Despre Michel Bussi (n. 1965) se poate spune, cu siguranță, că este un autor-fenomen. De formare geograf, profesor universitar expert în geopolitică la Universitatea din Rouen, a început să scrie literatură, iar Code Lupin, primul său roman, apărut în 2006, a ajuns să aibă nu mai puțin de nouă ediții. Scrie un tip de ficțiune cu tramă detectivistică în care circulă referințe nefamiliare pentru obișnuiții genului – cum ar fi povestea dispariției lui Antoine de Saint-Exupéry –, într-un stil ce conservă foarte bine subtilitatea și imprevizibilul și care i-a adus, pe lângă milioane de cititori peste tot în lume, și foarte multe premii. Între ele, se disting Prix Maison de la Presse 2012, Prix du Roman populaire 2012, Premiul pentru cel mai bun roman polițist francofon. Cărțile lui au fost traduse în peste 35 de limbi, iar în limba română i-au apărut, la Editura Polirom, Fetița cu ochi albaștri (trad. Mădălina Roșioru, 2015, 2023), Nuferi negri (trad. Mădălina Roșioru, 2018), Legături de sânge (trad. Alexandra Cozmolici, 2020), La soarele neîmblânzit (trad. Cristina Jinga, 2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (Cristina Jinga, 2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (Cristina Jinga, 2025) și două volume din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (Cristina Jinga, 2023, 2025). Michel Bussi la fost prezent la FILIT, toamna aceasta, iar dialogul de mai jos concentreză teme esențiale pentru scrisul său, pornind de la cel mai recent roman tradus, Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? Traducerea consecutivă a dialogului a fost realizată de Simona Modreanu. Mulțumirile mele se îndreaptă către organizatorii FILIT care au făcut posibil acest interviu.
Sunteți unul dintre cei mai iubiți și citiți autori de romane polițiste, după ce ați fost profesor universitar de geografie. Ce anume v-a atras să abordați acest gen?
Nu m-am gândit că scriu romane polițiste, pentru că o mare parte dintre poveștile mele nu țin neapărat de definiția strictă a romanului polițist. Sunt mai mult narațiuni cu suspans și cu răsturnări de situație. Și desigur că, adesea, se vorbește în romanele mele despre moarte, despre răzbunare, despre gelozie, despre putere, dar acestea sunt teme care nu se regăsesc doar în romanul polițist, ci în toată literatura.
De fapt, e vorba mai mult de o tramă polițistă, nu neapărat de apartenența clară la acest gen.
Așa este. Și dacă ar fi să ne referim la Cod 612 – romanul care s-a tradus cel mai recent în România –, avem un roman construit în jurul morții Micului Prinț și a autorului său, Antoine de Saint-Exupéry. Dar, pe parcurs, vedem că e un roman filozofic, la fel cum e și Micul Prinț. Mi s-a părut însă amuzant și interesant să îl scriu sub forma unei anchete. Pornind de la subtitlu, Cine l-a ucis pe Micul Prinț, sigur că romanul ar putea duce cu gândul la un roman polițist, dar, de fapt, îți dai seama că nu e cazul, pentru că Micul Prinț nu putea fi ucis.
Apropo de această carte, ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu Micul Prinț, în ce mod v-a marcat?
Am avut întotdeauna o relație intimă foarte puternică cu această carte care vorbește, în definitiv, despre doliu, despre moarte, și mulți oameni care o citesc sau care se simt apropiați de ea au trecut printr-un doliu. Micul Prinț nu e o carte religioasă, dar e a doua cea mai vândută carte din lume după Biblie și Coran, o putem considera un fel de biblie laică, pentru că are o dimensiune spirituală. Mi s-a părut interesantă apropierea de această carte, care nu este religioasă, dar are o dimensiune profund spirituală.
Care a fost momentul în care ați decis ca, pornind de aici, să scrieți un roman și cum v-a venit ideea acestui club, 612, format din persoane pasionate la extrem de viața lui Antoine de Saint-Exupéry și de Micul Prinț?
Despre Micul Prinț s-au scris foarte multe cărți: filozofice, istorice, patriotice și m-am întrebat ce aș fi putut să scriu nou despre Micul Prinț. Fără să fie vorba despre o povestire polițistă, Micul Prinț rămâne o poveste destul de stranie, mai ales dacă ne gândim că le este adresată copiilor, pentru că eroul principal moare la final, dar corpul lui nu este găsit. La sfârșit, rămân foarte multe semne de întrebare. Mi s-a părut interesant să abordez povestea din această direcție. Mi-am dat seama că sunt foarte mult puncte comune între sfârșitul Micului Prinț și moartea autorului cărții, Antoine de Saint-Exupéry. De exemplu, Micul Prinț spune: „Voi părea mort, dar nu voi fi adevărat. Veți găsi din mine, doar învelișul, dar nu trupul meu“. La fel, Antoine de Saint-Exupéry a murit într-un accident de avion, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a dispărut în mare, a fost declarat mort pentru Franța, dar trupul lui nu a fost niciodată găsit. S-au pus atunci foarte multe întrebări despre Saint-Exupéry: a murit cu adevărat ucis în război, s-a sinucis, a vrut să se facă dispărut? Am vrut să întorc aceleași întrebări asupra Micului Prinț și ieșirea lui din scenă: a murit, s-a întors pe steaua lui, ce s-a întâmplat?
