Trebuie să recunosc că, cel puțin după Mama îmi spune că am o viață frumoasă și Pereți subțiri, două cărți, pe cât de diferite ca formulă, pe atât de asemănătoare ca registru tematic, așteptam de la Ana Maria Sandu să facă trecerea și către literatura pentru copii. Un ochi care înregistrează tensiunile intimităților, ce nu se lasă ușor vizualizate și receptate, ar fi fost instrumentele care i-ar fi permis autoarei romanului Omoară-mă! să aducă o voce distinctă și necesară în spațiul autohton al literaturii pentru copii. Iată că așteptarea a fost confirmată, Ana Maria Sandu, dublată de ilustrațiile Oanei Ispir, publicând deja două cărți – În țara vacilor fericite și Vacanță în Portocalia, părți dintr-o trilogie ce se anunță a fi încheiată în curând.
Un lucru interesant de urmărit este felul în care cele două romane pentru copii comunică, deloc într-un mod involuntar, cu ultimul volum de proză scurtă al Anei Maria Sandu, Salvatorii, publicat la sfârșitul anului trecut. Este destul de clar că, deși delimitându-se între ele prin prisma finalităților, cele trei volume împărtășesc un șantier de lucru comun. Primul indiciu al acestei legături stă chiar în protagonista Vadú, pisica înțeleaptă din scrierile pentru copii, care apare ca personaj central într-una dintre cele mai bune povestiri din Salvatorii. Detaliul nu este doar o coincidență. Să ne uităm puțin la un fragment din începutul povestirii, care conferă, în cartografia personajului, un reper identitar de primă importanță:
Îi era groază de drumul lung care le aștepta. Calculul fusese simplu, nu avea de ce să facă experimente. Dacă pisica rezistase la călătoria cu mașina la dus, putea rezista și la întors. Avionul era alt gen de stres, nou și necunoscut, mai ales că ar fi trebui să zboare cu escală la Zürich, iar asta ar fi însemnat două decolări și două aterizări până la București (Salvatorii, p. 41)
Frica de drum devine una dintre atitudinile pregnante ale lui Vadú, atât în Țara vacilor fericite, cât și în Vacanță în Portocalia, amplificată printr-un proces de personificare, ce nu este străin nici în povestirea din Salvatorii, poate chiar realizat mai subtil. În debutul romanelor pentru copii, scena reprezentativă fricii de drum este reluată, aproape ca un refren. Să vedem un scurt exemplu de lamentație tipică pentru Vadú, către partenera sa de drum, musca Gina: „– Gina, gata, mi-a ajuns! Nu mai vreau să călătoresc niciodată. Ce-i toată nebunia asta? Cu ce-am greșit în viață?“ (Vacanță în Portocalia, p. 5). În 80 de franci, Vadu (cât de mult poate schimba în traseul unui personaj un simplu accent) moare subit. Într-un fel, moartea pisicii, în acest caz, reprezintă o ruptură totală față de un trecut apăsător, ea fiind adoptată alături de fostul iubit al protagonistei, sugerându-se această tranziție și eliberarea de un anumit blocaj existențial. De altfel, cred că acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care Vadú este construită drept un personaj cerebral, care încearcă să fie în permanență într-un control asupra lucrurilor din exteriorul său, prin această marotă a cunoașterii, care trece de resorturile pedagogice implicite, atunci când vine vorba despre literatura pentru copii.
