Maud Joiret s-a născut în 1986 la Bruxelles. Este poetă și performer (pe scenă, video, uneori în fața camerei de filmat) și editorialistă literară. Cobalt, prima sa carte de poezie (apărută la editura Tétras-lyre), a primit în 2020 Premiul pentru prima operă al Federației Valonia-Bruxelles și a fost adaptată în format video. A doua sa carte, JERK, publicată în 2022 la editura l’Arbre de Diane, a fost adusă pe scenă într-un spectacol care îmbină textul, muzica și dansul. În 2023 a publicat și a treia carte de poezie, Marées vaches, la editura Le Castor Astral, Paris, 2023. A publicat în reviste și antologii din Belgia, Franța și Mexic. Maud Joiret a fost invitată la Festivalul Internațional de Poezie București.
Bună, Maud, mă bucur foarte mult să te întâlnesc.
Bună, Ștefania.
Ceea ce îmi place foarte mult și mi se pare foarte interesant în ceea ce faci tu este faptul că ești și performer, iar poezia ta a fost adaptată pentru teatru și film/video. Sunt foarte curioasă: faci tu însăți aceste adaptări? Iar când lucrezi cu regizori, care este, de fapt, rolul poetului în acest proces?
Sunt multe de spus în legătură cu asta, dar trebuie să menționez în primul rând că în Belgia și, la fel, în Franța, nu poți să câștigi bani citind poezie. Așa că nu am un job. Am nevoie de bani ca să trăiesc și de niște contracte pentru a-mi justifica statutul oficial. Nu sunt angajată, nu sunt nici independentă, dar am nevoie de niște contracte pentru a demonstra că muncesc. De aceea am spus da performance-ului și propunerilor de acest fel. Nu sunt doar lecturi, dar am început cu lecturile clasice. Știi, publici ceva într-o revistă sau o carte și apoi ești invitat să citești câteva poeme în librării sau la anumite evenimente. La început tremuram din tot corpul. Apoi am întâlnit-o pe această poetă, care face slam și care este acum, oficial, poeta națională în Belgia. La fiecare doi ani avem un poet francez și unul flamand, acum ea este poeta națională oficială. În anul 2019, chiar înainte de a-mi lansa primul volum, Cobalt, am publicat câteva poeme într-o revistă. Și am avut o lectură publică. Tremuram rău de tot. Formatul revistei este unic de fiecare dată. Acum, a fost un A3. Era ca și cum aș fi ținut o pasăre în mâini. Erau cuvintele mele, le spuneam pentru prima dată, era intimidant, dar vocea nu mi-a tremurat, în schimb mâinile… a fost groaznic. Ca și cum țineam o pasăre, așa de mare era revista…
Poți s-o iei și pe asta ca pe un performance în sine.
Da, a fost groaznic. Eram așa de fragilă. O fac de fiecare dată, dar e dificil.
Simți, de fiecare dată, aceleași emoții?
Pentru mine a fost teribil. Pentru că, pentru prima dată, spuneam adevărul.
În public.
Nimeni nu se aștepta. Nu era o audiență mare, dar era constantă. Erau oameni din domeniu, erau acolo autori buni, poeți buni, era ca și cum mi-aș fi făcut coming out-ul. Era ca și cum aș fi fost invizibilă, oamenii mă apreciau că lucram în domeniul artelor, mă știau într-un fel, dar nu știau despre ce vorbesc. Iar Cobalt este… este rău, este dur într-un fel. Este sexual. Vorbește despre experimente sexuale și sentimente negative, depresii, dar și despre puterea pe care o poți avea în aceste momente și perspectiva prin care poți privi lumea. Iar acestea sunt lucruri intime pe care, împreună cu imaginea ta, le pui pe masă. Și nimeni nu se aștepta la asta.
A fost șocat publicul?
A fost surprinzător, pentru că se întâmplă rar ca oamenii să vină la tine și să vorbească despre textul tău. Se întâmplă câteodată, când oamenii sunt foarte mișcați sau se simt destul de încrezători să vorbească cu tine despre ceea ce spui. Și mi s-a întâmplat… Anul acesta am fost în Columbia. Am fost invitată la Festivalul Internațional de Poezie de la Medellin, Columbia.
Excelent.
