Nota traducătorului:
După știința mea, poate cel mai provocator text al filosofului și criticului literar german nu a fost tradus în limba română. În articolul de față, Walter Benjamin face două intervenții extraordinare. El ne propune, mai întâi, o scurtă istorie a literaturii politice de stânga, plasând acest gen în contextul apariției sale estetice și sociale. Atât pamflet politic, cât și intervenție literară, eseul lui Benjamin critică un drum estetic care nu duce nicăieri (de pildă, poezia considerată tăioasă a lui Erich Kästner, un scriitor foarte popular al epocii). Prin contrast, el recomandă o poezie care reușește cu adevărat să articuleze contradicțiile timpului său (poezia lui Bertolt Brecht). Istoricizarea artei politice nu e neutră, pentru că este însoțită în buna tradiție a materialismului istoric de demontarea adversarului cu ajutorul unor formulări pătrunzătoare. Burghezia germană apare ca „aceste păpuși bocitoare, melancolice, care calcă orice și pe oricine din calea lor“. Poeziile lui Kästner reflectă fizionomia burghezului, ale cărui false „pupile deschise“ sunt asemănătoare formulărilor voit penetrante ale poetului. În al doilea rând, filosoful pune la lucru o analiză cu influențe din teoria psihanalitică a lui Freud grefată pe marxismul analizei istorice. Benjamin nu respinge melancolia, pe care o consideră productivă politic, cât o vede ca o problemă pentru o mișcare literară care s-a atașat (într-un mod fetișizant) de obiecte și persoane din trecut. Freud ne vine în ajutor să înțelegem că există o pierdere a unor obiecte (de tipul suferințelor din Primul Război Mondial și de după) care nu este acceptată ca atare. Pentru că pierderea este dezavuată și realitatea din jur ignorată, noua artă politică are la bază flatarea noii burghezii în ascensiune. Dacă Freud ne oferă posibilitatea criticii fetișismului, Marx este de ajutor pentru a înțelege că numai conștientizarea contradicțiilor istorice poate duce la schimbare. Datorită concepției sale dialectice, textul lui Benjamin a fost recitit într-o manieră polemică de cercetători străluciți precum Wendy Brown și Enzo Traverso. Ei pleacă de la următoarea observație percutantă: ascensiunea dreptei nu se datorează, în principal, nici fragmentărilor stângii, nici forței retorice a dreptei. Ea are la bază un eșec teoretic al stângii, care nu înțelege evenimentele și transformările actuale ale lumii. În critica celor doi, stânga este prea mult atașată de identitatea sa politică, considerată un fetiș indispensabil.
Situația istorică a lui Benjamin, care nu este atât de diferită de a noastră, este cea în care arta considerată de stânga consolidează ierarhii estetice tradiționale. Pentru a ataca această problemă avem nevoie de critica necruțătoare a filosofului, pentru care activismul în Germania anilor 1920 a fost capabil „să impună dialecticii revoluționare fața unui bun simț solid, aproape fără clasă“. Nu suntem și noi astăzi în situația unei omagieri fără discriminări a activismului, care este privit ca întruchipând un bun-simț necesar? Nu este bunul-simț (cel lipsit de contradicții, al sănătosului banal) un ideal al conservatorismului estetic? Poate că de aici trebuie pornit, și anume de la critica bunului-simț activist, care face posibilă „săptămâna soldurilor la magazinul intelighenției“. Benjamin introduce o nouă manieră de citire contraintuitivă a prezentului, care ne cere să abandonăm adaptarea socială și fatalismul estetic. O contrapondere dialectică e sugerată de mai multe elemente, din care identific trei. Primul este darul de fi dezgustat, care îți oferă permisiunea de a fi necruțător în judecățile estetice. Al doilea este munca cu contradicțiile timpului, pe care Benjamin le situează în conflictul dintre viață profesională și privată. Al treilea este chiar stilul scriitorului, care te face să citești aceeași frază de câteva ori știind că nu vei înțelege pe deplin toate nuanțele ei.
