Lana Bastašić, Prinde iepurele, traducere din sârbo-croată de Octavia Nedelcu, editura Black Button Books, 2023.
Pentru Sara, cel mai scurt drum de la Dublin la Viena trece prin Banja Luka, via Zagreb și Mostar, un zbor cu o escală de câteva ore cu avionul, o noapte cu autocarul, apoi trei zile de condus cu mașina și tot atâtea nopți printr-o casă străină și hoteluri ieftine. Și drumul trece prin lanuri și amintiri, muzee și tristeți, piețe și bucurii, adică prin tot răstimpul prieteniei dintre două fete, acum femeile care s-au reîntâlnit pentru această călătorie, prin anii lor, prin apropierile și distanțele dintre ele. Și fiecare gest și cuvânt și lucru văzut ori auzit ori simțit dilată continuu trecutul, dislocându-l, rupându-i forma la fel ca frontierele țării a căror patrie le este și pe care-o străbat cele două, Iugoslavia.
Pe Sara și Lejla, de la prima zi de școală și până la vacanța care-i urmează primului an de facultate, le-a legat o prietenie complicată, dar strânsă. De la moartea Iepurelui într-un oraș din Bosnia și până la apelul de nicăieri primit în capitala Irlandei, pe Lejla și Sara le-au despărțit patruzeci și opt de anotimpuri de tăcere. E sumarul, în câteva cuvinte, al vieții Sarei, o femeie care cu ani în urmă și-a părăsit țara natală din Balcani, familia, limba, trecutul, dar care în parcul St. Stephen din Dublin se pregătește să răspundă unui număr necunoscut, pentru ca totul să reînceapă, iepurele alb, Armin, Comoara din insulă, Banja Luka, dar mai ales Lejla.
Prinde iepurele este romanul de debut al Lanei Bastašić, scriitoare bosniacă care se afirmase anterior prin poezie și prin proză scurtă. Cu cartea sa, autoarea este reprezentanta uneia dintre cele mai recente voci dintr-un grup de scriitoare și scriitori aparținători unor generații încă (sau relativ) tinere din țările ex-iugoslave care pătrund treptat, prin actul traducerii, și în spațiul nostru literar. Ei s-au născut pe întinsul Iugoslaviei, dar au crescut ori s-au maturizat odată cu anii destrămării țării lor, unii au rămas, alții au plecat și s-au întors ulterior, ori n-au mai făcut-o deloc, au continuat să scrie în limba culturii lor naționale sau au adoptat-o pe a altora, iar cărțile lor vin cu greutatea unei moșteniri, în primul rând, istorice. De amintit, macedoneanca Lidija Dimkovska cu O viaţă de rezervă (Casa Cărții de Știință), bosniacii Faruk Šehić cu Cartea râului Una (Cartier) și Saša Stanišić cu romanele Cum repară soldatul gramofonul (Polirom) și Origine (Paralela 45), croata Tatjana Gromača cu Copilul divin (Minerva), slovenul Goran Vojnović cu Iugoslavia, lumea mea sau Smochinul (ambele apărute la Casa Cărții de Știință), sârbul Darko Tuševljaković cu Prăpastia (Minerva), sau muntenegreanul Ognjen Spahić cu Copiii lui Hansen (Polirom). Ele (n. red. – volumele) sunt maniere realiste sau alegorii care exprimă la nivel ficțional scindarea violentă a statului iugoslav, cel mai adesea prin contextul unor relații de familie ori de prietenie deficitare, care parcurg crize și ajung să se destrame.
Exilul, identitatea, memoria, nostalgia și indirect trauma și războiul sunt temele literare majore din Prinde iepurele, cu care literatura spațiului post-iugoslav e în general corelată și asimilată în studiile de critică. Fără a vorbi despre război în mod direct, memoria Sarei, naratoarea Lanei Bastašić, oscilează în jurul unor imagini și episoade care pot primi o altă însemnătate odată ce cititorul e conștient de existența conflictului fratricid de pe întinsul țării în care fetele-și trăiesc, aparent inocente, dramele personale. Războiul și urmările lui se strecoară în viețile lor nu prin realitatea lui explicită, ci printr-o prezență greu de deslușit, dar traumatică uneori, nelipsită de nuanța violenței. Fuga ori dispariția misterioasă a lui Armin, fratele mai mare al Lejlei, despre care nu se va mai afla nimic, uciderea vrabiei, moartea țestoaselor și a iepurelui, limbajul brutal, nu în ultimul rând, ruptura și tăcerea dintre cele două prietene ori a Sarei față de părinții ei, la care se adaugă încercarea ulterioară a unei reconcilieri aproape imposibile, toate sunt potențiale radiografii și chei de lectură ale unei imagini în care familiarul devine străin. Într-o astfel de contextualizare, orice privire asupra romanului Prinde iepurele e inevitabil contaminată de temele și manierele cu care literatura și în genere arta spațiului ex-iugoslav este, cel mai adesea, asociată. Un mod de-a privi simptomatic, dar care n-ar trebui să fie limitat doar la astfel de nuanțe, căci greutatea cărții stă și într-o universalitate care depășește spațialitatea acestei regiuni a Europei.
