon, în secțiunea OFF, uneori câte două, trei sau patru piese la fiecare ediție. La Festivalul de la Sibiu vin la fiecare ediție de 25 de ani încoace. Mă duc și la alte festivaluri importante din România ca să văd ce se întâmplă, de exemplu la festivalul organizat de Teatrul Național de la Cluj de Mihai Mănuțiu, sau la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, care mi se pare un pelerinaj literar fabulos. Mi s-a întâmplat, firește, să moderez și mese rotunde la astfel de festivaluri, și timp de mulți ani am vorbit despre ele la RFI. Chiar și pe vremea comunismului am fost destul de activ și am participat le multe colocvii. Era important Festivalul de Teatru de la Costinești, axat pe afirmarea actorilor și regizorilor tineri. Participam la festivaluri de poezie. Întotdeauna mi-a plăcut să dialoghez cu creatori de cultură.
Am fost norocos și datorită faptului că soția mea, Andra Bădulescu, lucrează în domeniul teatrului, ea este scenografă. Suntem împreună de 35 de ani, am lucrat împreună, ea este prima care îmi citește noile piese (și în general orice scriu) și m-a însoțit în multe din peregrinările mele culturale și proiectele mele artistice. Cel mai recent proiect a fost montarea, la Teatrul maghiar Szigligeti de la Oradea, piesei mele Lysistrata, dragostea mea. Regia a fost semnată de Anca Bradu, iar scenografia și costumele de Andra Bădulescu Vișniec. Tot Andra a realizat ilustrațiile la piesele mele pentru copii și tineri apărute la Editura Arthur.
În Lysistrata sunt ironizate atât ideologia woke, cât și tradiționalismul. La recepția de după spectacol mi-ați spus că nu iertați nimic. Lucrați la luciditatea dvs.?
Sunt un observator critic al actualității și nu doar a celei geopolitice. Uneori, în munca mea de dramaturg m-am inspirat și din fapte diverse, de altfel am avut o colecție de astfel de întâmplări care de care mai absurde și stupefiante. Sunt prudent când vine vorba de ideologie sau de ideologii. Sigur, unor curente de gândire, cum ar fi feminismul, nu le putem reproșa nimic (decât, poate, că nu s-au impus mai devreme). Dar chiar și ideile luminoase pot ajunge să fie redirecționate în mod toxic de personaje care se radicalizează după ce au avut un rol pozitiv. Mă gândesc la unele derive feministe, la militante care consideră că bărbații sunt dușmani „naturali“ și iremediabili ai femeilor, care incită la un fel de război declarat bărbaților… Când bărbatul este desemnat ca sursă supremă a răului și apar incitări pentru „extirparea“ acestui rău pentru ca umanitatea să o ducă mai bine, când apar deci astfel de aberații nu mai putem vorbi de feminism. Mă refer aici la derive pe care le-am observat în Franța și despre care s-au scris cărți și eseuri… În piesa mea Lysistrata, dragostea mea fac aluzii, pe un ton ironic, la astfel de „excese“. După cum fac aluzie și la unele derive ale mișcării woke, care s-a născut inițial ca încercare legitimă de echilibrare a unor raporturi sociale în Statele Unite ale Americii. Sigur că minoritățile aveau dreptate cerând recunoașterea drepturilor lor și un respect față de diferențele identitare. Sigur că discriminarea pozitivă a fost o idee luminoasă care a permis ca în universități de prestigiu, în general scumpe, să poată veni studenți provenind din rândurile minorităților sau a comunităților defavorizate. Totul a început bine, ideologia wokea fost una egalitară. Este lăudabilă ideea că trebuie ne respectăm unii pe alții, că nu banii sunt cei care fac diferența la nivelul capacităților, a talentelor. Dar mai târziu, woke a devenit un cod de comportament obligatoriu, a fost impus în întreprinderi, în universități, în mediul politic. Nici chiar marii patroni nu au mai îndrăznit să angajeze doar pe bază de competențe, au început să accepte „cote de angajare“, presiuni diversitare absurde, să recurgă la promovări nu pe bază de valoare, ci de criterii rasiale. De la bun simț, wokea deviat spre forme noi de dictatură, de cenzură și autocenzură… Nu este chiar întâmplător faptul că alegătorii americani au văzut în Trump un șef capabil să oprească derivele woke. Din nefericire, odată cu Trump se produce o nouă derivă, s-ar spune că istoria este ironică, se amuză cu oamenii și îi balansează dintr-o extremă în alta, îi face să nu mai găsească acea cale de mijloc înțeleaptă, echilibrată, pacifistă, umanistă și universalistă.