Un lucru care m-a intrigat e că, în Cuvântul-înainte, se spune: „Toate faptele prezentate în această carte sunt adevărate“, dar acel cuvânt nu e semnat de autor și, desigur, te poți gândi că este vocea naratorului care spune că totul e adevărat. Cui îi aparține această voce?
La început, clar putem considera că este vocea mea, dar apoi ea aparține naratorului, despre care nu știm cine e, neapărat. Și, la fel, nici în Micul Prinț nu se știe cu adevărat dacă aviatorul este Antoine de Saint-Exupéry. Micul Prinț nu i se adresează niciodată cu Antoine, de exemplu. Rămâne o ambiguitate. Dar Cuvântul-înainte e al meu.
Aduce o ambiguitate benefică pentru roman, în orice caz. Cod 612 începe ca un roman de mister, de suspans, dar se transformă într-unul filozofic. Către final, decodați celebrul citat: „Bine nu poți vedea decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi“, o concluzie că lumea capătă sens prin absență. Desigur, simplific acum, dar mă întrebam cum ați ajuns la această concluzie.
Cred, într-adevăr, că asta este marea concluzie care se desprinde din Micul Prinț: ceea ce e important, estențialul este absența, dorința, amintirea, invizibilul. Ceea ce face ca noi, ființe umane, chiar atunci când trăim o stare de melancolie, de frustrare sau de tristețe, să nu ne cufundăm niciodată într-o tristețe absolută, pentru că știm că această absență e hrănitoare, pentru că ne construim grație acestei absențe, grație acestei dorințe.
Încă o curiozitate legată de acest roman al dumneavoastră, cum spuneam, cel mai recent tradus în limba română. Ați amintit mai devreme că despre Antoine de Saint-Exupéry s-a scris enorm. În timpul cercetării pentru această carte, ați descoperit ceva inedit, ceva care v-a schimbat percepția asupra lucrurilor? Au fost lucruri pe care nu le știați, care v-au pus pe gânduri?
Dintre toți scriitorii cunoscuți pe plan mondial, el este cel a cărui moarte rămâne în continuare înconjurată de mister, pentru că încă nu se știe dacă a murit în acel accident, dacă s-a evacuat din avion, sau dacă a dispărut pentru că așa a vrut și a continuat să trăiască pe undeva. De exemplu, eu am crescut cu povestea unui Saint Exupéry care practic a dispărut în cer, pentru că nimeni nu a găsit avionul, nu i s-a găsit trupul, deci nimeni nu știa ce s-a întâmplat, ca și cum ar fi dispărut literalmente în înaltul cerului. Așadar, am crescut cu ideea acestui mister: figura lui a rămas înconjurat de această aură de mister, iar pentru mine, copil, el a dispărut în adâncul cerului. Și a trebuit să așteptăm 50 de ani, după moartea lui, până când în Marea Mediterană s-a găsit o bucățică dintr-o brățară care avea gravat numele de Saint-Exupéry, și după alte scufundări, s-a găsit și un fragment de avion. Dar 50 de ani e mult timp. Misterul a avut timp să crească. În plus, după ce un pescar a găsit acel fragment de brățară în mare, toată lumea a crezut că era un fals, pentru că părea incredibil să regăsești o bucățică dintr-o brățară, după 50 de ani, în adâncul Mediteranei. Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, exact pe acea bucățică era gravat numele lui Saint Exupéry, desi nimeni nu îl văzuse purtând acea brățară. În nicio fotografie nu apare purtând-o și acea brățară nu apare în niciun inventar al obiectelor lui personale. Așa că misterul s-a adâncit. Ceea ce m-a făcut foarte mult să mă gândesc că ar fi fost posibil să-și fi regizat dispariția e faptul că am citit foarte multe dintre scrisorile pe care le-a scris femeilor din viața lui înainte de a muri. Sunt scrisori pline de tristețe și disperare, de gînduri suicidare. Vorbea foarte mult despre moarte, despre dispariție, despre dezamăgire și chiar strecura ideea ca, după ce războiul se va fi încheiat, să se izoleze, să plece pe o insulă, să dispară din această lume care nu-i mai plăcea.
Eu sunt curioasă dacă ați văzut și manuscrisul Micului Prinț din State, cel de la Biblioteca Morgan, care e menționat și în Codul 612.
