Anastasia Soare, Anastasia Beverly Hills, m-a întrebat recent care e visul meu. De ce? Eram la un event, aveam un job acolo, ne-am întâlnit pentru câteva minute și mi-a pus întrebarea. I-am spus că visez să am o grădină mare. Am spus-o repede, ca și cum aș fi știut de mult răspunsul sau ca și cum l-aș fi dat la mișto. Să vrei să fii grădinar e, într-un fel, același lucru cu a vrea să fii futurist, să trăiești cu gândul mereu la viitor. Înseamnă răbdare, înseamnă să accepți că nu controlezi mare lucru, că timpul lucrează singur, oricum, cu sau fără tine, chiar și când nu faci nimic sau mai ales atunci. Am început să testez ideea asta pe mine, în locuri unde timpul chiar se vede. Am renunțat de curând la manichiura semipermanentă nu dintr-o revelație estetică, ci ca un gest de sabotaj al întreținerii continue. Unghiile cresc, se ciobesc, se agață de lucruri, se refac, e o formă minoră de a accepta degradarea ca proces, nu ca eșec. La fel cum am decis să-mi las părul lung-lung, ca să-mi dau voie să cresc împreună cu timpul. De fiecare dată când mi-am tăiat părul prea scurt sau mi s-a tăiat când eram mică, am simțit că mi se taie și timpul, trecutul.
Așteptare, repetiție, domesticitate
Acum vreau să văd ce se întâmplă dacă nu mai intervin, dacă îl las să pice la întâmplare pe umeri, prins în dezordinea memoriei. Începe cu Daniela, mama mea. Ea nu a suportat niciodată să aibă părul lung. Nu e treaba mea să-i numesc trecutul, dar felul în care respinge acel timp spune ceva. Și eu cu timpul am avut mereu o relație proastă, când eram mică, îmi era frică de el. Aveam senzația că i-am furat mamei ceva esențial: idleness-ul. Timpul ei fără rol, timpul ei fără funcție.
Mama mea a fost mereu o stay-at-home wife – o personalitate culturală a trecerii timpului. Viața ei era structurată nu de evenimente, ci de așteptare, de repetiție, de domesticitate. Când am apărut eu, acel timp s-a evaporat și m-am simțit vinovată pentru asta mult timp, ca și cum existența mea ar fi introdus o grabă artificială în viața altcuiva. Atunci mi-era frică de trecerea timpului pentru că simțeam că îl risipesc, trăiam într-un fel de limbo: fără rol clar, fără funcție, fără justificare, mă temeam că o să ajung ca mama mea ‒ sau, mai grav, că nu o să ajung nimic.
Mult mai târziu, citind-o pe Simone de Beauvoir, am înțeles că frica mea nu era doar personală. Beauvoir susține că instinctul matern este un mit și că dragostea pentru copii este o alegere, nu un dat biologic. Deși gestația și alăptarea sunt funcții naturale, obligația de a-ți organiza întreaga existență în jurul copilului nu este. A accepta maternitatea ca destin, doar pentru că este așteptată, înseamnă a trăi inautentic. Femeia nu se naște, ci devine ‒ iar ceea ce devine este, de cele mai multe ori, rezultatul presiunii sociale, nu al unei alegeri libere.
Figura mamei complet absorbite de domesticitate apare, în acest cadru, ca o viață de stagnare: un timp irosit, o existență prinsă în imanență. O femeie redusă la funcția de „prada speciei“, incapabilă să mai atingă transcendența, adică să-și aleagă propriile scopuri concrete. Când o mamă își justifică viața exclusiv prin copil, copilul devine instrument, obiect, nu subiect. Aici am simțit ceva familiar: nu doar că mama mea trăise într-o formă de timp suspendat, dar eu crescusem cu senzația că i-am confiscat șansa la altceva. Că existența mea a închis, definitiv, o posibilitate. Am fost furioasă pe ea pentru că acceptase acel rol, dar și pe mine, pentru că simțeam, poate prea devreme, că aveam mai mult „status“ decât să fiu soție și mamă, înainte să fi devenit ceva anume.
