Prin anii ’80, filologului Dan Grigorescu i-a reușit un proiect editorial inedit pentru atmosfera comunistă de atunci, acela de a face accesibile publicului românesc, prin cea mai cunoscută și accesibilă colecție a acelor vremuri, Biblioteca pentru toți, primele traduceri ale unor romane horror, sub ciclul generos numit „Romanul gotic englez“. Astfel, cititorii români au putut descoperi acele romane englezești importante inițiatoare ale unui gen literar, gen ce continuă și astăzi prin tot mai multe forme culturale. Iată-le în ordinea cronologică a scrierii lor: Castelul din Otranto de Horace Walpole (1764), Bătrânul baron englez de Clara Reeve (1778), Vathek de William Beckford (1786), Misterele din Udolpho de Ann Radcliffe (1794), Călugărul de Matthew Gregory Lewis (1795) și, în cele din urmă, Melmoth rătăcitorul de Charles Robert Maturin (1820).
Dacă suntem sinceri și dacă privim această lămurire cu ochii cititorului de astăzi, asaltat de tehnologie și obișnuit cu ritmul narativ alert al Netflix-ului, singurele titluri care mai pot fi parcurse fără a căsca din rărunchi sau de a te întreba unde e horrorul sunt ultimele două. Călugărul încă rezistă datorită bogăției sale de întâmplări extraordinare – o revărsare plină de entuziasm și ironie a unui scriitor de numai 20 de ani, care a înghesuit acolo vrăjitori, diavoli, crime și briganzi. Cea de-a doua excepție este Melmoth rătăcitorul, o adevărată cărămidă a literaturii de gen, despre care merită să vorbim mai mult. Fără a uita că, împotriva plictiselii, traducătoarea însăși a avut milă de cititori, rezumând câteva capitole.
Rețeta gotică: Sadism în doze homeopatice
La prima vedere, subiectul este construit după rețetarul gotic, în jurul scopului principal de a îngrozi cu orice preț. Însă Maturin mai are o miză: tema de mare calibru, folosită intens și de literatura așa-zis mainstream, de la antica Legendă a lui Teofil din Adana până la Faust de Goethe, Manfred de Byron sau, mai târziu, Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov: pactul omului cu diavolul.
Mecanismul narativ ales de autor pune însă la încercare răbdarea publicului modern. Charles Robert Maturin folosește stratagema povestirii în ramă, acel „povestire în povestire“ dus la extrem, un fel de matrioșcă literară în care trebuie să deschizi trei uși narative pentru a-ți aminti de unde a plecat acțiunea. Prin acest procedeu, el construiește destinele a patru personaje supuse unui tir sistematic al fatalității, pe care le poartă prin cele mai absurde și exagerate nenorociri.
Dacă putem spune că scriitoarea contemporană Hanya Yanagihara și-a pus la lucru sadismul literar față de personajele sale în megapopularul O viață măruntă pentru a stoarce lacrimi cititorului de azi, strategia de epuizare pe care o aplică Maturin se înscrie în regulile genului pe care și-l asumă. Mai întâi construiește decorurile, de o varietate amețitoare: pornim dintr-o Irlandă sălbatică, dominată de stihiile naturii, amintind de La răscruce de vânturi, ne mutăm în spațiul latin spaniol, cu castele și mănăstiri întunecoase, unde sângele este mai fierbinte, iar pasiunile mai arzătoare, și eșuăm într-un Orient exotic, pe care autorul îl populează în voie cu vegetații luxuriante și zeități sângeroase.
