Era ianuarie sau începutul lui februarie când am citit ştirea, nu mi-e clar, clar e că ziua era de iarnă fără zăpadă, dar cu toată încărcătura iernii. Aveam nevoie de o veste frumoasă, de un ceva foarte bun şi atunci a apărut anunţul. L-am văzut pe Facebook şi a fost ca versul lui Nichita: plopii trezindu-se brusc. Spunea aşa: trei laureaţi Nobel vin în România, la UVT, în aprilie. Aprilie ăsta era tare departe şi aş fi vrut să fie mai aproape în timp şi spaţiu, dar n-aveam ce să fac, m-am agăţat de ştirea pe care, într-un fel, o aşteptam de cât? De şaptişpe ani, din 2006. De doi dintre laureați nici n-auzisem, erau din alte domenii, dar al treilea, de fapt, primul, era Pamuk. După ce-am citit Istanbul-ullui, m-am hotărât să devin scriitoare pentru că mi s-a părut că semănăm, că avem ‒ cum să zic să nu fie extrem de ridicol, ci numai puţin ‒ suflete asemănătoare spre identice. Scrisesem deja o povestire despre cum mă plimbasem cu cartea lui prin toată Barcelona în toamna în care a luat Nobelul. Îl ratasem când mai fusese în România pentru că eram eu în altă ţară, dar acum gata, ăsta era momentul. Un copil ţopăind de bucurie prin casă, asta era starea mea după ce-am citit că vine. Erau nişte luni la mijloc, dar pe urmă avea loc evenimentul. Mai era o problemă, care iniţial n-a părut deloc aşa, adică nu era totuşi mare lucru, pentru că acum oamenii călătoresc din nou peste tot în lume cu avionul, trenul, maşina, autocarul, cu orice. Universitatea asta unde venea era într-un oraş la 540 km, unde n-am pus piciorul niciodată.
Până pe la 1 martie am ţinut bucuria ascunsă bine, aproape şi de mine, în afară de ţopăitul iniţial, îmi vedeam de treabă şi, doar din când în când, deschideam uşiţa prin care vedeam ca pe un ecran imens ştirea cu Pamuk şi mă învioram imediat. Ştirile din ziarele celelalte nu-mi plăceau: Ucraina care nu câştiga încă, erau revoltele francezilor care voiau să iasă mai repede la pensie, erau disputele despre openAI ‒ şi aici mă enervam, pentru că mi se părea că doar tehnologia se dezvoltă, tot mai mult, direct spre roboţii din SF-uri, fără nicio altă dezvoltare în alte domenii, urmau să fie generaţii de roboţi şi oameni analfabeţi, cam aşa.
După primele zile din martie am început deja să mă agit. Se apropia momentul şi nici nu afişaseră încă data exactă, apărea mereu anunţul, ştiu pentru că verificam pagina universităţii zilnic: scria doar aprilie. Voiam să nu se suprapună cu altceva, aşa că n-am stat degeaba, am trimis un mesaj pe adresa rectorului şi am întrebat: când exact vine Orhan Pamuk pentru că eu sunt din Bucureşti şi trebuie să mă organizez, să ştiu cum îmi fac agenda. Eram obişnuită să nu răspundă oamenii, aşa cum se întâmpla cu unii redactori cărora le lipisem şi eu etichete urâte. Dar surpriză, am primit răspuns imediat, spunea: Sărut mâna. Conferinţa este confirmată pentru 3 aprilie, dacă se modifică, anunţăm.
