Meandrele lecturii

Start

În vremurile bune, dinaintea pandemiei, marea mea plăcere era să citesc în metrou. Aveam totdeauna în geantă ultimul număr din The New York Review of Books, revistă cu tradiție, care apare lunar din 1963, și pe care o citesc de când m-am stabilit la New York. O publicație care nu oferă doar informații despre cărți și autori, mișcări și tendințe culturale sau actualitate internațională, dar are și calitatea de a fi formativă, în sensul generos al deschiderii intelectuale. Portretele literare sunt incursiuni exhaustive în biografia unui autor punctate de analize critice scrise cu rigoare și savoare, în mod comparatist și integrator în istoria literară. Evenimentele culturale cele mai importante, de la expoziții la MET sau MoMa, la festivaluri de teatru sau concerte sunt pretexte pentru dezbateri și prezentări ample ale unui fenomen artistic cu influențele lui pe toate palierele. Am învățat mult doar citind această revistă de cultură. Prindeam un loc liber în compartiment și mă cufundam în lectură ca într-o transă ușoară, iar uneori se întâmpla chiar să depășesc stația la care ar fi trebuit să cobor. Pandemia mi-a luat plăcerea lecturii în metrou. Revistele se strângeau pe masă, sub masă, alături de turnuri de cărți care își așteptau rândul. Odată cu instaurarea carantinei, nemaiavând unde să plecăm, ne-am pus din greu pe citit. 

Câteva luni ne-am aflat într-o vacanță impusă, stranie și greoaie. Citeam pe canapea sau în grădină, cât apucam, nu doar pentru a umple golul creat de ruperea noastră de lume sau a da un sens timpului oprit din mișcare, dar și pentru a ne ține mintea trează și curiozitatea vie. După o vreme am început să dau însă semne de oboseală și de nerăbdare. Citeam și de două ori câte un paragraf și aveam senzația că e scris într-o limbă necunoscută. Un deficit de atenție? Sau o formă de depresie mascată? Căci masca era un element-cheie în viața noastră. Se vorbește prea puțin despre efectele carantinei, ale spaimei și ale distanțării sociale asupra psihicului uman, fie că e vorba despre oameni simpli sau intelectuali, oameni singuri sau familiști, oameni slabi sau puternici. Dintr-odată lectura nu mai ajuta și nici nu mai găseam plăcere în a mă ascunde într-o carte. Veștile rele venite continuu din ecranul televizorului sau de pe platformele sociale pe care le frecventam volens-nolens erau mai puternice decât bucuria unei pagini bune de literatură. Viața politică se acutiza și ea, canalele de dezinformare și știri false își găseau drumul spre noi apelând la sentimente crude: frică, îndoială, neîncredere. Epuizați și anxioși, nu mai aveam răbdare și nici atenție pentru ceea ce înainte ne definea. Teancul de reviste culturale creștea neatins. O fază nouă în cursul pandemiei. Facebook (ce ironie, să conțină tocmai cuvântul „book” – carte – o platformă care între altele aruncă sub pat cartea) propagă netulburat cele mai deșănțate scenarii conspiraționiste produse de cei săraci cu duhul ori de impostori cu diplomă, de la medici iresponsabili la preoți și politicieni, ultranaționaliști, antieuropeni, ori adepți ai unor rețele create pentru a produce confuzie și suspiciune, folosind negarea științei și proslăvirea unor fantome religioase ori politice. E plin de scriitori pe Face-book, cât de agramați ori lipsiți de educație ar fi, dreptul la cuvânt nu mai ține de libertate, ci de a se da în stambă, o scamatorie, uneori ucigașă.

A urmat pentru cei raționali o altă fază, revolta. Acum nu mai citeam pentru că eram furioși. Pentru că ni s-a schimbat viața, pentru că rezistența încăpățânată la vaccin a unor anarhiști cu mintea aburită ne va prelungi agonia socială. Între timp, The New York Review of Books continua să scoată numere interesante, pline de sevă culturală, dar eu tot nu aveam apetență pentru citit, nici cu metroul nu voiam să merg, propriile poezii sau eseuri scrise în și despre pandemie mi se păreau inutile și desuete. Viața nouă atârna greu într-o balanță fragilă și dereglată și tot ce voiam era să mă întorc la viața mea de dinainte. În fine, s-au deschis primele teatre, muzeele au venit cu expoziții noi, am început să simțim o oarecare relaxare, deși sabia Covidului încă plutește deasupra capetelor noastre, aici ori în alte părți ale lumii. Toamna blândă în care am intrat e până la urmă un anotimp stors de energie. Dar luptătorii absurdului nu obosesc niciodată. Dacă unii își ascut armele primitive în proteste antivaccin, alții caută căi sofisticate pentru a infesta viața culturală cu activism politic. Ca în vremea dictaturii din România, îți vine să-ți creezi o viață paralelă, să te închizi în turnul tău de fildeș. Înapoi la lectură. Citesc altfel acum, e ca și cum aș avea mereu de gât un colac de salvare, citesc ca formă de protecție împotriva unor noi surse de alienare. Presimt că lucrurile nu se vor întoarce curând în matca lor inițială și că stilul nostru de viață se va schimba pentru totdeauna. 

Cât despre presa culturală în era postpandemică, mi-e teamă că și soarta ei va fi schimbată. Revistele de cultură se zbat deja din cauza dificultăților financiare, tehnologia oferă o concurență serioasă cuvântului tipărit, atenția cititorului pentru o pagină foșnitoare e subminată de formulele vizuale în care o carte sau o revistă intră perfect într-un telefon sau o tabletă. Mai comod, mai ieftin, mai rapid, dar și mai steril. Complexitatea supraviețuirii azi omoară și tihna lecturii și deliciile unor obiceiuri care ne completau personalitatea și stilul de viață: aburul cafelei deasupra ziarului de dimineață, coperțile șifonate ale unei cărți citite sub umbrela de soare pe plajă, rafturile bibliotecilor noastre până în tavan cu volume strânse de-a lungul deceniilor sau cărate după noi peste continente, mirosul de hârtie veche sau de cerneală proaspătă. Timpul e marele farceur, din aliat în tinerețe s-a transformat acum în vătaf, ne aleargă fără să ne dea răstimpul de a ne trage sufletul, de a gândi, de a cântări și de a încerca să înțelegem. Democrațiile vestice, pe de altă parte, par și ele slăbite. Consumerismul a secat planeta. Schimbările climatice sunt tot mai amenințătoare și sentimentul că e prea târziu pentru a ne reface și a ne reinventa ne bântuie cred pe fiecare, indiferent de vârstă sau de ideologie. Până la urmă imperiile ajung strivite de propria grandoare. Printre ruine cresc copaci firavi care pot da speranța unui nou început, cândva, mult mai târziu decât suntem lăsați să vedem. Apocalipsa este un cuvânt care permite multe interpretări. De-ar fi doar apusul lumii așa cum o știam, și tot e cutremurător.

Poză: Erik Frosberg, 2015

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×