– Să nu te prind că intri în curtea mea. Te omor, fir-ai al dracului de nenorocit. Te omor cu mâna mea! Ipocrit bolnav. Mi-ai omorât copiii. Mi i-ai luat și mi i-ai omorât. Să nu te prind că intri în curtea mea! Vă omor! striga spre femeia cu tricou roşu, în timp ce-și ridica degetul arătător, de încheietura căreia o pungă cu rafie părea că-i oprește circulația sângelui.
Oamenii se uitau nedumeriți. Trei minute și ajunge în stație. Şase până la Pipera. Femeia se plimba printre oameni, aruncând mâna legată de plasa de rafie. Purta un batic negru, atât cât să-i acopere puținul păr rămas. Pe față, o mască ultrapurtată, din care albastrul semăna cu o carte poştală de pe litoralul anului 1980. Pielea zbârcită, trecută prin frig și înjosiri. Se opri în fața femeii cu tricoul roşu şi o luă la rost.
– Te blestem, fă, te blestem. Că l-ai lăsat să-mi ia copiii și să-i omoare. I-am văzut eu cum i-a omorât.
– Doamnă, vă rog să vă liniștiți. Eu nu v-am făcut nimic.
– Miiinți, tu l-ai învrăjbit pe bărbati-mio! Curvo! Curva dracului! Te omor!
– Doamnă, liniștiți-vă! Nici nu vă cunosc, Doamne, iartă-mă! Hai, Tatiana, mai încolo, că femeia asta e nebună, nu alta.
– Cristosul mamei mă-tii, că dracu’ te-a pus să-l fuți. Acum îți place?! Și ridică plasa de rafie, îndreptând-o cu toată puterea spre femeie.
Norocul ei că făcu un pas în spate și plasa îi trecu razant prin dreptul frunții.
– Domne, să vină cineva s-o potolească pe nebuna asta. Pazaaaaa, pazaaa!
Paza inexistentă.
Trenul ajunse în stație și ușile se deschiseră. Ca apăsând un buton de reset, femeia cu plasa de rafie se aruncă în garnitura staționată și căută un scaun. Negăsind, se apucă de înjurat. De data asta găsi un tânăr.
– Să nu te prind că intri în curtea mea! Te omor cu mâna mea. Că Dumnezeu a văzut. Că e mare și bun. Te omor. Fir-ai al dracului! Ai fost și tu. Te cunosc. Ai stat lângă bărbati-mio când i-a omorât. Ți-a plăcut, măăă?! şi strânse toartele plasei, semn că mai avea un pic şi-o arunca spre bărbat.
Tânărul se blocă. Niciun mușchi nu mai reacționa, de parcă-i paralizase mintea. În agitaţia din interiorul metroului o lovitură putea să treacă neobservată şi-l putea răni grav, dacă nu-i sări în apărare un alt bărbat de lângă el.
– Femeie, ai luat-o cu capu’?! Ce ți-a făcut omul ăsta? Potolește-te!
– Și tu! Și tu ai fost acolo! Vierme. I-ai omorât. Să te blesteme Dumnezeu pentru ce ai făcut.
– Încetează! Gata cu circul! Dar ce, crezi că ești la tine în ogradă? Te afli într-un mijloc de transport public, unde sunt și alți oameni care au plătit un bilet şi care cu siguranţă n-au nevoie să te asculte pe tine. Paza!
Paza, din nou, inexistentă. Cum naiba se face că oamenii angajați să asigure ordinea sunt văzuți doar într-un capăt de stație, păzind una dintre intrări, după care se evaporă. Zici că se decorporalizează și în locul lor rămâne doar ideea că ar exista și ei pe undeva.
Femeia continua să înjure, dar cu un ton mai jos, de parcă-şi pierduse puţin din zvâc. Se simţea încolţită, dar nici nu dădea vreun semn c-ar ceda. Era ca după o zi de protest, după ce îşi strigase nemulţumirile şi acum se îndrepta spre casă. Mai arunca din când în când câte un huo şi jos cu ei, dar parcă nu mai avea acea forţă pe care o avea alături de grup. Asta până la prima staţie unde bărbatul care-i luase apărarea tânărului coborî. Femeia cu plasă de rafie aşteptă să se închidă uşile şi începu să-l înjure şi să-şi ridice fusta neagră. Tânărul reacţionă într-un final, dându-şi seama că nu va scăpa de nebunia femeii. Aşa că se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre un alt vagon, lăsând în urma lui un jet de imprecaţii ce se aşezau care încotro. Călătorii luau parte la un spectacol bine jucat, de parcă femeia îşi ducea la bun final un rol. Avea dicţie, atitudine, implicare. Mai s-o crezi că repeta pentru o piesă de teatru numai de ea ştiută. Poate c-aşa a şi fost şi testul suprem l-a reprezentat interacţiunea cu oamenii, să facă un soi de performance, o artă hibridă. Să creeze un alter ego credibil, să le observe reacţiile pe viu. Iar rezultatul ar ajuta-o la teatru, să capteze atenţia publicului. Aşa ai fi zis, doar că realitatea nu ţinea de scenarii şi regie sau cel puţin nu în cazul ei.