Înainte de 1989 am fost un observator al megalomaniei ceaușiste, al societății absurde create în România de ideologia comunistă. Am și scris despre toate acestea recurgând la alegorii, aluzii, metafore, ironie, deriziune, fabule filosofice. Am avut și atunci și am și acum în privirea mea asupra lumii un detector al aberațiilor, a tot ceea ce înseamnă autoritarism și dictatură, delir și extremism, cenzură și autocenzură, agresiune împotriva libertății și a spiritului critic. Am o piesă intitulată Teatru descompus, sau Omul pubelă în care denunț astfel de fenomene prin câteva personaje speciale: spălătorii de creiere. Aceștia sunt printre noi, activi, ne propun „soluții“, ba chiar sunt convinși că numai ei au soluțiile ideale pentru ca toată lumea să fie fericită. În piesele mele abordez într-un mod umoristic și ironic, cu elemente de absurd și grotesc toate aceste forme de îndoctrinare, de îndobitocire… Sigur, nu scriu doar piese politice, scriu, de fapt, despre om și despre contradicțiile lui, despre pericolele care ne pândesc, cel mai mare fiind acela de a nu învăța din greșelile trecutului, de a accepta servitutea voluntară, sechestrarea memoriei. Mă consider un umanist chiar și când sunt îngrijorat și îmi pierd încrederea în contemporanii mei. Dar nu îmi pierd încrederea în om în general. Cred că până la urmă omul va putea depăși toate aceste capcane, ispite, extremisme și derapaje.
Ce credeți despre prietenie? Dar despre relația maestru-discipol?
Am avut un cult al prieteniei și am avut prieteni foarte interesanți și importanți. Câțiva dintre ei m-au ajutat să mă construiesc mental, moral și cultural. Prieten foarte bun din liceu mi-a fost Valeriu Drăgușanu, care a devenit profesor de scenaristică. A fost o prietenie efectiv proteică: când citeam eu ceva interesant, îi vorbeam și lui, dacă descoperea el un autor interesant, mi-l dădea și mie; am citit astfel oarecum împreună, Kafka, Dostoievski… Îmi amintesc că discutam ore în șir despre un film care ne-a uluit, Anul trecut la Marienbad, de Alain Resnais. Eram încă la liceu la Rădăuți și eram uimiți, răscoliți, bulversați pentru că văzuserăm ceva nou, în limbaj suprarealist. A existat în viața mea o anumită axă a prieteniei.
Am avut și prieteni mai în vârstă decât mine. De exemplu, un profesor de desen de la Casa Pionierilor din Rădăuți, Traian Rotaru. Am descoperit că era un pictor… suprarealist. Nu-și prea arăta el aceste picturi, dar eu eram curios și astfel m-a invitat la un moment dat să-i vizitez acasă atelierul. Am rămas înmărmurit! Atunci a fost prima dată când am văzut albume cu picturile lui Picasso, cu pictori impresioniști, cu universul lui Dalì. Și treptat s-a instalat o relație de prietenie între noi. El mi-a pus în mână Dostoievski. Am avut deci astfel de relații cu oameni mai în vârstă care la început mi-au fost mentori și apoi au devenit prietenii mei.
Axa prieteniei a continuat și când am plecat la București, la facultate, în 1976. În sfera literară și teatrală, de pildă. Regizorul Nicolae Scarlat mi-a fost prieten și era cât pe ce să-mi monteze o piesă (după imense eforturi și insistențe) în 1987, dar până la urmă proiectul s-a stins pentru că am plecat eu în Franța.
Am cunoscut oameni care nu mi-au fost prieteni dar au fost foarte importanți pentru mine. Ajungând în Franța, am cunoscut cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Ei cunoșteau bine generația ’80 și mi-au dat recomandare ca să obțin azilul politic.
Și norocul a avut un rol important în viața mea. În Franța am cunoscut un regizor și actor din Lyon, Christian Auger, care timp de 15 ani mi-a montat piesele, cam în ritmul de una la doi ani. Am scris pentru el piesa mea cu titlul cel mai lung: Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt. E o poveste de dragoste și inițiere, de moarte și renaștere, și am scris-o incitat de Christian Auger.