Ca femei, am fost furate de timp
Identificarea mea cu mama a fost mereu dublă: teamă și respingere, compasiune și furie. Feminismul nu a apărut pentru mine ca ideologie declarativă, ci ca strat temporal: un limbaj prin care am putut procesa o biografie. Abia mai târziu am înțeles că frica mea de timp nu era doar psihologică, ci legată de o istorie mai mare ‒ una în care timpul femeilor a fost, secole la rând, administrat de alții. Ca femei, am fost furate de timp ‒ nu metaforic, nu sentimental, ci structural. Capitalismul nu s-a născut doar din fabrici și din foamea de bani, ci dintr-o reorganizare violentă a vieților intime: cine muncește, cine așteaptă, cine produce și cine reproduce. Silvia Federici în Caliban și vrajitoarea (2004) arată că vânătorile de vrăjitoare nu au fost o isterie medievală, ci o tehnologie de disciplinare ‒ un proces istoric prin care corpurile femeilor, sexualitatea lor, fertilitatea lor și timpul lor au fost aduse sub control. Au fost vizate femei care dețineau pământ, femei care nu se conformau familiei nucleare, moașe, femei cu copii în afara căsătoriei.
Din această violență s-a consolidat familia nucleară: bărbatul trimis afară, pe piață; femeia împinsă în interior, în repetiție, în îngrijire, în muncă fără salariu și fără nume. Marx scria despre muncitorul „dublu liber“: liber să-și vândă forța de muncă, dar și liber de orice mijloace de producție. Această libertate nu a fost niciodată simetrică. Femeia nu trebuia să-și vândă munca, ci să o trăiască. Munca ei este timpul: timp de creștere, timp de îngrijire, timp care se consumă pe loc și nu lasă capital în urmă. Când mă gândesc la mama mea, nu o mai pot vedea ca pe un caz izolat. O văd ca pe un produs al acestui regim temporal. Timpul ei a existat, dar nu a contat. De aici venea frica mea de a „nu ajunge nimic“.
Anxietatea de la ora 14.00
Mult timp m-am gândit la mine ca la o victimă a timpului. Anxietatea de la ora 14.00 e o amintire din copilărie, venea după ce mâncam, după prânz. Când adulții spuneau că „acum se doarme“. Nu era o invitație ‒ era o regulă. Se lăsa o liniște cruntă, aerul greu, ceasul ticăia prea tare, afară, păsările cântau ‒ le uram. Păreau din alt timp, unul care mergea înainte fără mine. Timpul mă obliga să dorm iar eu nu voiam. Nu atunci. Acum, da. Simțeam că, dacă adorm, pierd ceva, că timpul continuă fără mine, că rămân în urmă. Atunci am fost victima timpului. Nu pentru că era violent, ci pentru că era mai mare decât mine, pentru că nu puteam negocia cu el. Dar asta e doar prima treaptă din piramidă ‒ poziția confortabilă, victima e pasivă, victima e scuzată. Acum sunt agresorul timpului. Îl grăbesc, îl alerg, îl presez, îl forțez, îl consum, îl întiiiiiind și tot mereu întârzii undeva. Productivitatea e forma mea de violență, grăbirea sau lungirea timpului ‒ asta e agresiune adevărată. Și a apărut întrebarea care nu-mi dă pace: dacă sunt ba victimă, ba agresor, când apuc să fiu și salvator? Cum pot salva eu timpul? Cum o pot salva pe Daniela-mama-mea? Salvarea asta sună ca o fantezie de copil: să intru înapoi în casa aia de după-amiază, să scot ceasul din perete, să opresc liniștea, să-i dau înapoi un timp fără funcție. Să-i dau înapoi idleness-ul. Dar „salvatorul“ din piramida mea e o figură suspectă: cine salvează, de obicei, vrea și să posede. Salvarea mea vine cu un plan, cu un sistem cu o metodă, cu o morală la final și eu nu vreau să o salvez pe mama cu o metodă, nu vreau să-i fac un program, nu vreau să-i pun un goal în calendar, nu vreau să-i optimizez viața retroactiv, în realitate, n-am cum să salvez timpul ei. Pot doar să nu-l mai folosesc pe al meu ca pe o armă. Pot să nu mai confund „a trăi“ cu „a produce“. Pot să-mi dau seama că ceea ce mă sperie la mama nu e faptul că a stat acasă, ci faptul că timpul ei a fost făcut invizibil, precum ceva care nu contează, ceva care nu se vede pentru că nu se vinde.