Poeziile lui Kästner sunt astăzi disponibile în trei volume impunătoare. Cine însă vrea să înțeleagă cu adevărat înțelesul acestor versuri este sfătuit să urmărească apariția lor în formatul original. În volume, ele sunt prea înghesuite și cumva sufocate, dar în ziare se mișcă ca peștele în apă. Dacă apa nu e întotdeauna cea mai curată și are tot felul de gunoaie care plutesc în ea, cu atât mai bine pentru autor, ai cărui peștișori poetici au putut să se mărească și să se îngrașe.
Popularitatea acestor poezii este legată de ascensiunea unei clase care și-a luat în mod deschis pozițiile de putere economică și care se mândrește ca nicio altă clasă de caracterul brut și nedeghizat al fizionomiei sale economice. Nu spun (așa cum s-ar putea înțelege) că această clasă, al cărei scop este succesul și care nu respectă nimic altceva, a cucerit acum pozițiile sale cele mai puternice. Idealul său este prea astmatic pentru asta. El este al unor agenți fără copii, veniți de nicăieri, care, prin contrast cu bogătașii finanțelor, nu au produs pentru familiile lor, ci doar pentru ei, și pentru o perioadă scurtă de timp. Cine nu-i poate întrezări – ochii visători de bebeluși în spatele unor ochelari cu rame groase, obrajii palizi și largi, vocile monotone, fatalismul gesturilor și modului de gândire? De la început, poetul a avut de spus ceva numai acestei clase; pe acești oameni îi flatează, atât timp cât el le așază o oglindă nu atât în fața lor, cât împotriva lor. Distanțele între versuri sunt straturile de grăsime din gâturi, rimele buzele lor groase, pauzele ritmice, gropițele din carne, iar formulările izbitoare sunt pupilele ochilor lor. Atât subiectul, cât și efectele poeziei lui Kästner sunt limitate la această clasă, iar el este la fel de incapabil să vorbească celor fără proprietate cu formulările sale rebele pe cât poate să îi deranjeze pe industriași cu ironia lui. Acest lucru se întâmplă pentru că, în ciuda aparențelor, acest lirism protejează interesele de clasă mijlocie – agenți, jurnaliști și șefi de secții. Ura pe care o proclamă împotriva micii burghezii are ea însăși un aer mic burghez, al intimității excesive. Pe de altă parte, el abandonează în mod evident orice forță de a contesta înalta burghezie și trădează dorința de a fi pus sub patronajul ei, cu un ultim oftat: „off, dacă ar exista măcar un grup de oameni înțelepți cu mulți bani!“ Nu-i de mirare că Kästner, în rezolvarea disputelor lui cu bancherii în „Un imn“, are în limbaj ceva ambiguu atât familiar, cât și economic atunci când ne arată gândurile nocturne ale unei femei proletare (în lucrarea cu titlul „O mamă face bilanțul“). Până la urmă, proprietatea imobiliară și venitul sunt corzile folosite de o clasă avută pentru a-l ține legat pe poetul care suspină.
Acest poet este într-adevăr lipsit de satisfacție și are o inimă grea. Această melancolie vine, însă, de la rutină. Pentru că a avea o rutină înseamnă a sacrifica propriile idiosincrazii, a abandona darul de a fi dezgustat. Iar asta te face melancolic. Această situație are o anumită asemănare cu cea a lui Heine. Notele cu care Kästner își îngroașă poemele, pentru a oferi acestor mingi lăcuite de copii aparența unor mingi de rugby, sunt rutina. Și nimic nu este mai rutinat decât ironia, care e asemănătoare prafului de copt: ea ajută să crească aluatul frământat al opiniei publice. E, cumva, păcat că impertinențele lui sunt lipsite de măsură în raport cu forțele ideologice și politice care îi stau la dispoziție. Și nu în ultimul rând, subestimarea grotescă a adversarului care străbate aceste provocări trădează în ce măsură poziția intelighenției de stânga radicală este una pierdută. Poziția ei are de-a face cu mișcarea muncitorească. Mai degrabă, ca un fenomen al disoluției burgheze, ea este asemănătoare imitației de feudalism pe care împăratul o admira la locotenenții în rezervă. Publiciștii de extremă stângă radicală de tipul lui Kästner, Mehring și Tucholsky sunt imitarea proletariatului de către burghezia decadentă. Din punct de vedere politic, funcția lor nu este să nască partide, ci clici. Din perspectivă literară, ei nu nasc școli, ci mode. Din cea economică, nu nasc producători, ci susținători. Și într-adevăr, în ultimii cincisprezece ani această intelighenție de stânga a fost permanent susținătoare a tuturor modelor intelectuale, de la Activism prin expresionism la Noua Obiectivitate. Semnificația ei politică, însă, a fost epuizată de transpunerea reflexelor revoluționare (cât timp ele au apărut în burghezie) în obiecte de distracție și amuzament, care astfel pot fi oferite consumului.