Romanul lui Bastašić e și o frumoasă poveste de prietenie între două fete care cresc și se maturizează împreună. Sara și Lejla, deși provin din familii cu posibilități și istorii diferite, vor crește în același mediu, colege de bancă și de joacă de-a lungul întregii lor copilării și adolescențe, își vor trăi primele iubiri, decepții și experiențe sexuale în același timp și își vor fi una celeilalte martore la transformările vieții, într-o dinamică nu de puține ori tensionantă, cu gelozii și conflicte. Sara e o fire introvertită, sensibilă, fata cuminte dintr-o familie bună, dar mai puțin încrezătoare în sine, în timp ce Lejla, orfană de tată, e cea liberă, cea care nu e dispusă la a face compromisuri, inteligentă și cuceritoare. De altfel, asta e și ceea ce o atrage și o menține pe Sara în orbita ei, fiindcă Lejla e tot ceea ce prietena ei nu poate aduce la suprafață din propria interioritate. Se creionează astfel o dinamică de dependență a Sarei față de prietena ei, căreia, finalmente, nu-i va putea refuza nimic. Însă Lejla e și ea fragilă în spatele carcasei dure, ea nu va reuși cu adevărat să treacă, emoțional, peste pierderea tatălui (ori a fratelui său), dar nu poate nici să acceadă de la o situație precară și la un statut mediocru. Într-un fel, cele două își sunt una alteia versiunile care nu vor fi niciodată și asta le menține, până la un anumit punct, apropierea.
Narat din perspectiva Sarei, romanul e construit pe structura unui road novel unde călătoria din prezent de la Dublin la Viena prin Bosnia, Croația și Slovenia este dublată de incursiuni în Banja Lukaul anilor ’80 și ’90. Cele douăsprezece capitole, cu excepția celui final, sunt formate din două părți care schițează cronotopurile. Prima parte urmează firul cronologic al deplasării pe harta geografică, în timp ce cea de-a doua, încadrată totalmente între paranteze drepte, este la o primă privire o rememorare a trecutului, dar care funcționează mai degrabă ca o re-cartografiere a acestuia din prisma prezentului. Miza unei astfel de narațiuni stă într-un act de confesiune adresat Lejlei. Devine tot mai clar spre final că prezentul călătoriei celor două e și el un trecut care se consumase și așezase și că în spatele cuvintelor există o orchestrație atentă. Povestea Sarei este destinată cititorului oarecare doar prin pactul ficțional, dar ea, de drept, îi scrie prietenei sale, cum de altfel o făcuse încă de când ruptura dintre ele nu mai permitea un dialog nemediat. Realitatea e însă redată și supusă memoriei și perspectivei subiective, prin urmare îndoielnice, a naratoarei, iar ea trăiește reîntâlnirea de după doisprezece ani cu Lejla nu atât ca pe o continuitate a unui trecut comun ori ca pe o reconectare cu ea, ci ca pe o dislocare, o disoluție a ceea ce părea o certitudine înainte și care nu mai este, o punere sub semnul întrebării a unor amintiri și a unei istorii aparent de netăgăduit, dar care prin interacțiunea celor două se clatină. Actul mărturisirii devine cu atât mai necesar în ochii povestitoarei, însă nu ca o păstrare ori ca o înțelegere a celor întâmplate, ci ca pe șansa de a da o voce prietenei sale, de-a scrie despre ea, prin ea, dar dintr-un gest aproape egoist – fiindcă Sara știe că ea poate face acest lucru, iar Lejla nu.
O alegorie a lui Alicei în Țara Minunilor, dar unde oamenii dispar și nu se mai întorc, iar iepurii mor, un fel de Pe drum care se mută pe șoselele și cu muzica Bosniei în fundal, cu două femei pe locurile din față, o versiune în contextul spațiului iugoslav a Tetralogiei Napolitane, o căutarea a adevărului prin ficțiune în maniera romanului Ispășire, un ekphrasis al iepurelui lui Dürer din subsolurile Muzeului Albertina, printre altele, acesta este romanul Prinde iepurele. Prin exemplul unei scriituri care combină poeticitatea cu umorul și absurdul, Lana Bastašić își construiește debutul romanesc sub corola unei povești despre prietenie și trecut, unde fărâmițarea Iugoslaviei e parafrazată duplicitar, deopotrivă de o experiență biografică reală, dar și de una metaforică, în care totul îmbracă, într-un final, forma unei parabole despre actul scrierii, despre cine spune poveștile și maniera în care alege să o facă.