M-am ascuns mult timp de timp. Nu m-am simțit pregătită, m-am simțit mică… diferența e că acum mă simt tot mică, dar am un loc. În ianuarie 2025 am fost la Pompei. Am mai văzut ruine, nu era prima oară. Dar acolo s-a întâmplat ceva enervant de simplu: am călcat pe pietre vechi de aproape trei mii de ani, dintr-un oraș fondat prin secolele IX–VIII î.Hr., old as fuck, pe care alți oameni le-au călcat fără să știe că vor deveni „istorie“. Mergeau la muncă, se vedeau cu alți oameni, aveau zile proaste, aveau good hair days, aveau fast food, aveau bârfe, aveau viață. Și m-a lovit ideea asta: nu vechimea e greu de dus, ci continuitatea. Că oamenii au fost mereu la fel de ocupați să trăiască fără să știe ce urmează. Faptul că, după atâta timp, nu s-a schimbat mare lucru, timpul nu trece peste oameni, oamenii trec prin timp, lăsând aceleași gesturi, aceleași rutine, aceleași urme. Și pentru prima dată, ideea asta nu m-a speriat, m-a liniștit!
Când se termină timpul unei epoci?
Prezentul nu e un spațiu confortabil. E un loc instabil, iritant, unde timpul a devenit un teren de luptă. Felul în care vorbim despre criză, politică, pandemie, război, colaps economic astăzi ‒ prin meme-uri, ironie continuă, reacții scurte, nu spune mare lucru despre profunzimea oamenilor, ci despre mediul care îi obligă să gândească așa. Social media nu e un instrument neutru, ci o formă care decide ceea ce poate exista în interiorul ei. Am înțeles asta citind un paragraf din Amusing Ourselves to Death, o carte scrisă în anii ’80, că trecerea de la o cultură a textului la una dominată de televiziune a schimbat radical nu doar comunicarea, ci și felul în care gândim. Cartea nu apucă să vorbească despre social media, dar efectul descris acolo e dus astăzi la extrem. Politica nu mai trebuie să fie coerentă, pentru că mediul nu cere coerență, cere reacție. Fragmente scurte, imagine, carismă, impact imediat. Răbdarea pentru argumente lungi, pentru logică, pentru continuitate s-a subțiat până aproape de dispariție.
Hegel are una dintre cele mai influente idei despre timp: istoria nu este o succesiune de evenimente, ci povestea umanității care devine liberă. Un singur spirit colectiv care înaintează prin contradicții. Iar atunci când contradicțiile unei epoci devin complet vizibile, epoca aceea nu mai poate continua. Nu pentru că e „rea“, ci pentru că a fost înțeleasă. Marx preia această logică și o radicalizează: cei care pot înțelege o societate până la capăt sunt, de obicei, cei de jos. Cei care văd diferența dintre ce pretinde societatea că este și ce este, de fapt. Când o epocă ajunge să fie complet inteligibilă, timpul ei s-a terminat. Istoria trebuie să treacă mai departe. Dacă acceptăm această idee, apare o întrebare incomodă: cum știi dacă faci parte dintr-o etapă care urmează să continue sau dintr-una care e pe cale să fie abandonată? Răspunsul nu mai vine astăzi doar din revoluții sau din manifeste, ci și din limbaj ‒ din meme-uri și slang-uri.
Despre generații descifrabile
Generațiile nu se termină când îmbătrânesc, ci când devin complet descifrabile pentru generațiile care vin după ele. Când limbajul lor nu mai e opac, când glumele pot fi explicate fără să se strice și când referințele pot fi traduse fără pierdere. Teoretic, sunt un Late Millennial.Sau un Zillennial?