Şi de atunci am început. Ce? Nu ştiu, tot, de toate: am zis să mă uit la hoteluri întâi, să nu fie nici departe, nici prea vechi, nici prea scump. Erau Silva, Savoy, Boavista şi Perla D’Oro în zonă. Din astea trebuia să-mi aleg şi le verificam oferta zilnic. Pe urmă am căutat trenuri şi abia atunci am aflat că se fac zece ore. Nu-mi imaginam că durează atât. Şi m-am gândit din nou: bine că se dezvoltă AI să răspundă la toate aberaţiile şi să scrie poezii, dar drumul cu trenul la noi durează la fel ca acum nu ştiu câţi ani. Pe-ni-bil, le-am strigat, dar nu ştiu cui pentru că nu auzea nimeni, nici Musk, nici alţii ca el. Zece ore într-un tren, asta mă deranja pentru că n-am răbdare deloc şi nu ştii nici ce condiţii găseşti în tren sau când rămâne blocat pe undeva şi mai apar mereu ştiri despre pasageri jefuiţi. Exista şi varianta avionului, fireşte, dar mă gândeam că durează o oră drumul până la aeroport, acolo aşteptarea încă două ore, una zborul şi una până la hotel, ieşeau cinci şi preţul era dublu, şi adevărul e că nu-mi venea să merg singură cu avionul pe ploaie sau ninsoare, chiar dacă o mai făcusem. Ar mai fi fost maşina, dar eu nu conduceam, iar Ioan avea o delegaţie atunci, aşa că am testat vreo trei prieteni şi niciunul nu s-a arătat entuziasmat, nici interesat, deci ajungeam iar la tren şi la cele zece ore care mă speriau. Îmi spuneam ca în cărţile motivaţionale: gândeşte-te la obiectiv, doar la ce vrei, nu la obstacole, ele nu contează, nu de ele o să-ţi aminteşti. Da. Doar spunea chiar Pamuk, de fapt Kemal, personajul lui: Pentru mine, fericirea înseamnă să pot retrăi o astfel de clipă fericită. Şi totuşi în unele clipe îmi spuneam: de ce nu vine la Bucureşti? De ce alt oraş? Aici trebuia să vină, nu acolo, el a făcut alegerea greşită.
Imediat cum au apărut nişte formulare pe care spuneau să te înscrii ca să participi la conferinţă, le-am dat toate datele, deşi sunt reticentă de obicei, căci mă întreb unde ajung acestea, dar acum n-am ezitat o clipă: luaţi, folosiţi-le cum vreţi; deja mă gândeam că am cel puţin un loc în picioare asigurat în sală, pentru că la finalul formularului spuneau vă mulţumim şi vă aşteptăm!
Am făcut rezervare la hotel Silva, iar o fată amabilă mi-a confirmat imediat şi mi-a cerut mobilul şi ora aproximativă la care ajung. Atunci a apărut iar treaba cu trenul: de ajuns ajungea la o oră bună, după-amiaza, dar problema era plecarea ‒ 5:40 dimineaţa. Nu e vorba că nu sunt matinală, deşi e şi asta, e vorba că nu-mi venea deloc să plec în timpul nopţii, nici să-l trezesc pe Ioan. Nimicuri, mi-am zis iar, hai să alcătuim raţional o listuţă, cu pro şi contra, să mă liniştesc. Aşa că am făcut-o. Am adăugat şi rubrica „ce înseamnă pentru mine“, şi aici aveam în stâng: necesitate/vis devenit realitate/ceva ce vreau de 17 ani; iar în dreapta: un moft/o ieşire din rutină, un să zic că l-am întâlnit. Am ales stânga.
La pro aveam aşa: eveniment super importantș; nu foarte scump (280 lei/noapte şi 219 lei trenul). La contra erau: drumul – 10 ore; trezirea la 4‒4:30; vremea.
O să revin la vreme. Mai exista şi rubrica pot? Adică am pus două întrebări cărora trebuia să le răspund. Prima: dacă nu mă duc, pot să accept regretul că n-am fost? A doua: pot să fac asta, ţinând cont de fobia cu întunericul şi trenul şi restul inconvenientelor?