În fața acestor fundaluri dramatice, scriitorul își împinge personajele până la limita absolută a rezistenței psihice. Și tocmai aici rezidă marea reușită a lui Maturin, detaliul care îl saltă deasupra contemporanilor săi: el nu se mulțumește doar să arunce monștri în scenă, ci descrie credibil, etapă cu etapă, fazele degradării și epuizării umane în fața regimului de teroare mănăstiresc, a torturilor Inchiziției, a nebuniei dintr-un ospiciu sau a durerii pierderii copiilor. Spre deosebire de alte romane ale epocii, unde asupra personalităților acționează doar soarta și un sentiment abstract de groază, la Maturin stările psihologice, adesea mărturisite la persoana întâi, au o evoluție organică. Iar exact în acest punct, pe fondul unei „pierderi a minților“ generalizate și acompaniat de o muzică supranaturală de efect, își face apariția Melmoth rătăcitorul, nemuritorul care rătăcește de un secol și jumătate în căutarea cuiva dispus să-i preia blestemul. El intervine în momentele de disperare absolută, asemenea unui agent de vânzări agresiv al infernului, propunând târgul etern: salvarea imediată și îndeplinirea oricărei dorințe în schimbul sufletului. Partea amuzantă pentru cititorul de azi? Este alegerea pe care o fac toate personajele, în ciuda torturilor inimaginabile psihologice și fizice prin care trec. Pentru Maturin, oamenii timpului său aveau coloană vertebrală!
Catolici isterici și idile pe insule pustii
Dincolo de excesele melodramatice, două nuclee narative își păstrează forța intactă și merită analizate. Primul este cel dedicat spaniolului Monçada, un tânăr sacrificat de propria familie și obligat să intre la mănăstire pentru tot restul vieții. Nu pricepem nici noi (cum nu pricepe nici victima) de ce o familie bogată se lasă condusă de un confesor și-și pune urmașul să-i izbăvească păcatele. Însă eforturile disperate ale lui Monçada de a evada din acest mecanism opresiv îi oferă lui Maturin – care în viața de zi cu zi era pastor protestant – pretextul ideal de a-și lăsa fantezia să zburde liberă pe zeci de pagini.
Maturin imaginează terori concentraționare demne de manualele de istorie neagră, orchestrate de iezuiți sau de Inchiziția dominicană catolică. Pagini întregi sunt dedicate labirinturilor întunecate, zidurilor groase și claustrofobiei, criptelor oarbe, dar și bullying-ului călugăresc. În această secțiune, groaza nu mai este una supranaturală, generată de diavol, ci una extrem de pământeană, născută din instituțiile create de oameni, din fanatism și din perfidia propriei familii.
„Mi-am închipuit că în subterana aceasta înfiorătoare nu mai fusese închis nimeni vreodată, că eu aveam să fiu prima victimă îngropată aici; și că erau hotărâți să nu mai ies viu. Mă gândeam la toate acestea și, pradă unor chinuri de nespus, am strigat cât mă lua gura, deși îmi dădeam seama că nu poate să mai audă nimeni, dar țipetele mele fură acoperite de zgomotul ușii grele ce scârțâia urnită de cei patru călugări care se opinteau împreună… Călugării mă băgară înăuntru, iar starețul rămase în ușă cu lumânarea și părea că se cutremură de ceea ce zărea la lumina ei… Nu avem puterea să înțelegem toată năpasta ce a dat peste noi. Nu simțim întreaga grămadă adunată deasupra noastră, cu grăunțele cele mai apropiate ne apasă și ne jupoaie.“ (pp. 226-227)
Cea de-a doua linie narativă demnă de remarcat este cea a personajului feminin Imalee, o fată naufragiată din copilărie pe o insulă indiană, unde trăiește într-o stare de puritate aproape absolută, îmbrăcată în flori și îndrăgostită de natură. Melmoth o găsește și, într-o paralelă evidentă cu ispitirea Evei din Paradisul pierdut al lui John Milton, încearcă s-o „educe“ (Maturin dovedindu-se aici un Voltaire protestant). El îi povestește pe larg despre războaiele sângeroase, despre coloniile nemiloase și despre ipocrizia religioasă din Europa, sperând să-i otrăvească mintea și s-o aducă în tabăra cinismului său. Pe această insulă luxuriantă, timpul pare că se oprește, dialogurile lor capătă un ritm ritualic, iar decorul exotic oferă acel sentiment de izolare totală, necesar unei mari povești de dragoste tragice. Poveste care, din păcate pentru biata fată, se va continua peste ani într-o căsătorie blestemată, oficiată într-un cimitir întunecat.