Sunt născută în ’93. Practic, mă consider Gen Z. Nu pentru că le știu slang-ul, ci pentru că l-am simțit funcționând în timp real. L-am folosit instinctiv, fără traducere. Am avut un job unde, printre altele, exact asta am făcut: am identificat cum comunică o generație și am tradus asta în limbaj de brand. Și a funcționat. Primeam constant feedback de la publicul țintă (matrix din care, teoretic, nu făceam parte) că my captions are giving.
Ruptura a apărut în momentul în care colega cu un grad mai mare și cu o decadă în plus m-a rugat să explic sau a început să corecteze, pe la spatele meu, caption-urile. Atunci nu m-am simțit pusă sub semnul întrebării profesional, ci forțată într-o poziție temporală imposibilă. Ca și cum mi se cerea să stau cu un picior în prezent și cu celălalt într-o traducere continuă a lui. Nu mi se cerea să explic ce nu funcționa, ci să justific ceva ce funcționa deja, dar nu mai era lizibil pentru ea. Iar asta m-a rupt. Nu pentru că n-aș fi avut autoritatea sau expertiza să o fac, ci pentru că limbajul viu nu supraviețuiește explicației. Acolo am simțit clar rolurile: eu, prinsă între generații, împinsă să devin interfața de traducere a prezentului; ea, ieșită din ritm, cerându-mi să-l încetinesc până devine inteligibil. Nu eu îmbătrânisem, ci mi se cerea să îmbătrânesc odată cu explicația. Nu biologic, ci simbolic, ca și cum mi s-ar fi cerut să părăsesc prezentul și să intru într-o etapă deja stabilizată, deja explicabilă. I didn’t belong there anymore, pentru că prezentul nu poate fi justificat fără să se piardă.
Ce s-a întâmplat atunci nu era doar despre limbaj sau ierarhie, ci despre o cerință mai mare, structurală: aceea de a fi coerent într-o lume care te-a depășit. Am realizat ulterior că situația mea nu era o excepție, ci o formă mică a unei presiuni mult mai largi: aceea de a produce coerență într-un mediu care penalizează fragmentarea. Dar a trăi fragmentat nu este o patologie și a nu avea o poveste coerentă nu este un eșec. Și totuși, social media funcționează pe exact opusul acestei realități. În momentul în care platformele au devenit media, nu spații de exprimare, ci infrastructuri de difuzare, timpul a fost comprimat, feedul nu mai suportă derapaje, reveniri, ambiguități ‒ cere consecvență. La fel cum o cere și conștiința mea. Doar că sistemul nervos nu știe ce e aia consecvență. Și atunci mă sabotează. Feedul cere o versiune stabilă a sinelui, recognoscibilă instant. Brandurile nu mai caută oameni, ci simboluri. Nu mai vor să te înțeleagă, vor să te folosească: ca reper, shortcut cognitiv, reference material. Iar comment section-ul e locul unde ți se spune dacă ai voie să fii confuză sau nu. De obicei, nu ai.
Limbajul generațional la Gen Z și Gen Alpha
Limbajul generațional apare exact ca reacție la această presiune de stabilizare. Gen Z are un vocabular care nu cere note de subsol, pentru că funcționează ca atmosferă ‒ ca mood, nu ca definiție: rizz înseamnă carismă, abilitatea de a fermeca, ate (and left no crumbs) descrie o performanță impecabilă, fără rest, bussin’ desemnează ceva extrem de bun, mai ales mâncarea, cap/no cap înseamnă minciună/adevăr, delulu e o formă jucată de autoiluzie, drip înseamnă stil, swag, era marchează o fază identitară („my villain era“), glow up desemnează o transformare vizibilă în bine, it’s giving… descrie o stare, o energie, low-key / high-key înseamnă subtil/explicit, slay validează un succes spectaculos, simp desemnează pe cineva excesiv de dornic să placă, salty înseamnă frustrat, invidios, stan e fanul obsesiv, sus înseamnă dubios, tea înseamnă bârfă, vibe desemnează atmosfera, W/L înseamnă win/loss.