Revin la vreme: a influenţat mult, enorm decizia care n-a fost o decizie. Zi după zi verificam nenumărate aplicaţii pentru vreme. O zi arătau ploaie şi maxim 3 grade, în alta arătau ninsoare toată ziua şi 1 grad, în alta, noros cu 5 grade. Mă încruntam şi nu ştiam ce să cred. În fiecare zi se schimba prognoza de pe aplicaţii. Am zis să aştept să se apropie data şi atunci să hotărăsc.
Se întâmpla aşa: dimineaţa eram convinsă că o să mă duc, nu contau ploaia şi ninsoarea, nimic. Am început să recitesc Muzeul inocenţei şi nu puteam să nu-l întâlnesc pe autor. Totul mergea bine în timpul zilei, îmi vedeam de treburile mele şi deodată, seara, apărea o stare de nelinişte sau frică: departe de casă, de Ioan. Cel mai neverosimil era momentul în care m-aş fi trezit la 4, l-aş fi trezit fără să vreau şi pe el, mi-aş fi luat lucrurile şi geamantanul sau rucsacul şi aş fi ieşit din clădire pe ploaie. Pe urmă venea dimineaţa şi ziceam: sigur c-o să mă duc, n-aş rata venirea lui pentru nimic în lume, e Pamuk! Verificam iar zeci de aplicaţii cum făceam şi cu hotelurile înainte să aleg unul, şi iar arătau diferit. Nu suportam frigul, da, mai era şi asta, dar hotelul era aproape de universitate, aşa că tot timpul zilei eram hotărâtă să merg. Am mers la o agenţie CFR de lângă casă, am zis că e altfel să vorbesc cu femeia aia decât să cumpăr de pe Internet. Femeia mi-a zis că la întoarcere e un tren care vine de la Viena, dar o să fie cu transbordare şi nu ştia dacă sunt bilete la vânzare, aşa că s-a pus pe dat nişte telefoane, se mobiliza pentru mine. Şi-a spus mândră numele, semn că lumea o ştia, şi tot dădea din cap după ce a pus întrebarea. Mi-a transmis: nu, la ăsta nu e bine, luaţi-l pe cel de la prânz. Am bălmăjit un mă mai gândesc, vin mâine, şi am plecat. Am reţinut că avea un păr frumos femeia, din ăla ca pe timpuri, neîntins cu placa, nici ondulat cu ondulatorul, ci învolburat natural. E un semn că n-aveau la trenul ăla, mi-am zis. Nu trebuie să mă duc. La prânz, mă uitam pe Facebook şi am primit o cerere de prietenie de la o turcoaică pe care o chema Füsun, iar Füsun e personajul feminin din Muzeul inocenţei. Uite, trebuie să mă duc, mi-am zis, şi aşa am gândit până seara, când era aşa bine la căldură în casă în timp ce afară ploua cu găleata, şi mi-am zis că eu n-o să ies noaptea pe aşa o vreme, rămâne că nu, am zis.
Dimineaţa iar am hotărât: e o nouă şansă, sigur mă duc, e Pamuk, nu am dreptul să lipsesc. Aplicaţiile arătau ninsoare şi maxim 3 grade, asta nu-mi plăcea, dar m-am pus să caut iar bilete de tren pe Internet. E bine făcut site-ul. Alegi trenul, alegi clasa, vagonul, eu nu stau bine la ales, sunt mereu nehotărâtă, erau trei vagoane la dus 433, 434, 435, cele mai multe locuri libere erau în ultimul, dar am zis mai bine în cel din mijloc, deci am ales 434, pe urmă alegi locul, să zicem 72, pentru că era liber în jur, să fie spaţiu, alegi şi trenul de întoarcere, aici erau mai multe vagoane, dar să fie tot 434 şi locul 72, să fie o coerenţă, am zis, arăta preţul, mai trebuia să creezi un cont dacă n-aveai şi să plăteşti. Am închis brusc site-ul şi mi-am spus: mai bine mâine.