Așa a fost Activismul capabil să impună dialecticii revoluționare fața unui bun-simț solid, aproape fără clasă. A fost într-un anumit sens săptămâna soldurilor la magazinul intelighenției. Expresionismul a expus gestul revoluționar, mâna ridicată, pumnul ridicat în papier-mâché. După această campanie de publicitate, Noua Obiectivitate, din care emerg poeziile lui Kästner, a fost și ea adăugată catalogului. Ce descoperă, atunci, „elita intelectuală“ când începe să facă un bilanț al propriilor sentimente? Chiar sentimentele înseși? Ele au fost de multă vreme puse deoparte. Ce a rămas sunt spațiile goale în tăvile catifelate și prăfuite în formă de inimă, în care sunt așezate sentimentele: iubire și natură, entuziasm și umanitate. Acum formele goale sunt mângâiate cu mintea în altă parte. O remarcă ironică atotștiutoare ne spune că există mai mult în aceste stereotipuri decât în lucrurile în sine; e arătată astfel în mod spectaculos sărăcia și este transformat golul abisal într-o sărbătoare. Căci asta este nou în această obiectivitate – se mândrește cu fostele bunuri spirituale așa cum o fac burghezii cu bunurile lor materiale. Niciodată nu au fost puse la punct astfel de aranjamente facile într-o situație atât de grea.
Pe scurt, acest radicalism de stânga este chiar atitudinea conform căreia nu mai este asociată, în genere, nicio acțiune politică. Ea nu mai este la stânga de tendința asta sau cealaltă, dar în mod simplu la stânga de ceea ce este posibil în genere. De la început, tot ce are în minte este să se bucure singură într-o liniște a negării. Transformarea luptei politice dintr-o decizie obligatorie într-un obiect al plăcerii, dintr-un mijloc de producție într-un obiect de consum – acesta este ultimul hit al acestei literaturi. Kästner, care are un talent considerabil, are și toate mijloacele la îndemână. De departe cel mai important dintre acestea este atitudinea exprimată în multe din titlurile poeziilor lui. Printre ele se numără „Elegia cu ou“, „Cărți poștale de Crăciun purificate chimic“, „Sinucidere în piscina publică“, „Soarta negrului stilizat“, și așa mai departe. De ce aceste dislocări? Pentru că critica și cunoașterea sunt gata să intervină; ele sunt însă blocaje ale distracției și de aceea nu trebuie lăsate să vorbească în niciun fel. De aceea, poetul trebuie să le sufoce, iar convulsiile lor disperate au acum același efect ca scamatoriile unui contorsionist – adică ele amuză un public larg, nesigur în gustul lui. În Morgenstern, lipsa de sens era doar inversul fugii în teosofie. Nihilismul lui Kästner, însă, nu ascunde nimic, la fel ca o gură care nu se poate închide de la căscat.