Gen Alpha are altceva, un limbaj mai fragmentat, mai accelerat, mai absurd, mai autoreferențial: brain rot desemnează content prost, dar adictiv, skibidi și gyatt sunt termeni născuți din haosul video, aproape nonsens, sigma descrie arhetipul masculului detașat, dominant, looksmaxxing înseamnă optimizarea obsesivă a aspectului, lore desemnează fundalul narativ excesiv. Yapping înseamnă a vorbi prea mult, mog înseamnă a eclipsa pe cineva vizual, Ohio desemnează ceva straniu, creepy iar 6–7 rămâne suspendat, recognoscibil ca semn, dar imposibil de stabilizat într-o definiție clară, un marker care funcționează mai degrabă prin circulație decât prin sens.
Le pot înțelege pe ambele generații cognitiv, le pot explica, dar diferența e alta: slangul Gen Alpha nu îl simt. A ști nu e același lucru cu a trăi într-o epocă. Cu Gen Z am trăit ‒ limbajul a apărut odată cu mine, l-am folosit fără traducere. Cu Gen Alpha pot doar să analizez. Faptul că Gen Alpha vorbește limba Gen Z, dar produce deja una care nu ne mai aparține, nu înseamnă că Gen Z s-a încheiat. Înseamnă că încă funcționează. Am început să mă gândesc că o epocă nu se termină când îmbătrânește, ci când devine complet explicabilă. Ziua în care Gen Z va putea fi tradusă integral se apropie și de-abia atunci timpul ei istoric începe să se închidă, nu spectaculos, ci încet-încet, iar meme-urile și slang-ul sunt doar felul în care vedem asta întâmplându-se.
Nu e un caz izolat. Emojii identici, generații diferite. Asta e miza: emojiurile, ca și slangul, nu sunt semne fixe, ci unități de timp. Își schimbă sensul odată cu corpul social care le folosește. De aceea Gen Z nu avea nevoie de note de subsol, iar Gen Alpha produce semne care rezistă doar prin circulație, nu prin definiție. 💀, craniul, nu mai semnalează moartea; pentru Gen Z și Gen Alpha e râsul dus prea departe, momentul în care ceva e atât de stupid sau de adevărat încât singura reacție e colapsul ironic. 🙃 nu mai e „ups“, ci o politețe forțată, un acord spus cu dinții strânși. 🪦 marchează un subiect închis, o glumă epuizată. Sensurile nu sunt stabile și nu sunt universale. Circulă local, între grupuri, feeduri și generații. Un exemplu și mai recent e 🥀. Pentru Gen Alpha, trandafirul ofilit nu mai înseamnă tristețe, ci un „LOL“ sec, ironic, ușor mort—râsul de după glumă, când energia s-a consumat. Funcționează doar pentru cei care trăiesc deja în acel ritm. Instabilitatea asta constantă a sensului nu e un accident cultural, ci o stare existențială. A fi la curent e un privilegiu, deci. A fi obligată să explic de ce sunt și cum sunt la curent e deja începutul sfârșitului, momentul în care cineva încearcă să încetinească lucrurile suficient cât să le poată controla iar eu sunt prea la timp ca să mai pot trăi liniștită în el așa.
Toată treaba asta cu emojiuri, slang și sensuri care se mută poate părea absurdă. Și este. Dar absurdul, așa cum îl definea Albert Camus, nu e ridicolul, ci tensiunea dintre nevoia noastră de sens și o lume care refuză să ni-l ofere. Absurdismul pornește de la două propoziții simple: viața nu are un sens obiectiv, iar noi suntem construiți să căutăm sens oricum. Poate de asta absurdismul prinde atât de bine la Gen Z. Nu ca filosofie declarată, ci ca practică zilnică. Umorul nostru (ziceam că mă identific cu Gen Z) funcționează pe gol, pe nonsens: memeuri, brain rot și 6–7-ul Gen Alpha. Nu e lipsă de inteligență, e refuzul de a produce sens acolo unde sensul a devenit opresiv. Nu mai vrem explicații, nu mai vrem morale, vrem să existăm fără să justificăm. Și dacă absurdismul e despre sens, pentru mine e și despre timp. Radicalul la Camus nu e diagnosticul, ci reacția: refuzul de a transforma absurdul într-un proiect, într-o soluție, într-o morală. Nu trebuie să „dăm sens“ timpului!
