Mathias Énard (n. 1972) studiază civilizațiile arabe și persane și își petrece o parte din timp făcând cercetări în Orientul Mijlociu. În 2010 a câștigat premiul Goncourt des lycéens pentru romanul Vorbește‑le despre bătălii, regi și elefanți, iar în 2015 i s-a acordat prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul Busola, nominalizat și la International Booker Prize.
Ce ai mai făcut de la ultima noastră discuție?
M-am mutat la Berlin, am citit, am scris; am numărat cadavrele diferitelor războaie, am făcut asta cu răbdare. Ne-ar trebui un an întreg să pronunțăm cu voce tare numele morților din ultimul an din Palestina, din Sudan, din Ucraina – suntem cu un an întârziere față de moarte.
Cum ți s-a părut România la ultima vizită?
La îndemână. E la nord de Bulgaria. Am traversat Dunărea și gata, eram în România. Apoi m-am dus la Cluj. Îmi place România, îmi place diversitatea peisajelor și orașelor românești.
Și dacă tot am întrebat. Ai fost de două ori în România. Ai reușit să îți faci o idee despre noi?
E greu de spus. Poți să înțelegi o țară fără să-i vorbești limba? Am văzut câteva orașe, am petrecut câteva zile la București, am citit câteva cărți; sigur, e un fel de cunoaștere, dar destul de rapidă, ușor încețoșată, imprecisă.
Cum ai integra România în structura ta Est-Vest, în ceea ce în Busola pare a fi un studiu al frontierei dintre Orient și Occident?
România se află la est de Ungaria și Serbia, la sud de Ucraina, pe malul Mării Negre, e o piesă esențială în raportul est-vest. Tributară uneori Imperiului Otoman, Valahia n-a fost niciodată cu adevărat „otomană“, chiar dacă influențele orientale sunt multe: sarmalele, de exemplu, pe care le regăsim în Croația, Bosnia, Albania, Serbia și Turcia și al căror nume provine din turcescul sarmak, care înseamnă „a răsuci“. Lingvistic și cultural, România are o identitate foarte puternică, dar aceeași identitate s-a constituit și în raport cu vecinii. În acest sens, am putea spune că e un fel de Tărâm de Mijloc, ca țara Elfilor a lui Tolkien.
Spune-mi despre cultura scrisă românească. Ce vezi din Occident? Cum se vede cultura noastră din afară?
În Franța, România e foarte prezentă, în primul rând în amintirea intelectualilor, autorilor și muzicienilor români – sunt scriitori români francofoni, de exemplu, ca Panait Istrati sau Eugène Ionesco, încă foarte citiți și jucați în Franța. De asemenea, un filosof ca Emil Cioran sau un istoric al religiilor ca Mircea Eliade au contribuit mult la prezența României în Franța. Compozitori ca George Enescu sau Dinu Lipatti au făcut să răsune arta românească până pe malul lacului Leman. Romancierii de altădată, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, sau mai recent Mircea Cărtărescu ne pun în fața ochiului frumosul întuneric al romanului românesc.
Cum crezi că se vede cultura franceză dinspre România? E literatura română vizibilă în Franța?
Adevărul e că nu știu nimic – până acum, întotdeauna am fost tratat bine în România (hohote de râs)! Iar cititoarele și cititorii români sunt foarte implicați, pasionați. Poate că literatura română nu e atât de tradusă în Franța, dar treptat marile goluri se umplu. Și nu se spune că Parisul e Micul București?
Dacă ți s-ar oferi o bursă de un an aici, ai accepta-o? Cum ai descrie locul unde ai vrea să stai, cu toate implicațiile cuvântului „loc“?
Bineînțeles! Un an ca să învăț româna și să descopăr România, ce lux! Poate că m-aș instala la Sulina, la capătul capătului pământului, ultimul cimitir dinainte de mare, în fertilele limanuri ale Dunării… Ca în Europolis, romanul românului Jean Bart, aș descoperi Europa de pe un ponton, cu o beretă de marinar pe cap… Pentru mine, Sulina ar fi non-locul, spațiul lecturii și al literaturii.
Ce planuri ai? Ce mai scrii?
În acest moment scriu o suită de patru „romane de călătorie“, care nu sunt cu adevărat romane de călătorie și nici amintiri; ciclul se intitulează Melancolia hotarelor, primul volum, Nord, a apărut în Franța în toamnă și se desfășoară în Berlin și în împrejurimile orașului. În fiecare volum interoghez frontierele, trecerile, ce ne poartă de la un lucru la altul, de la o idee la alta. Al doilea volum, Est, e o călătorie de la Veneția la Istanbul, o traversare a Balcanilor atât de bogați în materie de frontiere.
Și fiindcă tot veni vorba de scris, îmi spuneai cândva că ai primit atâtea premii, că ai senzația că nu mai poți primi nici unul. Cum se ajunge în acest punct al carierei?
Ei bine, mă înșelam; de curând, am primit pentru Melancolia hotarelor Premiul „Joseph Kessel“, un scriitor pe care îl ador, așa că sunt foarte mulțumit! În Franța, premiile sunt importante pentru destinul cărților. Funcționează ca un proiector așezat pe carte. Dintr-odată, aceasta iese din umbră, din masa de cărți.
Spune-mi cum e să fii scriitor de succes, mare scriitor, cum se spune.
Ei bine, răspunzi la interviuri pentru reviste românești, ești invitat în România… Vezi foarte bine cum e!
Dacă nu mă înșel, șase scriitori francezi au primit Premiul Nobel pentru Literatură. Și nici unul din România. De ce crezi că se întâmplă aceste lucruri? Face parte și asta din structura Occident-Orient pe care o urmărești de atâția ani?
Cred că lucrurile se schimbă – o femeie originară din România, Herta Müller, a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Sigur, scrie în germană, dar vorbește româna și cărțile ei descriu viața sub dictatura din România. Și apoi, curând îi va veni rândul lui Mircea Cărtărescu. E atât de sigur că într-o zi îl va lua, că e ca și cum deja l-ar fi luat… Premiul Nobel devine din ce în ce mai internațional și paritar, dar rămâne un premiu suedez decernat de Academia Suedeză. Academia are gusturi și criterii specifice.
În Déserter atingi tema războiului într-un mod ciudat, aproape din exterior, propunând mai degrabă ideea de dezertare și prin asta fuga de orice război. Cum vezi lumea de azi, atât de pornită spre bătălii, regi și elefanți? Încotro crezi că mergem?
Déserter e un roman care tratează ceea ce se află între pace și război – în no man’s land-ul parcurs de dezertor. Sper că, asemenea lui, vom alege Pacea. Dar se pare că lumea noastră preferă o formă de populism căreia îi plac armele și reînarmarea.
Spune-mi un lucru care îți place în România și apoi unul care nu îți place.
Îmi plac mult mititeii bine făcuți… cu un pahar bun de vin roșu românesc, de preferință Fetească Neagră, e delicios! În schimb drobul, chiar și înecat în valuri de vin roșu, nu merge!