Când Balzac și Oscar Wilde fac fan-fiction
Succesul de proporții al personajului construit de Maturin se vede cel mai bine în posteritatea sa literară. La doar cincisprezece ani de la apariția romanului, Honoré de Balzac, probabil obosit de atâta „seriozitate“ gotică și de disperarea fără sfârșit a irlandezului, decide să scrie o replică sub forma unei nuvele numite Melmoth împăcat. Aici, Balzac mută acțiunea în Franța sa realistă și capitalistă. Melmoth nu mai este nevoit să caute zeci de ani prin temnițe un suflet vulnerabil; își găsește instantaneu omul în persoana lui Castanier, un copist la bancă și fost militar care tocmai și-a delapidat patronul pentru a-și întreține metresa pretențioasă. Descriind viața măruntă a funcționarului, Balzac face un exercițiu de mare amuzament și satiră socială. Însă, de îndată ce pactul este semnat, comedia se transformă în tragic: puterea absolută plictisește, iar Castanier începe, la rândul lui, să caute disperat un alt muritor căruia să-i plaseze contractul. Și unde să-l găsească, dacă nu la Bursă? Balzac îl „salvează“ pe eroul lui Maturin: după căință și spovedanie, îl trimite la ceruri, dar nu ratează ocazia de a reveni la ironie și de a condamna, în stilul său inconfundabil, domnia absolută a banului în societatea modernă.
Influența lui Melmoth nu se oprește însă aici. Oscar Wilde este atât de marcat de opera unchiului său prin alianță (Maturin era rudă cu mama lui Wilde) încât, după eliberarea din închisoarea din Reading, adoptă ca pseudonim numele de Sebastian Melmoth. De asemenea, faimoasa idee a tabloului din Portretul lui Dorian Gray, cel care preia semnele bătrâneții și ale degradării morale în timp ce modelul rămâne intact, este extrasă direct din paginile lui Maturin, unde portretul strămoșului Melmoth își păstrează ochii vii și demonici de-a lungul secolelor.
Nici literatura recentă nu rămâne imună: în 2018, scriitoarea britanică Sarah Perry publică un roman omonim, Melmoth (tradus la noi la Editura Nemira în 2019), care folosește ca punct de pornire mitul și structura aceleiași cărți de la 1820.
De ce merită să-i dăm o șansă?
Este evident că Melmoth rătăcitorul nu mai poate speria pe nimeni astăzi. Monștrii noștri contemporani sunt mult mai birocrați, mai eficienți și adesea poartă costum și cravată. Groaza fizică din paginile scrise de Charles Robert Maturin este demult depășită de realismul sângeros din cinematografia modernă sau din romanele psihologice actuale. Cu toate acestea, cine are răbdarea de a trece de frazele lungi, de digresiunile teologice și de stilul greoi al secolului al XIX-lea, va descoperi ceva fascinant: un studiu remarcabil despre limitele durerii și despre mecanismele prin care mintea umană încearcă să reziste în fața terorii. Nu e puțin lucru pentru o carte scrisă acum mai bine de două sute de ani de un pastor irlandez excentric care voia doar să mai câștige un ban din spamele contemporanilor săi.
- Charles Robert Maturin, Melmoth rătăcitorul (Melmoth the Wanderer), Editura Minerva, București, 1983, 2 vol., traducere de Bianca Zamfirescu, prefață și tabel cronologic de Dan Grigorescu.
- Honoré de Balzac, Melmoth împăcat (Melmoth réconcilié) în Opere, vol. 3, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957, traducere de Cezar Petrescu, comentarii de Theodosia Ioachimescu.
Imagine: Francisco de Goya, Monk Talking to an Old Woman