Poeții s-au obișnuit în ultima vreme cu o varietate ciudată de disperare: prostia torturantă. Aceasta se întâmplă și pentru că poezia cu adevărat politică a ultimelor decenii a alergat în partea ei mai bună înaintea lucrurilor, ca un deschizător de drumuri. În jurul anilor 1912 și 1913 poeziile lui Georg Heym au anticipat puțin probabila adunare a unor mase de oameni în august 1914 și au folosit descrieri respingătoare ale unor colectivități nemaivăzute: a sinucigașilor, a prizonierilor, a bolnavilor, a marinarilor, a nebunilor. În versurile sale, pământul s-a înarmat pentru reapariția sa în forma unui potop roșu. Și chiar înainte de Ararat-ul acestui reper de aur a existat chiar singurul vârf care s-a ivit deasupra potopului, care a fost asediat de lacomi și flămânzi, Alfred Lichtenstein, cel care a căzut în primele zile de război și care a adus în fața ochilor figurile triste și șovăielnice pentru care Kästner a găsit stereotipuri. Ceea ce distinge burghezul în versiunea sa timpurie, preexpresionistă, de cea târzie, postexpresionistă, este excentricitatea lui. Nu e un accident că Lichtenstein i-a dedicat unul dintre poeme sale unui clovn. Clovneria disperării era încă adânc plasată în oasele burghezilor săi. Ei încă nu și-au mutat excentricitatea în afara lor ca un obiect de amuzament urban. Ei încă nu erau pe deplin satisfăcuți și nici nu deveniseră cu totul susținători; ei încă nu și-au simțit o anumită solidaritate ciudată cu o marfă a cărei criză de consum e deja la orizont. Apoi a venit pacea – sfârșitul cu care am devenit familiarizați ca șomaj. Și sinuciderea pentru care poemele lui Lichtenstein sunt propagandă este ca vânzarea în pierdere – și anume, scăparea de anumite mărfuri la prețuri care falimentează. Versurile lui Kästner au uitat toate acestea. Ritmul lor urmează în mod precis notele pe care săracii bogați le folosesc atunci când cântă blues; ele corespund cu bocetul unui om săturat care nu poate să își mai bage toți banii în stomac. Stupiditatea torturantă: aceasta este ultima producție a celor două milenii de metamorfoză a melancoliei.
Poeziile lui Kästner se adresează oamenilor care câștigă bine, adică acelor păpuși melancolice și greoaie care calcă pe cadavre. Cu rezistența armurii lor, cu încetineala marșului lor, cu orbirea acțiunilor lor, ele sunt întâlnirea dintre tanc și ploșniță în interiorul omului. Aceste poezii sunt pline de astfel de lucruri cum e o cafenea după închiderea bursei. De ce să ne mirăm dacă funcția lor constă în a-i împăca pe acești oameni cu ei înșiși și în a crea acea identitate între viața profesională și viața privată pe care aceiași oameni o numesc „umanitate“, dar care în realitate este de fapt animalică, deoarece adevărata umanitate (în circumstanțele actuale) nu poate fi decât rezultatul tensiunii dintre acești doi poli? În ea se formează conștiința și fapta, iar crearea ei este sarcina fiecărei poezii politice, și aceasta este îndeplinită astăzi, în modul cel mai riguros, de poeziile lui Brecht. La Kästner, aceasta trebuie să facă loc suficienței și fatalismului. Este fatalismul celor care sunt cel mai departe de procesul de producție și care, prin urmare, încearcă să obțină favorurile conjuncturilor, în întuneric – o atitudine comparabilă cu cea a unui om care se încredințează complet loviturilor imprevizibile de noroc ale propriei digestii. Ceea ce este sigur este că murmurul pe care îl auzi în aceste versuri are de-a face mai mult cu flatulența decât cu subversivul. Constipația a fost întotdeauna însoțită de melancolie. Dar de când umorile stagnează în corpul social, suntem constant invadați de duhoarea sa. Poeziile lui Kästner nu îmbunătățesc aerul.
Publicat în Die Gesellschaft, 193l. Gesammelte Schriften, III, 279–283. Traducerea a fost făcută după versiunea lui Ben Brewster (în engleză) și ediția îngrijită de Enrico Gani (în italiană). Vlad Cristache și Simona Petrișor au sugerat diferite variante pentru îmbunătățirea clarității și acurateței traducerii, comparând-o cu originalul în limba germană și italiană.
Imagine: Georg Scholtz, German Small Town at Night, 1923