Între timp a venit altă cerere de prietenie de la o turcoaică pe nume Esra, dar în paranteză scria Füsun. Ce să pricep? Era, evident aceeaşi femeie, dar n-o cunoşteam şi nu ştiam de ce insistă. Seara n-am rezistat şi am scris la hotel că anulez rezervarea: am inventat că s-a anulat conferinţa şi de asta. Mi-a răspuns imediat fata: mulţumea pentru că am anunţat şi mă aştepta oricând cu drag. Însemna că nu prea aveau clienţi, deci puteam la o adică să revin şi cu o zi înainte sau chiar când ajungeam acolo.
Prima poză când am intrat pe Facebook înainte de culcare a fost a lui Pamuk: într-un ziar spaniol, o poză pe care nici n-o cunoşteam, alb-negru, el în picioare, cu o palmă lipită pe geam, asta se vedea în prim-plan ‒ palma lui ca şi cum spunea ce faci? Cum să anulezi rezervarea? Cum să nu vii? Stai! Aşa am interpretat eu expresia feţei pentru că mă simţeam vinovată. Dar apoi mi-am spus: totuşi, nu mai e cel care a scris primele cărţi, nu mai are râsul ăla copilăros exagerat, acum e un scriitor de şaptezeci de ani, care călătoreşte mereu cu bodyguardul după el şi te-ar privi exact ca pe toţi ceilalţi, nu.
Urma să vină pe 3 aprilie, da, şi pe 1 eu încă nu ştiam dacă o să mă duc să-l văd sau nu. Îmi repetam: pot oricând să iau bilet la tren, acolo găsesc camere, no problem. Mi-a apărut a treia cerere de prietenie de la Füsun şi m-a speriat. Atunci i-am povestit din viitor lui Ioan cum pe 3 dimineaţa o să plec şi o să lipsesc două zile, cum o să fie călătoria şi să nu se oftice c-o să ajung după douăşpe noaptea. A râs binevoitor, nu prea era atent, se gândea la delegaţia lui.
Pe 2 încă nu eram hotărâtă, mai era timp la o adică, dacă se îmbunătăţea vremea cel puţin.
Ioan mi-a zis că nu mai merge aplicaţia CFR. În gând, m-am calmat pentru că exista oricum şi agenţia, i-am verificat programul, dar era doar de luni până vineri şi acum era duminică. Am intrat pe Internet: scria că la începutul lui martie avuseseră probleme, am intrat iar pe site şi prima dată mi-a apărut că nu se pot cumpăra bilete online. M-am panicat şi am decretat: ba nu, o să reuşesc să iau, o să meargă site-ul, o să iau bilete şi o să fiu acolo la conferinţă. Gata. După câteva minute site-ul şi-a revenit, mergea foarte bine, dar nu mă mai lăsau să aleg vagonul sau locul pentru biletul de dus. Nu-i nimic, mi-am zis, să-mi aleagă ei orice, am ales locul pentru întoarcere şi pe urmă m-am ridicat deodată de la birou. Deci se putea, încă e posibil, m-am auzit. Dar 4:30 noaptea şi singură atâtea ore în tren, ploaie, ninsoare, maxima 3 grade? E Pamuk, am zis tot eu, a fost şi el ca mine, i-am citit cărţile şi interviurile, el cum poate să vină dintr-o ţară străină? N-ar trebui să existe nicio îndoială. Există. Şi la fel nicio vinovăţie dacă nu mă duc. Există. What the fuck, cum zicem noi, românii, de ce mi-e aşa greu să iau decizia asta, m-am întrebat. Am mai călătorit singură, sunt două biete zile, pot să mă trezesc la 4:30 pentru ceva aşa important, ce mă opreşte? Nu e lene, nu e comoditate, nu e frică, ce e? Oamenii nu se gândesc atâta când iau o hotărâre ca asta, nu? Ce aştept, să-mi iau biletele alea odată şi să fac iar rezervarea la hotel?
Am închis laptopul şi am decis că am renunţat. Scria undeva: dacă ai dubii, n-o face. Era mai uşor, aparent.