– Voi toţi aţi văzut când copiii mei au murit. I-au omorât. Şi pentru ce? Pentru ce? Ca să se îmbogăţească ei, hiene lipsite de Dumnezeu. Diavolii ăştia le-au luat organele să le dea la bogătani. La ăia de stau în case şi se plictisesc cu curu’ pe bani. De au să le ajungă la cinci neamuri şi să nu sărăcească. Şi ei, ei au omorât copiii mei. În faţa mea. Asta e dreptatea?! Zi, fă, asta e?! Da, tu, asta cu blană pe tine. E bine să fii în pielea ta, ai? Să ai ce mânca şi ce să bagi în gură. Ai văzut tu cum e să fie cineva ucis în faţa ta?
Moment în care oamenii nu au răbufnit. Actul lor civic şi-a oprit demersul, fiecare dintre ei căutând un semn sau vreun gând s-o facă pe femeie să continue. Povestea ei avea o tristeţe copleşitoare şi prin prisma noilor informaţii acţiunile ei căpătau logică. Cineva să-ţi omoare copiii pentru organe. Numai gândul în sine te putea arunca de pe buza normalităţii într-un spaţiu al minţii de unde să nu te mai întorci.
Un bătrân auzind-o din capătul celălalt al vagonului se ridică şi se apropie de ea. Fără jenă, dar cu o doză de pioşenie, o întrebă ce s-a întâmplat. Femeia a strâns ochii, cât să pară că se pregăteşte să-l ia la rost pe bătrân, numai că răspunsul îi surprinse pe toţi cei care asistaseră la „spectacolul“ ei. Cu o doză de calmitate apărută şi ea de nicăieri, femeia încercă să le prezinte viaţa aşa cum fusese. Sau cum şi-o aducea aminte, de zici c-o altă persoană puse stăpânire pe femeia cu plasă de rafie şi povestea în locul ei.
– Domnul meu, îţi mulţumesc de întrebare. Mi-au omorât copiii. Eram singură acasă. Le făceam de mâncare, ce aveam şi eu prin casă. O mămăligă, nişte colţuri de pâine înmuiate-n ceai. Copiii erau pe lângă mine. Nu aveam cine ştie ce casă, mai mult o cameră. Acolo mâncam şi acolo dormeam. Aveam un reşeu pe care îl legam de cablul de afară. Făcuse bărbati-miu o improvizaţie şi se prinsese de, cum îi zice, de stâlpul cela de curent. Că trecea prin curtea mea. Şi aşa puteam să fac de mâncare şi să ne încălzim. L-a legat un vecin. Ştia cum să procedeze, că c-un an înainte pe unu’ l-a electrocutat şi a murit pe loc, păcatele mele. Şi cum stăteam eu în casă cu gâzele mele, doi băieţi şi-o fată, am auzit ceva zgomote venind de afară. Câinii lătrau, c-aveam şi d-ăştia. Doi. Negru şi Albitură. Ne ţineau casa în siguranţă. Că mulţi oameni mai sunt pe străzi şi nimeni n-are grijă de ei. Fură şi ei ce pot, să trăiască. Şi au sărit câinii la poartă, să nu lase pe cineva, dar primul care a intrat a fost bărbati-miu. Avea un pistol. Cum de avea tocmai el un pistol, nu ştiu?! I l-a dat ăştia, ăştia în costume, că îl întărâtau pe la spate. I-a luat dracu minţile, cu banii lor cu tot, că mi l-a pus împotriva noastră. Şi i-a împuşcat. Că bărbati-miu a făcut armata la trageri. I-a împuşcat pe amândoi câinii, el, nenorocitul dracului mi i-a omorât pe amândoi câinii. Ce vină aveau ei? Moment în care femeia îşi lăsă capul în pământ, afectată de ceea ce povestea.