Există un martor imagologic destul de evident în scrierile pentru copii ale Anei Maria Sandu. Ideea unui „celălalt“, care este supus unor filtre de analiză critică de cele mai multe ori din partea personajelor (depășind, într-un fel, clișeul prezenței exotice), devine un punct de reper în structura narativă. Reper narativ care, păstrând paralelismul invocat anterior, este prezent și în Salvatorii, prin câteva povestiri precum „Solitude“ sau „K“. De exemplu, În țara vacilor fericite, Vadú și Gina ajung să lucreze în cafeneaua deținută de mama lui Sophie. Cum în Salvatorii există această temă a migrației pentru muncă, e de observat felul în care aceasta iradiază și în scrierile pentru copii, punând o problematică de raportare sub o formulă care ar merita puțin mai multă atenție. Problema de adaptare și dificultatea de obținere a unei recunoașteri din partea elementului autohton, cât și anumite abuzuri bazate pe prejudecăți identitare, sunt prezente și În țara vacilor fericite, personajele principale suferind de un mic simptom depresiv din această perspectivă. Deși sunt expuse la o scală a miniaturilor, toate aceste conflicte își păstrează o rezonanță acută. De exemplu, replica unui mic băiețel, client al cafenelei, de tipul „– Dacă nu sunt servit, o să scap lumea și de pisici, și de muște scârboase!“ (În țara vacilor fericite, p. 51)ascunde o formă de rasism inconștient inoculată, dar foarte violentă. Validarea acestei interpretări vine din replica lui Vadú, care încearcă să o consoleze pe Gina, ce resimte din plin afirmația ostentativă: „– Copiii sunt niște oameni mai mici, atâta tot. Pot fi drăguți, dar și necruțători, nu vezi? încercă pisica s-o mai liniștească“ (În țara vacilor fericite, p. 7). Observațiile asupra „celuilalt“ nu se limitează doar la diferența cea mai vizibilă dintre personajul uman și personajul animalier (a cărui personificare păstrează anumite particularități specifice pentru comportamentul animal), ci și în relația cu celelalte personaje animale, cu Jacques sau Piran Golan, unde, prin prisma acestor măști baroce, sunt evidențiate mult mai subtil diferențele de orientare culturală și socială. De asemenea, și spațialitatea joacă un rol important în această speță imagologică. Deși sunt generate într-un cod ludic și ficțional, de tipul Portocalia sau Țara vacilor fericite, referenții spațiali sunt la vedere, prin anumite repere ușor identificabile. De pildă, resortul culinar reiese foarte bine drept instrument de demascare a identității spațiale, desemnând și o formă de contact cultural.
Musca Gina cred că este un instrument narativ ingenios utilizat de Ana Maria Sandu. Preluând un clișeu metaforic al naratorului realist omniscient, musca devine o portavoce pentru configurarea introspecțiilor anumitor personaje, prin zborul aproape de urechea unui personaj, pentru a-i citi gândurile, ori pentru a observa, într-o mișcare de gros-plan, detaliul semnificativ. Este un mic truc narativ uzual, dar adaptat printr-o personificare ce îi conturează o nuanță nouă de reprezentare:
Gina își ambală repede motorul propriu și plecă valvârtej să vadă în ce stare de spirit se află ceilalți călători care așteptau, ca și ele, îmbarcarea spre Portocalia. Se apropie de urechile lor atât de mult, încât reuși să le audă gândurile. Și asta o derută, pentru că nimic nu se potrivea cu nimic și descoperi o mare diferență între ce se vedea și ce se întâmpla în capul oamenilor. Cei care păreau calmi și stăpâni pe situație aveau în interior o voce panicată. Iar cei despre care ai fi zis că sunt neliniștiți se gândeau la ceva senin. (Vacanță în Portocalia, p. 7).
Sunt și câteva inegalități, moștenite de la Salvatorii, care sunt identificabile și în aceste microromane. În primul rând, tranziția dintre anumite scene este făcută mult prea rapid, anulând acumularea atentă a densităților narative. În special în Vacanță în Portocalia, episodul cu Pir Golan mi se pare că ar fi avut nevoie de o atenție suplimentară și de mai multe scene prin care să-și dobândească convertirea dintr-un personaj aparent negativ, într-un personaj cu valențe pozitive. Rezolvarea este mult prea rapidă, văzându-se aceste intervenții stridente care accelerează ușor deranjant, și care se întâlnesc și în anumite proze din finalul volumului Salvatorii (în contrast cu primele proze, unde tehnic, Ana Maria Sandu stă foarte bine). Mi-ar fi plăcut, în același timp, ca ilustrațiile să ocupe puțin mai mult spațiu. Cel puțin aceasta este senzația pe care mi-a lăsat-o prezența destul de discretă a Oanei Ispir din aceste volume, și care ar fi putut oferi un mult mai ofertant ritm narativ în expresivitatea scrierii. Cu toate aceste dezechilibre, Ana Maria Sandu ne oferă o mostră consistentă de literatură pentru copii, demonstrând nu doar mâna sigură a unui prozator exersat, cât și o anumită sensibilitate ce dezvoltă o apropiere particulară asupra personajelor sale, care au definită o structură a memorabilului. Fără a exclude dezbaterea unor problematici ale lumii contemporane și fără a le diminua intensitatea prin voaluri ficționale, literatura pentru copii a Anei Maria Sandu este una dintre cele mai interesante forme ale scrisului ei. Nu-mi pot dori decât să o continue.