Da, pentru că acum un an sau doi acest singur exemplar de manuscris al Micului Prinț a fost expus în Franța. Deci, a fost prima dată după al Doilea Război Mondial când manuscrisul a traversat Atlanticul pentru a fi expus în altă parte. A fost publicat și un facsimil foarte precis al acestui manuscris care se găsește în New York. Este foarte frumos, minunat realizat și l-am cumpăratși eu.Manuscrisul e foarte încărcat de corecturi și ștersături, nenumărate intervenții făcute de Antoine de Saint-Exupéry și, prin urmare, a fost nevoie de specialiști care să-l studieze în profunzime și să încerce să descifreze ce se afla sub fiecare dintre aceste tăieturi, pentru a ajunge, până la urmă, la frazele foarte simple din Micul Prinț.
Acum vă propun să mergem și către celelalte cărți ale dumneavoastră, pornind însă de la un element din Codul 612, și anume prezența unei insule, care este esențială pentru poveste. Insula e cadru și pentru romanul La soarele neîmblânzit, de pildă. Ce anume îi oferă insula unui scriitor care vrea să compună o poveste cu suspans, cu mister, cu crime? Este un spațiu în sine foarte special și vreau să știu cum îl priviți dumneavoastră.
Cred că, în mod inconștient, atunci când îmi imaginez o poveste, îmi plasez personajele pe o insulă. Nu știu exact de ce fac asta, dar e un spațiu care revine foarte des. Cred că insula e un element simbolic, care presupune ideea că personajele mele sunt deja închise, izolate undeva. Și, punct de vedere psihanalitic, insula vorbește despre un conflict interior – dorința de a rămâne într-un spațiu limitat, dar familiar și cunoscut, și cea de a pleca, de a face pasul spre altceva, spre necunoscutul care are mereu un potențial de risc. De exemplu, în Nuferi negri, un alt roman care s-a tradus și în limba română și care e foarte cunoscut, acțiunea se petrece la Giverny, celebrul sat al lui Monet. Nu e o insulă, desigur, ci un sat, un spațiu izolat care funcționează ca o insulă, iar acolo, eroina mea, Stéphanie, e departe de lume și are de luat decizii importante: să-și părăsească soțul, să se reapuce de pictură? Așadar, și acest loc poate fi asimilat unei insule și problematicii pe care existența insulei o pune.
Și prezența insulei, dar și alte elemente se regăsesc în romane diferite de-ale dumneavoastră. Referința la Monet, în Nuferi negri, la Gaugain și Jacques Brel în La soarele neîmblânzit, de exemplu. Apoi, prezența unor protagoniste implicate în rezolvarea unor mistere, femei care sunt fie suspecte de crimă, fie iau parte la soluționarea unor cazuri. De unde preferința pentru aceste personaje centrale feminine, pentru aceste referințe recurente?
Construiesc aceste personaje feminine și pentru că romanele mele vorbesc, adesea, despre răzbunare, despre depășirea unor greutăți foarte mari, despre autodepășire, iar femeile fac asta în mod strălucit. Cred că, în general, femeile sunt mult mai capabile de astfel de lucruri. Fie că își protejează copiii sau ies din relații care nu mai merg, femeile fac lucrurile să se întâmple, au puterea de a lua decizii, câtă vreme, adesea, bărbații sunt mai lași atunci când trebuie să ia decizii în viața personală. Le văd mai puternice pe femei. Cred că poveștile sunt mai credibile dacă personajele principale sunt femei decât dacă ar fi bărbați. Poate că femeilor le plac romanele mele și pentru că propun această imagine de protagoniste puternice, gândindu-mă și la propria mamă, la surorile mele sau la alte femei pe care le-am cunoscut.
Trecând acum de la personaje la autoare, am observat că romanul dumneavoastră, La soarele neîmblânzit, e considerat un omagiu adus Agathei Christie, o autoare pe care o prețuiți. Ce a însemnat pentru dumneavoastră moștenirea ei literară? Sunt formule pe care le-ați preluat de la ea?
Da, Agatha Christie a inventat o mulțime de coduri și a găsit foarte multe trucuri pentru funcționarea unor romane polițiste. De exemplu, în Zece negri mititei, toate personajele sunt izolate într-un loc din care nu pot pleca și, treptat, încep să moară unul după altul, până când rămâne unul singur în viață. Dar este cel care rămâne în viață cel care i-a ucis pe ceilalți? Este unul dintre cele mai importante coduri inventate de ea. Au apărut foarte multe romane și filme construite după aceeași schema, dar ea a propus-o prima. S-au făcut multe filme pornind de la această convenție, a personajelor izolate într-un spațiu limitat, s-au scris multe romane. Inclusiv eu am integrat acest scenariu în romanele mele, dar ar am încercat, ca și alții, să găsesc soluții diferite și surprinzătoare de rezolvare a enigmei.
