Bună seara, Mihaela Moldovan! Felicitări pentru noua ta expoziție, „Timpul celorlalți“, de la Galeria Creart, expoziție curatoriată de Ana Daniela Sultana. Înainte de a discuta despre expoziție, am o nelămurire. Am aflat că ești membră a Grupului Aproximativ 28. Spune-mi, te rog, ce înseamnă acest grup.
Ne-am format imediat după terminarea facultății, în 2002… Eram zece artiste. Între timp am rămas doar șapte. Am activat vreo doi ani în domeniul performance-ului, pătrunzând pe scena artei bucureștene cu „Happy Birthday, Alina!“, când o petrecere de naștere a unuia dintre membrii grupului a fost transformată într-un eveniment artistic, cu „Night hot stories“, în care noi, cele zece artiste, ne-am expus în vitrina galeriei Atelier 35, în fața fiecăreia dintre noi fiind afișat un curriculum vitae, zece povești împărtășite cu trecătorii… Apoi, pentru performance-ul „4/m2“ am invitat aproximativ o sută de femei să ocupe spațiul aceleiași galerii și să stea nemișcate timp de o oră, prezența lor fiind vizibilă din exterior datorită ferestrelor mari. „Bucharest Tourist City“ a fost un alt photo-performance, de data aceasta având ca subiecte globalizarea, fuziunea și amestecarea ideilor interetnice, interacțiunea și interconectarea dintre artiști și promovarea artei. A urmat o pauză lungă, reactivându-ne în 2022, când am avut la Techirghiol un photo-performance intitulat „Masterpiece“, pentru ca în 2023, la Cluj, să facem un eveniment, „Small Talk. Ideologia tacâmului“, performance și instalație, în care teritoriul bucătăriei a fost recontextualizat și transformat într-un spațiu artistic autonom.
Cine face parte din grup? Mai bine spus, cine sunt cele șapte artiste rămase în grup?
Ana Bănică, Alina Șerban, Alina Paina, Cuzina Toma, Dora Tishman, Oana Marinică și eu. Am rămas șapte pentru că asta a fost viața. Ne-am reactivat, cum spuneam, și facem întâlniri de vară cu copiii, e un fel de activitate domestică, familială, rezidențe domestice, tabere de vară… Urmează să facem alte proiecte, dar e greu să ne strângem, una e-n Franța, una e-n Arad, una e-n Constanța, una e-n Ploiești…, dar, cum-necum, vara reușim să ne adunăm.
Ai o licență în Arte Textile și Design Textil și un masterat în Arte Vizuale, ai o practică artistică în zona textilelor experimentale, apelând la vechi tehnici de broderie sau lasetă, cum scrie în prezentarea ta…
Am scris lasetă, cred că unii nu înțeleg…
Sunt unul dintre aceștia.
Vine de la termenul englezesc lace…
Lace, dantelă, da, acum e limpede. Dar să reiau prezentarea. Ai apelat, așadar, la tehnici vechi, utilizând în schimb materiale noi din zona industrială (sfori, cabluri, furtunuri etc.). Ai folosit și tehnici de hârtie decupată, inspirate din atelierele de lucru manual din copilărie. Recunosc că văzând cele trei lucrări din expoziția de acum, cele trei făcând parte, dacă am reținut corect, dintr-o serie de cinci…
Da.
Sunt lucrări foarte mari, am înțeles de ce sunt doar trei. Venind încoace, eram frustrat. Domn’e, de ce doar trei din cinci?! m-am întrebat. Am înțeles, ajungând aici, că spațiul, altminteri frumos, n-a permis să fie expuse toate.
Exact!
Am avut, la impactul cu lucrările tale din această expoziție, un moment care mi-a trezit o nostalgie extraordinară, pentru că mi-am dat seama că în copilărie am făcut ceva de genul ăsta…
La lucru manual.
Da, probabil. Nu mai știu când, nu mai știu cum… Cred că la grădiniță, atât de veche poate fi amintirea care a izbucnit cumva din haosul minții mele. Spune-mi în două cuvinte, te rog, ce înseamnă fragilitatea asta a hârtiei pe care o folosești și de ce lucrările sunt alb-negru.
Știm că hârtia poate fi distrusă foarte ușor, dar dacă ai grijă de ea poate să reziste sute de ani. Uită-te, de exemplu, la lucrările din Renaștere, la schițele pe hârtie, rezistă și acum, după sute de ani.
E delicată, dar păstrată cu grijă poate să reziste foarte mult timp.
M-am confruntat din plin cu fragilitatea asta a hârtiei chiar acum, la această expoziție. Rulând lucrările și apoi derulându-le aici, la expoziție, am constatat că erau șifonate. Ce fac?! mi-am spus panicată, dar apoi m-am liniștit, am luat fierul de călcat, am mai și lipit cu scotch și le-am redat forma, fie și aproximativă. E o vorbă pe care am învățat-o la Textile. Zicea profesoara mea: Only God is perfect! Adică poți să faci greșeli. Așa că fac greșeli și nu contează că-i șifonată lucrarea, fiindcă nu-i nimic perfect pe lumea asta.
Ideea acestei expoziții a plecat de la activități din copilărie, precum Să țesem frumos!, nu aveam tablete, nu aveam ecrane, așa era Minecraft-ul meu. Și am vrut ca lucrările să fie la scară mare, pentru că fiind mici nu au un impact la fel de puternic. În plus, am avut noroc cu atelierul pe care-l împart cu Dan[1], fiindcă e mare. Faptul că am avut mai mult timp liber în pandemie, că n-am mai avut joburi în publicitate, dar și pentru că au crescut copiii, toate acestea m-au ajutat să realizez aceste lucrări, așa că, iată, timpul celorlalți a putut să devină timpul meu.
Nu ar strica să explici puțin numele expoziției.
Lucrările acestea din hârtie, deci fragile, sunt o metaforă a identității femeilor care sunt subjugate de rutina domestică și cu greu obțin timp și pentru altfel de muncă, una care să le ofere împlinire personală. De aici ideea că își doresc să aibă timpul celorlalți, timpul celor care se pot ocupa și de ceea ce-i pasionează.
Nu degeaba Ana Daniela Sultana vorbește despre un „feminism subtil-subversiv“. Dar spune-mi ceva și despre combinația alb-negru.
Contrastul alb-negru tocmai asta transmite, dorința de a visa, de a crea, de a face artă în contrast cu muncile casnice, când spăl, gătesc, cos, calc…
Spui foarte frumos în prezentarea expoziției… „Cele trei lucrări explorează fragilitatea și sacrificiul femeilor implicate în munci casnice, prinse într-un ritm cotidian care nu le lasă timp pentru ele însele.“ Se simte, dacă-mi permiți să folosesc acest cuvânt, ideea acestei expoziții, lupta ta, lupta personală pe care o duci, ca femeie, ca mamă, ca soție…, pentru a-ți câștiga timpul de artistă. E clar că e o luptă pe care ai vrut neapărat s-o arăți.
Da, deși m-am întrebat uneori ce sens are să faci artă, fiindcă se moare de foame, se moare-n războaie, e atâta suferință, dar apoi m-am gândit că nimic nu are sens. Și atunci de ce să nu fac ceva fain, ceva care-mi place?!
1 Dan Vezentan, artist, soțul Mihaelei Moldovan.