Dacă absurdismul descrie tensiunea interioară față de sens, sociologia explică felul în care această tensiune este organizată social.
Bourdieu: gustul nu e personal, e social
Pierre Bourdieu, sociolog francez, a fost obsedat de o întrebare aparent banală: de ce oamenii cu poziții sociale diferite au gusturi diferite. În Distincția (1979), cartea lui cea mai cunoscută, a analizat societatea franceză a anilor ’60 chestionând mii de oameni despre mâncare, muzică, artă, mobilă, vacanțe, timp liber. Concluzia lui e simplă: gustul nu e personal, e social. Fiecare preferință funcționează ca un marker de clasă. Clasa muncitoare privilegiază substanța și funcția, clasa de mijloc aspiră în sus imitând gusturile elitei ‒ aproape corect, dar niciodată perfect, iar clasa superioară cultivă distanța estetică: abstracția, ironia, puritatea, disprețul față de popular.
Gustul nu spune doar ce îți place, ci unde ești și cât de sigur e locul tău. Pentru Bourdieu, gustul e o tehnologie de recunoaștere reciprocă: îi identifici instant pe cei „ca tine“ și, la fel de rapid, pe cei care nu sunt. Excluderea nu e violentă, nu e explicită, e blândă, ba chiar invizibilă. O poți numi violență simbolică: rămâi în spațiu, dar nu mai ești sincron cu el. Gustul devine astfel o formă de disciplinare a timpului ‒ cine e în ritm și cine rămâne în urmă, cine aparține prezentului și cine începe să fie explicabil.
Bourdieu numea acest mecanism „violență simbolică“: o formă de dominație care nu operează prin interdicție sau conflict deschis, ci prin naturalizarea diferențelor de gust și capital cultural. Citit astăzi, acest tip de excludere nu mai pare doar social, ci și temporal. Nu ești dat afară din spațiu, dar nu mai ești inclus în prezentul activ al conversației. Poți rămâne, dar ritmul nu mai e pentru tine.
Și apariția contentului generat cu inteligență artificială a destabilizat exact acest sistem de recunoaștere. Kyle Chayka descrie în The New Yorker un moment de ruptură: anul în care AI-ul a trecut un test Turing audiovizual, devenind suficient de convingător încât să ne păcălească ochiul. Din acel moment, gustul nu mai poate funcționa ca înainte. Dacă totul poate fi generat, replicat, stilizat instant, diferența dintre uman și artificial devine opacă. „Slop“-ul, acest flux de imagini și videoclipuri hiperrealiste, dar goale, nu distruge doar încrederea în content, ci și stabilitatea prezentului. Nu mai știm ce aparține timpului trăit și ce aparține timpului simulat. De aici întrebarea obsesivă: „e AI?“. Nu e o curiozitate tehnică, ci o criză de orientare temporală. Dacă gustul nu mai garantează apartenența, dacă estetica nu mai certifică umanul, mecanismul de violență simbolică se defectează. Nu mai știm cine e „în joc“ și cine nu. Prezentul devine instabil, iar recunoașterea ‒ imposibilă fără suspiciune.
În acest vid apare și mutația: procesul devine mai important decât rezultatul. Brandurile, creatorii, publicul încep să caute dovada muncii umane nu pentru că ar fi devenit mai etici, ci pentru că au nevoie de un nou marker de sincronizare. Behind-the-scenes, schițele, breakdown-urile, timpul vizibil al muncii devin forme de capital simbolic. Exact cum descria Bourdieu, doar că într-un context diferit. Nu mai contează doar ce arată ceva, ci dacă poți urmări traseul lui în timp. Procesul funcționează ca dovadă că acel obiect aparține unui timp trăit, nu unui timp generat.