Noaptea am visat că eram într-un tren, nu ştiu de unde mă întorceam, şi când am coborât aveam rucsacul, dar nu mai aveam cardul, totuşi nu m-am speriat şi am sunat la bancă să anunţ. Mi-a răspuns un bărbat şi mi-a zis: ei, mare lucru, n-aveţi nevoie de el, descurcaţi-vă şi fără, e mai bine aşa.
Dimineaţa, pe 3, când deja n-aveam cum să mai ajung, am citit ştirile despre venirea lui Pamuk şi spuneau că cei care au completat formularul ca să asiste la conferinţă o să primească un e-mail cu un QR. Eu nnu primisem niciun e-mail şi mă gândeam ce-aş fi făcut dacă eram deja în tren, unde scriam, pe cine întrebam de ce eu nu. Abia după prânz am primit un mesaj: cei care n-au primit QR-ul vor fi direcţionaţi în alte amfiteatre unde să poate audia conferinţa. Din nou am zis what the fuck şi m-am enervat deşi nu eram acolo, dar completasem formularul imediat ce apăruse şi acum spuneau că aula s-a umplut în funcţie de cât de repede trimiseseşi formularul. Nu era aşa, mă enervam la gândul că aş fi ajuns acolo şi nu m-ar fi lăsat să intru, pe mine m-ar fi direcţionat spre alt amfiteatru şi nu aş fi acceptat pentru că eu eram acolo ca să-l văd în realitate, nu pe un ecran. Pe urmă, au început să posteze poze cu sosirea lui: un pulover verde închis pe sub sacou, serios, fără râsul din tinereţe. Oamenii ăia din sală: ei când completaseră formularul dacă eu o făcusem imediat şi n-am prins loc? În fine, ploua acolo şi era foarte frig şi nu mai conta, poate de fapt fusese alegerea bună. Unul dintre prietenii pe care îi rugasem să vină cu mine şi zisese nu mi-a dat telefon şi mi-a zis: ai văzut? E Pamuk la noi în ţară, auzi, că-ţi trebuie nu ştiu ce QR şi te controlează şi n-ai voie nici cu apă în sală. I-am închis.
Ca să nu plâng, mi-am impus să nu mă mai gândesc deloc la faptul că aş fi putut să-l văd pe Pamuk în realitate. Zis şi făcut, totul bine, o zi, două, trei, până la zece chiar, nu credeam c-o să fie uşor, uite ce frumos îţi vezi de ale tale, m-am încurajat, fără niciun of, de ce n-am reuşit.
În timp ce mă uitam la noile postări de pe Facebook, am ajuns la cea a lui W.M. de la Collège de France: scria că în luna mai îl are invitat pe Orhan Pamuk la patru (nu la una, ci la pa-tru) conferinţe: pe 9, 16, 23 şi 30. Mi-am împins fotoliul mai în spate şi asta a făcut parchetul să scârţâie ca un ţipăt de bucurie. Da, am spus – aproape am strigat, de ce nu? Pot să merg la Paris să-l văd, la Paris am mai fost, îl cunosc pe W.M., altfel o să fie acum şi nici n-o să mai am formulare tembele de completat ca să intru în sală. Din nou ţopăitul prin cameră, prin toată casa.
Pe urmă m-am încruntat – doar puţin – şi ţopăitul s-a oprit şi el încet-încet. E doar o mică problemă, mi-am zis: manifestaţiile astea zilnice, dacă nu se rezolvă până în mai, cum o să fie? Dacă anulează conferinţele? Deja se recomanda să nu călătorim în Franţa, bine, dar mai e timp, totul o să se rezolve, ar trebui deja să caut un hotel lângă Collège de France şi bilet de avion, e mai convenabil dacă iau acum. De data asta sigur ne întâlnim. Doar manifestaţiile astea să nu ne împiedice.
Imagine principală: Bridgeman Images /East News