Am cultivat și prietenii de la distanță, de exemplu cu regizorul japonez Yoshinari Asano. Am o prietenă de origine poloneză, Beata Pilch, care este regizoare la Chicago și a creat un teatru de buzunar, necomercial, Trap Door Theater. Această trupă mi-a montat șase sau șapte piese de-a lungul a 20 de ani, pentru că s-a format o relație puternică de încredere între noi.
Sigur, „afinitățile elective“ nu funcționează mereu. Poți să fii în relații foarte bune cu un artist fără ca ele să devină și o prietenie.
Cu profesorul de desen pe care l-am amintit deja, precum și cu un alt pictor din zona Rădăuți, Mihai Câmpeanu, mergeam uneori pe munte. E o mare experiență să străbați păduri și munți și să dormi în cort. Au fost momente interesante pe care le-am petrecut împreună cu cei doi „mentori“ ai mei mai vârstnici. Evident, eu am avut mai mult de învățat de la ei decât ei de la mine, m-am „hrănit“ cu experiența lor de viață și cu tot ceea ce știau despre literatură și artă.
Eu am fost deci un bun discipol și cred că mentorii mei au apreciat marea mea curiozitate și marea mea disponibilitate. Tot ce îmi spuneau ei despre viață, dictatură, cărți, comunism, eu sorbeam cu mare interes.
Ascultând ceea ce spuneți, șirul orașelor despre care vorbiți, e ușor să-mi dau seama că aveți succes. Dar succesul poate fi o mare fiară. Cum îl gestionați?
Nu mă consider un prizonier al succesului. Știu cât de repede se poate stinge un moment de triumf. Triumful nu trebuie confundat cu ideea de succes. Sunt atâția artiști care au avut un succes uluitor în timpul vieții și care au fost uitați după ce au murit. Subiectul m-a interesat și l-am tratat în romanul meu Sindromul de panică în Orașul Luminilor. Un roman despre Paris, pentru că prin excelență capitala Franței este un loc al competiției, în care vin de câteva secole artiști exact cu această speranță, că se vor impune și că vor avea succes. Orașul Paris însă este și o mare capcană. Putem oricând să enumerăm o sută de nume de scriitori și artiști care au venit la Paris și s-au afirmat, au rămas în istoria artei. Dar nu vom putea niciodată enumera numele zecilor de mii, sau poate al sutelor de mii de artiști care au venit la Paris și nu au avut „succes“.
Sunt deci prudent când mă raportez la ideea de succes. Iar în astfel de momente, eventual de bilanț, este bine să fii sincer cu tine însuți. Din când în când poți să constați, eventual, că niște opere de-ale tale străbat timpul. Eu am câteva piese care se joacă de aproape 50„ de ani. Buzunarul de pâine este o piesă scrisă prin 1984 și se tot joacă (recent a fost montata la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași). Îmi spun că am reușit să captez ceva general uman în această piesă. Țara lui Gufi este o altă piesă pe care am scris-o acum 40 de ani. Deci unele texte „rezistă“ în timp.
Nimeni nu are vizibilitatea posterității, dar putem încerca să fim cât mai buni posibil. Eu îmi scriu piesele și mă și lupt să fie publicate și montate, să circule. Concepția mea despre literatură include aceste eforturi. Pe de altă parte, consider că piesele mele pot fi și citite ca niște pagini bune de literatură.
Participați la repetiții?
Foarte rar. Prefer ca regizorul să-și asume o libertate totală. Dacă are mari neliniști și-mi cere să particip la repetiții, atunci o fac, dar nu îmi impun eu viziunea. Eu nu sunt regizor, dar mi-am dorit să trăiesc măcar o dată această experiență, să-mi montez eu însumi o piesă. S-a întâmplat să o fac la Coimbra, în Portugalia, unde mi-am montat textele scurte din volumul Teatru descompus. Hazardul a lucrat în favoarea mea, îl cunoșteam pe directorul teatrului respectiv, António Augusto Barros. Si cu el am avut o relație de prietenie extraordinară. Ne aflam la o cafea, la Cluj, unde venise la un festival de teatru, și eu i-am spus că după ieșirea la pensie mi-ar place să-mi montez o piesă. António m-a invitat imediat să o fac în teatrul său. Am lucrat atunci cinci actori la un spectacol pe care l-am intitulat Café Bonheur. Montându-mi textele le-am și rescris pe alocuri. Am creat un fel de cabaret politic, personajele principale fiind mai mulți spălători de creiere. Am trăit însă acest moment de bonheur ca pe o excepție. Menirea mea rămâne scrisul.