Într-o lume saturată de AI, a arăta munca devine o declarație de statut: îți permiți să încetinești, să expui, să pierzi timp și nu ca nostalgie, ci ca un act de reconfigurare a gustului. Nu mai consumăm doar imaginea, ci urmele lăsate de producerea ei ‒ procesul devine campania. Timpul devine vizibil din nou și, odată cu el, reapare o formă de recunoaștere.
AI-ul ne mai arată ceva incomod: există o parte din populație care nu vrea să facă nimic, să învețe nimic sau să simtă nimic, atâta timp cât confortul este garantat. Ideea nu e nouă, Nietzsche vorbea despre „ultimul om“ în Așa grăit-a Zarathustra, ultimul om este opusul devenirii: trăiește în siguranță, în comoditate, nu vrea nimic, nu aspiră la nimic, e mulțumit. Și tocmai asta îl face periculos. Nietzsche credea că modernitatea va ajunge să valorizeze această stare: pasivitate totală, confort maxim, viață redusă la administrare. AI-ul este expresia perfectă a acestei promisiuni. Totul poate fi făcut pentru tine: gândirea, decizia, mișcarea ‒ mașina conduce, algoritmul recomandă, robotul produce, iar tu rămâi suspendat într-o viață „optimizată“, dar complet dependentă. Problema nu este că AI-ul ne face leneși, ci că ne scoate din timp.
Independența presupune fricțiune, efort, ratăi, un loop, iar AI-ul promite eliminarea lor și odată cu ele dispare și autonomia. Pentru mine, asta se leagă direct de felul în care folosim timpul în perioada asta: dacă timpul devine doar ceva ce trebuie economisit, accelerat, optimizat, atunci viața însăși devine dispensabilă. Nu pentru că ar fi lipsită de sens, ci pentru că nu mai avem răbdare cu ea. Gene McHugh scria că internetul nu a devenit un loc din care să evadezi, ci locul din care vrei să scapi.
După toate astea, problema mea nu e că nu înțeleg. Problema mea e că înțeleg prea mult și tot nu știu ce să fac cu timpul meu atunci când am timp, pentru că timpul nu e gândit să fie simțit sau locuit, ci folosit. Iar când nu am timp, îl urăsc ‒ pentru că trece, pentru că nu poate fi recuperat, pentru că pierderea lui se simte ca o succesiune de micro-decese. Iar când simt că sunt „la timp“, de fapt nu sunt eu ‒ e societatea. Un sistem care mă împinge să manipulez timpul, să-l accelerez, să-l transform în overproduction.
Unde sunt, în ce fel de timp?
Nu trăiesc prea repede, sunt suprastimulată de un timp care a devenit agresiv. Merg la înot de la zece ani. Am început forțat, de către părinți. Cu timpul, obiceiul de a merge la înot a devenit un exercițiu de disciplină, iar disciplina e, până la urmă, un exercițiu de timp. Dar fix în apă nu disciplina contează, acolo am un situationship cu timpul.
Apa îmi distorsionează simțul lui: la început sunt grăbită, număr bazinele, mă gândesc cât mai e, vreau să termin. Apoi, fără un moment clar de tranziție, respirația se reglează, mișcarea devine repetitivă, iar creierul se golește ca după un plâns bun. Ies din apă și revin la timpul care cere ceva de la mine. Toată treaba asta mă face să mă simt prost, pentru că e mică și repetitivă și nu are morală. Flashback, flashforward, reluări, ecouri de replici, wrap-ups, recaps. Așa arată viața mea mentală, totul e reluat, rezumat, anticipat, prezentul e doar un pretext între două versiuni ale lui „mai târziu“ și „atunci“.