Am o curiozitate legată de o dedicație care însoțește romanul la Soarele neîmblânzit, pentru Claude Simon, prieten al tatălui dumneavoastră. Ce puteți împărtăși despre relația cu Claude Simon?
Claude Simon nu e autorul francez, a fost prietenul cel mai bun al tatălui meu. I-am dedicat această carte pentru că a murit în momentul în care eu îmi terminam de scris romanul. Nu am făcut această dedicație pentru a crea deliberat o confuzie, desigur, dar Claude Simon e un nume foarte obișnuit în Franța.
Acum că acest mister a fost dezlegat, trecem la o altă curiozitate. Sunt convinsă că există și în România cititori interesați de modul în care ați trecut de la profesia de geograf, profesor universitar, la cea de scriitor de ficțiune. Îmi imaginez că ați răspuns de nenumărate ori la această întrebare, dar ea cred că acoperă o curiozitate reală a cititorilor din spații diferite.
Nu e deloc ciudat ca un profesor universitar să scrie cărți, se întâmplă foarte des. Ceea ce e uimitor e ca un profesor universitar să scrie cărți care se vând în peste un million de exemplare! Evident că nu prevăzusem acest lucru. Apoi, desigur, a trebuit să mă obișnuiesc cu această idee și cu această nouă realitate, ceea ce a fost, desigur, un lucru foarte plăcut, dar nimeni nu a putut prevede așa ceva. Această situație mi-a înlesnit o poziție interesantă, pentru că mi-a oferit un public extrem de numeros, însă mulți dintre cititorii mei trăiesc departe de mediul universitar, artistic, de lucrările savante. Literatura îmi permite să pun în romanele mele, pe care le citesc atâția oameni, elemente neașteptate, uneori complicate, mai aparte, pe care cititorii de romane de această factură nu le așteaptă în mod obișnuit: referințe la Micul Prinț, de exemplu, sau la Jaques Brel și așa mai departe. Totodată, cel mai recent roman al meu publicat acum în Franța, Les Ombres du Monde, tratează genocidul din Rwanda. Cititorii de literatură populară nu au neapărat chef de astfel de teme grave, cum ar fi un genocid, dar eu le îmbrac în convenția unui thriller, iar oamenii așteaptă de la mine încă un thriller, deci vor citi și despre ceea ce nu se așteaptă să citească. Tocmai pentru că am un număr mare de cititori fideli, îmi permit să aduc în roman informații factuale, istorice și să scriu despre responsabilitatea Franței față de acest genocid, să scriu despre astfel de subiecte.
Este clar că literatura este și un vehicul prețios pentru cunoașterea lumii. De ce credeți că noi, cititorii, suntem atât de atrași, de interesați de romanele cu intrigă polițistă, cu mistere și suspans? Care e magnetul care ne atrage către astfel de povești, prin intermediul cărora, iată, putem ajunge să cunoaștem sau să devenim interesați de teme altfel nefamiliare? Vorbim, practic, de un gen cu o deschidere foarte mare, și nu neapărat de o nișă.
Cred că dintotdeaua, de când lumea a inventat poveștile, a inventat și modalități de a le spune, iar acest element de mister e cel care te face, de la bun început, să fii curios de sfârșitul poveștii. Toate marile texte fundamentale, toate textele mitologice, toate textele religioase sunt construite cu ajutorul suspansului: povești despre lupte, despre crime, despre intrigi, despre moarte, despre gelozie, care te țin acolo. Toate tragediile, începând cu primele tragedii grecești, sunt puse în mișcare de minciuni, de asasinate și alte grozăvii. Până la urmă, asta e esența sufletului omenesc. Dilemele și tenebrele sufletului uman sunt, practic, aceleași, de la începutul timpului, dar de două-trei mii de ani, mai mult chiar, de când omul a inventat modalități de a spune povești, a găsit mereu forme tot mai sofisticate de a o face, păstrând suspansul.
Ce anume declanșează, pentru dumneavoastră, nevoia de a spune o poveste nouă și ce vă procupă acum, legat de propriul scris?
Foarte repede mi se face poftă să spun o poveste. Să zicem că sunt aici, în Iași, văd ceva pe stradă care îmi atrage atenția și imediat îmi zic: neapărat trebuie să scriu despre asta. Durează un minut să-mi vină o idee pentru un roman și cu mult mai mult să-l scriu. Am o listă de așteptare lungă plină cu subiecte pe care aș vrea să le tratez. Probabil că nu voi avea timp să le scriu pe toate cele pe care mi le-am imaginat. Ajung să le scriu pe acelea care mă bântuie cu adevărat și de care nu pot scăpa.
Foto: Michel Bussi, Joel Saget_AFP
