Max Brod – unul dintre marii prieteni din literatură. Montaigne și Étienne de La Boétie, Goethe și Schiller, ̴ și → Kafka. Sigur, ̴ nu e Schiller, dar între prieteni valoarea literară contează poate mai puțin. Chiar în legătură cu ̴ și → Kafka, Kundera se întreba: oare îl iubim mai puțin pe prietenul nostru dacă își scrie cu sete versurile groaznice? Prietenia e o altfel de chimie. Îl iubești și-atât. Cheia e iubirea și nu încape îndoială că ̴ l-a iubit pe → Kafka. Motociclete și excursii, discuții și literatură – despre asta e prietenia lor, ca orice altă prietenie.
Camus – cred că e cel mai bun discipol al lui → Kafka. Un om lucid, inteligent, elegant și care, din cauza unghiurilor feței sale, mi se pare tăcut. Un om care a știut să descifreze mitul lui Sisif, în care spune că pe Sisif trebuie să ni-l imaginăm fericit. Un mare romancier care e și un mare eseist, și un mare dramaturg, și este preocupat mereu de libertatea omului. Există ea, nu există? Dacă există, cum o desființăm parcă voit? Cum devenim altfel în vremuri grele – în pandemie –, cum rămânem identici cu noi înșine? Cine suntem noi? ̴ e un → Kafka care speră.
Colonia penitenciară – în opinia lui Imre Kertész, cea mai zguduitoare și profetică povestire a secolului al XX-lea. Bineînțeles că scriitorul maghiar, supraviețuitor al Holocaustului, a fost profund rănit (în sens pozitiv, ca să zic așa) de nuvelă. Dar ̴ e într-adevăr o povestire uriașă, tensionată ca un gard de sârmă. Un alt aspect interesant la → Kafka e faptul că spațiul este mereu unul închis: castelul, tribunalul, catedrala, camera în care Gregor își duce în suferință viața. Iar în spațiile acestea închise se produc agoniile cele mai teribile. Nu din cauza unui dictator: acesta nici nu se vede; din cauza meschinăriei care s-a insinuat în noi. În noi.
Kafka – numele unuia dintre cei mai mari scriitori care au trăit vreodată. „Poeți ca Rilke sau romancieri ca Thomas Mann sunt, prin comparație cu el, niște pitici sau sfinți de ipsos“ – spune Nabokov și e foarte nedrept, dar fraza lui semnalează un adevăr: cine e atras de ̴ va deveni subjugat de acesta, un prozelit literar. Așa este și Kundera, așa sunt mulți. Cum să nu fii atras de el când te lupți cu identitățile rigide din „blocul sovietic“? E clar că folosesc termenul cu larghețe, dar să nu uităm că nici Nabokov n-a fost „rus“, nici Kundera n-a fost „ceh“ într-o accepție strictă și îngustă. ̴, evreul praghez care și-a scris opera în germană, a fost și este simbolul unei Europe Centrale frumoase. Păcat că știa că nu se va întâmpla.
Kafka-fragmente – muzica lui György Kurtág este ceva teribil: te scoate din ceea ce ești, îți rănește timpanele, te dislocă și te dărâmă. Exact ceea ce face → Kafka, doar că într-o altă artă. Kurtág l-a înțeles perfect pe → Kafka, nu slujindu-l cu o fidelitate frivolă, ci fiind credincios spiritului său.
Kafkian – „Am crezut că Thomas Mann vorbea despre epoca în care trăim, dar a reieșit că, de fapt, Kafka vorbea despre ea.“ Vorbele poetului maghiar János Pilinszky mi se par esențiale când discutăm despre ̴ și ̴ism. Nu e neapărat despre ce radiază operele lui → Kafka, ci mai degrabă ce citim noi din ele. Ca în Pierre Menard, autor al lui Don Quijote, și în operele lui → Kafka se naște un univers care ne trimite în multe direcții, din care una principală este nu atât absurdul, cât micimea și meschinăria care ne înconjoară. Simplul fapt că exiști devine o acuză.
Monarhie – de la Zweig la Schnitzler, toți condamnă ̴, vorbesc despre aerul stătut din ea, despre plictisul permanent și snobismul la cote maxime, și totuși niciunul n-a reușit să treacă peste ce a însemnat ea în negativ: secesiunea ca înfrumusețare, ca să zic așa. Kafka e cel mai mare „trecător“, un scriitor extraordinar, un vizionar fără morală. Poate de aceea a și scris: „Tot ce am scris e drapelul lui Robinson pe culmea cea mai înaltă a insulei.“ Îl ador pe Strauss, dar → Kafka e tot ce nu e el: nu e operetă, minciună elegantă și ușoară, autoamăgire cu puf. → Kafka e prințul Rudolf care se sinucide pentru că părinții nu l-au înțeles niciodată. Atenție: știu că → Kafka nu s-a sinucis. E o metaforă aici.
Testament – Kundera scrie cu o încrâncenare panicată despre ̴ul lui → Kafka, spunând că → Max Brod nu și-a înțeles marele prieten și nu i-a respectat voința cea din urmă. Dar dacă n-ar fi fost acest ingrat de Brod, noi n-am fi avut parte de aproape nimic din extraordinarul univers al povestirilor și romanelor kafkiene. Sună romantic, dar îmi place mai mult un ingrat după moarte decât un ingrat în viață. Din punctul meu de vedere, problema → Kafka există datorită lui Brod.
Umor – se zvonește că prietenii au râs cu hohote când → Kafka a citit Metamorfoza. Operele lui au oricum un ̴ frânt și conflictual. Viziunea constituie ̴-ul, nu glumele. Ca atunci când povestește că într-o zi s-a trezit și, fiind încă în pat, a auzit conversația mamei lui cu o vecină: „Ce faceți? Uitați, mănânc aici la iarbă verde“, și s-a gândit cât de ușoară e viața pentru unii. → Kafka îi privește pe ceilalți dintr-o altă perspectivă: a celui pentru care viața nu e de ajuns. Asta a devenit ̴-ul în secolul al XX-lea: a privi către viața care nu ne e de ajuns.
Vecinătăți – Kundera e vizibil influențat de → Kafka, la fel și Ádám Bodor, care neagă această influență, dar cărțile, după cum bine se știe, nu sunt scrise doar de scriitorii înșiși. Blecher, de asemenea, e atins de marele praghez, și Mihail Sebastian mi se pare că este. Interesant e că, oricât de apropiat ca regim, comunismul românesc nu a dat un „vecin al lui → Kafka“ major, cel puțin mie nu mi se pare. În cele mai multe romane și povestiri e o imaginație mai veselă, ca să zic așa.
Despre → Kurtág am vorbit, dar cine să mai fie din celelalte arte? În ce alte opere birocrația își creează un sistem hipercontrolat, dezumanizant? Poate Pintilie să fi mers în direcția asta în Prea târziu. Am văzut filmul, dar la Kafka nu există voioșie soioasă.
Nu știu, chiar nu știu. Aștept sugestii.