Uneori pornesc un film sau un episod știind foarte bine că o să adorm. Dar îmi place senzația asta: povestea merge mai departe fără mine, iar eu adorm în interiorul ei. A doua zi, sunt aceeași persoană, dar ușor deplasată. Reiau de unde am rămas, fără un final dur, fără un ending clar. Poate că problema mea nu este lipsa finalurilor, ci obsesia mea pentru ele. Îmi plac lucrurile care nu se închid complet, pentru că așa funcționează și viața mea interioară. Deborah Levy are un stil de a scrie despre timp: trecutul, prezentul și viitorul există simultan. Memoria, visele, gândirea filosofică (Heidegger apare inevitabil) se amestecă într-o experiență stratificată, fluidă. Timpul la ea este personaj. Trecutul intră peste prezent fără avertisment, viitorul e menționat ca și cum ar fi deja trăit. Personajele ei nu sunt niciodată complet „în moment“. Sunt prinse între versiuni temporale ale propriei vieți. E, de fapt, o contrautopie liniștită: o lume în care nu trebuie să fii coerent, în care trecutul te întrerupe constant și în care identitatea nu e obligată să se stabilizeze. „I feel unique, not yet complete“ ‒ Blood Orange. Nu pot construi o narațiune coerentă despre mine pentru că sunt prinsă între trecut, prezent și proiecție. The things we don’t want to know are the things that are already known to us. Le știm, dar ne prefacem că nu, le știm în moduri care nu pot fi articulate fără disconfort. De aceea le ocolim, le mascăm, le transformăm în obiceiuri mărunte: stalking? Oameni care ne plac, oameni pe care nu îi cunoaștem, pe care am vrea să-i cunoaștem. Foști iubiți. Foste iubite. Vieți paralele. Nu pentru că vrem informații noi, ci pentru că vrem să verificăm continuitatea. Să ne asigurăm că timpul încă curge și pentru ceilalți. Că nu am rămas singuri. Am o foame de a ști tot, de a avea tot, de a absorbi cultură ca pe o resursă vitală nu neapărat din curiozitate pură; cunoașterea a devenit infrastructură identitară: job‒vocație‒titlu; un mod de a-mi justifica prezența, un mod de a spune: sunt aici, acum.
Negocierea cu timpul
Dacă aș putea să salvez timpul, l-aș scoate din priză. Ca pe telefonul meu, pe care îl las intenționat să moară, deși e unealta din care trăiesc. Mereu întârzii undeva și nu mai cred că e o problemă de organizare, ci un conflict istoric cu timpul ca resursă controlată social. Timpul meu e mereu confiscat, accelerat, explicat, justificat sau făcut invizibil. Gustul, limbajul, productivitatea, tehnologia, sunt toate sunt mecanisme prin care ni se spune când suntem „la timp“ și când nu mai suntem, când aparținem prezentului și când devenim material de arhivă. Am învățat devreme că a rămâne pe loc e suspect, că a sta e o vină, că timpul care nu produce trebuie corectat, tradus, grăbit și mă speria ideea de a nu ajunge nicăieri pentru că o vedeam deja trăită.
Timpul mamei mele, timpul petrecut acasă, timpul repetitiv, domestic, fără titlu și fără dovadă ‒ un timp care a existat, dar n-a contat, pentru că nu a fost convertibil în nimic măsurabil. Nu m-a speriat că a stat acasă, m-a speriat cât de ușor timpul ei a fost scos din istorie. Astăzi, frica s-a mutat și mă sperie mai puțin ideea de a nu ajunge nicăieri și mai mult ideea de a ajunge prea repede ‒ într-un viitor care nu mai lasă loc de stat.
În raport cu tema mea și cu teama mea de timp, aici se închide cercul: problema nu e că întârzii, ci că trăiesc într-un sistem care confundă valoarea cu viteza și existența cu producția. Și în contextul ăsta, a refuza ritmul impus nu e o slăbiciune, ci cam singura formă rămasă de a-mi păstra timpul ca spațiu de a fi. Așa că next time când ieși cu mine la o cafea sau un drink, just know că o să fiu cel puțin 15 minute late. Nu din lipsă de respect, ci pentru că încă mai negociez cu timpul dacă am voie să stau un pic.
Foto 1: Andrei Mîndru
Foto 2: Iulia Ioana Mușat