E ceva ce ți se-ntâmplă o dată în viață. Nu o să uit niciodată. Oamenii mi-au spus, și, printre ei, poeți prieteni din toată lumea: „o să vezi că publicul chiar te ascultă, e cu adevărat foarte interesat de poezie“. Și chiar așa e! Au venit la mine femei tinere care mi-au spus că au fost foarte mișcate, deci fuseseră cu adevărat atente și înțeleseseră ce spuneam. De obicei țin lecturi, fac performance și oamenii ascultă, iar dacă le-a plăcut, vin la sfârșit și spun „mulțumesc, da, a fost uimitor, ce performance“, dar nu vorbesc despre conținut. Poți spune lucruri oribile, și oamenii vor spune – pentru că este artă – „da, uimitor“. Se întâmplă foarte rar ca cineva să reacționeze.
Dar cum a fost adaptarea pentru scenă?
Întâi am avut lecturi publice, dar pe urmă am primit o invitație din partea unui festival de filosofie, artă și muzică, care are loc într-un oraș mic din Belgia, numit Tournai. La sfârșitul verii, ei țin acest festival numit „Les Rencontres Inattendues“. Directorul artistic al festivalului – deși văzuse că am publicat doar Cobalt, încă scriam la al doilea volum – mi-a spus: „Îți dau o carte blanche. Ai o oră, am un buget mic, poți să-mi propui ceva. Poți să faci Cobalt, poți să faci ceva diferit“. Am fost de acord.
Dar asta pentru că volumul Cobalt primise Premiul pentru prima operă în limba franceză al Federației Valonia-Bruxelles.
Da, mă citise. Îi plăcuse Cobalt. Totuși, câtă încredere să spună: „Da, ai o oră, buget mic, fă ceva“. Și am profitat de ocazie ca să-mi termin a doua carte. Scriam greu la ea. Este vorba de JERK. Iar JERK este complet diferit de Marées vaches sau Cobalt. Este o poveste. Dar o poveste în vers liber, în care am pus și un cor. Corul se numește Jean, care este omonim cu gents (oamenii).
Ca în tragedia clasică. Un cor de Jean.
Da, da, bineînțeles. Și este complicat să traduci asta într-o altă limbă, pentru că nu ai acea situație de omonimie. Mi-am zis că trebuie să termin de scris și să adaptez ce am scris pentru scenă. Voiam să colaborez de mult cu un muzician tânăr și cu o tânără, dar foarte experimentată, artistă de circ.
Chiar am citit despre asta și eram curioasă. Ea a dansat în completarea textului?
Da, într-un fel în asta a constat „cercetarea“. Eram noi trei, iar eu aveam textul. Am învățat foarte multe de la ei, pentru că trebuie să pregătim întâi textul, dar eu am vrut să lucrez în mod orizontal; am vrut ca muzica și corpul să spună părți din poveste fără să ilustreze textul. Este foarte complicat. Am primit ajutor din partea unei prietene, Isabelle Wéry, autoare, romancieră, dar și actriță și regizoare. A venit cu o perspectivă din afară. Ea m-a ajutat foarte mult. La început doar scriu, apoi învăț să rostesc, să încorporez. Întâi am învățat despre performance în mod particular cu JERK. După aceea, am primit invitații de genul: „Vreau 30 de minute cu tine. Ce vrei să faci?“ Puteam să merg și să spun textele astfel, dar s-a întâmplat să mă întâlnesc cu un alt muzician și compozitor, iar el a vrut să lucreze cu mine, chiar gratuit la început. Deci am încercat așa. În Europa și în lume, oamenii devin din ce în ce mai interesați de poezie. Și vor să performezi în felul acesta.
Da, poezia ca performance. Și eu am sentimentul că nu mai este de ajuns să scrii textul indiferent cât de bun este.
Performance este un termen general care poate să aibă multe înțelesuri. Pot să adaptez și să ajustez pe moment, alteori citesc, dar întotdeauna dau ceva. Când sunt pe scenă, încerc să inventez mereu ceva mai mult. Îmi place să lucrez în colaborare, pentru că întotdeauna învăț ceva important. Am fost, de asemenea, în Quebec, anul trecut, și mi-au cerut un performance de o oră. Și am avut ocazia să lucrez cu o sunetistă și o artistă vizuală. Ceea ce nu am avut la JERK. La JERK a fost sunet și corp. Aici a fost video și sunet. Dar avusesem experiența de la JERK și am vrut să fac ceva diferit. Am vrut sunetul ca partener. Nu ilustrația. Mereu sunt în căutarea acestui lucru. Cum să propui ceva care nu este…
Ilustrativ.