– Că nu i-au făcut niciodată nimic. Ba l-au şi salvat pe prost, că ajunsese în nu ştiu ce înfundătură şi-a vrut unii să-l omoare. Noroc cu animalele, c-au sărit la oamenii ăia şi i-a muşcat. Şi-acum să vii să mi-i omori? De ce, de ce să facă asta. După care am înţeles, că nu-s proastă. Nuuu. A venit cu alţii în spatele lui, unii îmbrăcaţi în costume negre. Zici că picaseră de pe Marte, aşa, în fundătura noastră. Intraseră cu pantofii lor de lac, că nu ştiu cum naiba de-am văzut tocmai asta. Le văzusem pantofii ăia de piele, după care i-am văzut la faţă. Nişte îmbuibaţi, cu ochelari de soare. Aveau nişte fălci de porci, de parcă nu le mai ajungea nimic pe lumea asta, decât să bage în ei. Să bage până să crape. Şi un altul era îmbrăcat în alb şi avea mănuşi în mâini. Şi o trusă de scule, ceva, cu el. Bărbati-miu, (şi-şi şterse nasul pe deasupra măştii) mi-a zis să intru în casă şi să-i aduc pe Ionuţ, Valentin şi Mariuca. Să-i aduc şi să intru în casă, să nu mă uit. Că nu e treaba mea. Domnii au venit aici să le ofere o viaţă mai bună. Aşa a zis diavolul. Că au bani pentru noi şi n-o să mai muncim o viaţă-ntreagă. Şi copiii or să fie bine. Să am încredere în el. Io n-am avut, că n-avea ce să caute ăla cu trusa de scule în mâini. Şi de ce să ne dea nouă bani?
Bărbati-miu a văzut că nu cedez şi mi-a tras o palmă de m-a zvârlit cât colo. După care am auzit aşa, ca de prin depărtare, cum îi chema pe copii. Şi ăştia au venit, păcatele mele. Şi eu tot mă uitam de jos, că voiam să mă ridic la el, dar mi-a tras un picior în tâmplă, aici. Uite, că am şi semn şi am văzut negru în faţa ochilor. Ai, ai, am ajuns. Atât, domnilor. La revedere. Şi trecu prin uşile deschise.
A coborât cu o staţie înainte de capătul liniei. Şi-a luat plasa de rafie şi cu capul plecat a făcut câţiva paşi, ca după câteva secunde să înceapă să urle.
– Şi i-a omorât în faţa mea. Bărbati-mio, fir-ai al dracului tu să fii. Că l-ai văzut, urlă spre o altă femeie. Ai venit să te uiţi şi tu. Ştiu eu. Erai dincolo de gard, când a luat pistolul şi a tras. Fără milă, dobitocul dracului, a tras. Şi a venit medicul ăla cu un bisturiu şi a tăiat. I-a ciopârţit în faţa mea. Ai văzut şi tu. Şi tu, bă, comunistule, da, tu, ce te uiţi aşa ca la extratereştri?! Ai fost şi tu. Ai râs când le-au scos inimile din ei. V-a plăcut, mânca-v-ar pământul de draci. Că mi-aţi mâncat sufletul. Mi-aţi omorât copiii. Pentru ceeeeee, măăăăă! Pentru ce mi i-a omorât? Să le trăiască plozii cu inimile copiilor mei?! Au murit în curte, întinşi pe jos. Bărbati-mio a luat-o cu capul. Tot el, după ce i-a omorât. TOOT EEEL! Şi-a zburat creierii în faţa mea. Apoi oamenii au plecat. I-ai văzut? Zi că da, dobitoaco, i-ai văzut, nu? Au plecat cu cutiile alea ale lor şi au aruncat în scârbă câteva hârtii. Bă, câteva hârtii de 100 de lei în curtea mea, pe cadavrul copiilor mei. Futu-le muma-n cur de diavoli. Să moară cuprinşi de durerea pe care au provocat-o! Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Şi cu banii ăştia mi-am luat băutură. Să beau şi să uit. Cu banii pentru viaţa copiilor mei, cu traiul ăla bun de mi l-a promis bărbati-mio, să trăiesc. Să trăiesc şi să mă bucur de ei.
Şi-şi scoase sticla de votcă din plasa de rafie. Desfăcu dopul, îşi trase masca de pe faţă şi o duse la gură. Bău jumătatea rămasă dintr-o înghiţitură, luă sticla şi-o azvârli de peretele din dreptul căii ferate, în exasperarea oamenilor ce tocmai aşteptau metroul. Şi c-o forţă supraomenească se aruncă.
Sunetul strident, de oase zdrobite şi frână, camuflă ţipetele câtorva femei ce asistaseră la scenă. Sângele se amestecă în cele două hârtii de 100 de lei, căzute din flanelă. Pe faţa femeii, atât cât se putea distinge, un zâmbet sinistru anunţă că-i e bine, că acum e linişte. Că durerea a trecut, la fel ca viaţa din corpul copiilor ei.
Imagine: Augustus Leopold Egg, Past and Present, No. 3, 1858