Da, să spui o poveste cu care te poți juca, cu care poți rezona, care are legătură cu sunetul. Și acesta a fost al doilea performance. Numele lui este „Gober tout“. Adică „mănâncă tot“. Este bazat pe texte din Marées vaches și puțin din JERK. Și am făcut un montaj sonor dintr-un interviu pe care l-am făcut cu patru poete locale, din Quebec. Și am vorbit cu ele despre legitimitate. Despre sindromul impostorului. Cum reușești să editezi? Ești mamă?
Au contribuit cu propriile experiențe…
A fost uimitor, au vorbit două ore și jumătate. Le-am dat tema performance-ului, le-am explicat-o. Le-am întrebat dacă sunt de acord să preiau părți din interviu în performance-ul meu și au acceptat. Este important pentru mine să am vocea lor. Și cuvintele lor. Pentru că ele citesc fragmente din poemele lor selectate după tema „Gober tout“. Vreau un dialog. Nu vreau să fac un show de dragul show-ului și să fie doar despre poezia mea. În primul rând, vreau ca oamenii să nu se plictisească. Și în al doilea rând, vreau ca ei să simtă ceva. Vreau să fie un show… fizic. Dar folosind cuvintele. Pentru că eu sunt un om al cuvintelor. Dar mă schimb pe scenă. Chiar și într-o librărie, când îmi citesc textele, mă schimb. Asta îți dă corporalitate. De asta îți vorbeam mai devreme despre Lissette Lombé, nu i-am spus numele, dar este foarte importantă, este o poetă națională. După prima mea lectură și înainte de lansarea Cobalt-ului, ne-a ținut, gratuit, un workshop despre cum să îți rostești cuvintele în fața unui public. A fost excepțional.
Este mare nevoie de asta. Mi-ar plăcea și mie să particip la așa ceva.
Da, este foarte important. Și ea este, bineînțeles, militantă, feministă. Este foarte angajată. De fapt, nu angajată, ci implicată în ceea ce privește împuternicirea femeilor și a minorităților să vorbească. Și este un adevărat fenomen în slam. Așa că am avut un ajutor în parcursul meu. S-a întâmplat să vină la momentul potrivit. Este și o șansă…
Da, momentul potrivit, oamenii potriviți.
Da, și trebuie să ai ochii deschiși, să fii prezentă și să spui da. Și am avut șansa ca drumul meu să se intersecteze cu al mai multor femei, nu doar artiste, iar ele m-au ajutat foarte mult. Asta este fantastic, pentru că te schimbă de fiecare dată și devii mai precisă și mai încrezătoare în ceea ce faci. Înveți de fiecare dată și apoi devii mai generoasă. Și generozitatea este pentru mine un țel.
Legat de generozitate, iată o altă întrebare pe care voiam să ți-o adresez, pentru că am văzut că ai susținut alți artiști și ai lucrat cu artiști chiar înainte să-ți scrii propriile texte: Este foarte important pentru tine să susții alți artiști?
Bineînțeles. După ce am primit atât de mult, dar chiar și înainte… Admirația este o funcție puternică pentru mine.
E hrănitoare, practic.
Da. Practic, pot să dau ce am mai bun împreună cu partenerii pe care i-am ales. Să creez ceva în moment. Și mai descopăr ceva, pe măsură ce îmbătrânesc – că nu mai sunt nici printre cei tineri, dar nici printre cei bătrâni, ci undeva la mijloc – dacă cineva dintre cei tineri are nevoie de mine, îmi aduce bucurie să pot face ceva.
Pentru că vorbim de relația dintre creatori sau autori, spune-mi cum arată scena literară actuală în Bruxelles?
Este în schimbare. Nu știu cum este în România, de exemplu, dar în această parte a Europei de Vest am simțit că este la fel și poate și în Anglia, și în Olanda, deși nu cunosc atât de bine scenele literare respective, în Belgia și Bruxelles, însă, poezia a devenit un lucru pentru cei tineri, prin spoken words, open stage, evenimente, mult slam, rețelele sociale. Totul se întâmplă foarte repede și pentru poezie este un moment grozav. Văd lumea în schimbare. Am avut #METOO. Și a fost o schimbare la nivel global, o schimbare epistemică. Sunt fericită că am trait, înainte de asta, „pe vremea dinozaurilor“, și acum. Și văd diferențele. Și, de asemenea, văd cum mergem într-o direcție: #METOO și apoi Black Lives Matter.
Și apoi Woke.
Au schimbat tot. Și întreaga scenă culturală din Bruxelles. Văd programe, show-uri care acum opt ani erau de neconceput.
Vezi temele sau problematica acestor mișcări incluse în texte?
Depinde. Poți avea texte care sunt foarte militante sau politice. Și nu le judec. Este în regulă, este necesar, este important pentru unii oameni și poți avea texte literare excelente cu astfel de teme. Și poți avea și texte care nu au în mod necesar temele, dar se mixează cu ele.
Cred că ceea ce e problematic într-o societate, într-un anumit moment, iese oricum la suprafața textelor, chiar dacă există sau nu intenția autorului. Mi-a atras atenția când ai vorbit despre „poeta națională“. Poți să dezvolți puțin? Pentru mine, sintagma aceasta înseamnă un poet care a devenit mit, cum este Eminescu la noi, care are statui peste tot și casă memorială etc. Iar noi nu avem poeți în viață pe care cineva să-i numească „poeți naționali“. Mie îmi sună ca o instituție, dar bănuiesc că nu e.
E ceva specific Belgiei. Și în Olanda. La festivalul de la Medellin – care este impresionant, durează o săptămână, sunt invitați poeți din toată lumea, un eveniment de mare calitate – am avut ocazia s-o întâlnesc pe poeta invitată din Olanda, Babs Gon, care este performer, face spoken word, are 50 +, și este teribilă. Este atât de generoasă și deschisă. Ea este poeta națională. Și mi-a spus că în Olanda lucrurile se schimbă, pentru că ea este neagră, femeie și vine din zona spoken word și acum este respectată. La fel stau lucrurile și cu Lisette Lombé. Sunt semne că lucrurile se schimbă. În Franța nu au așa ceva, de exemplu. Dar noi suntem mai mici.
Și totuși… întrebarea mea ar fi: cum ajunge cineva să fie numit poet național? Și are loc o ceremonie pentru primirea acestei distincții?
Nu aplică pentru asta. Sunt numiți. E destul de simplu, de fapt. Noi nu avem aceeași presiune și nici aceeași moștenire ca francezii. Și nu suntem așa de ceremonioși. Suntem o țară mică.
Deci nu este ceva de anvergură?
Este, dar, în același timp, e simplu.
Și spuneai că poeții naționali se schimbă la doi ani?
Da. Totuși, este ceva nou, nu-mi amintesc să fi existat poeți naționali când eram tânără, trebuie să verific pe internet. În orice caz, cei aleși au un proiect: de exemplu, cineva ar fi interesat să vorbească tinerilor, femeilor, minorităților. Altcineva are un alt proiect.
Și în perioada în care sunt poeți naționali trebuie să aibă anumite activități? De exemplu, să se întâlnească cu publicul, să organizeze lecturi, să facă performance? Pot fi un fel de ambasadori ai poeziei?
Pot fi, da. Depinde de proiect. Carl Norac, de exemplu, care a fost poet național în timpul pandemiei, a rugat poeții, chiar și pe cei tineri – și mi-a cerut și mie –, să scrie un poem pentru familiile îndurerate. Așa încât acestea puteau alege un poem pe care să-l spună la înmormântare.
Mi se pare un exemplu bun despre cum poți integra poezia în comunitate, în vremuri excepționale. Și despre felul în care poezia poate face un serviciu comunității. Poeții naționali au la dispoziție un buget pentru activități pe care și-ar dori să le facă?
Poate, dar nu știu sigur.
Am înțeles. Revenind la momentul actual, cum te-ai simțit aici, la Festivalul Internațional de Poezie București?
Am stat foarte puțin. Am cunoscut câțiva poeți, pe Bogdan O. Popescu printre alții, căruia i-am și dat volumul meu pentru că citește în franceză. Îmi doresc să mă întorc aici și să stau mai mult pentru că aici se află un imens teritoriu literar.
Imagine © Jolyne Vanquaethoven