Cu titlul Indisciplina ficțiunii. Viața de după carte a literaturii, profesoara clujeană Mihaela Ursa, care predă literatură comparată la Facultatea de Litere din Cluj, a scos anul trecut un volum fermecător, apărut la editura Casa Cărții de Știință. În carte, autoarea discută alternativele prin care literatura își poate păstra rolul important într-o lume în care ea nu mai e de mult în centru.
Am încercat să-i pun Mihaelei (ne cunoaștem de niște ani) câteva întrebări care să o scoată cu blândețe din zona ei de confort. Problema e că nu am găsit terenul unde ea nu e sigură pe sine sau unde nu poate da argumente convingătoare. Mă recunosc învins.
Începi volumul cu o replică din Filantropica și, în general cartea ta e pluridimensională, ca să zic așa. Cum ai pornit pe drumul acestui volumului?
Am vrut să descriu cum se plimbă narațiunile nestingherite peste tot felul de granițe formale, cum trec ele din literatură în film, în desen animat, în joc video, în roman grafic, în fan fiction sau produse multimedia, făcându-ne atenți în tot acest timp la modurile lor de apariție. N-a fost un singur punct de pornire, ci o acumulare de semnale care m-au împins să scriu despre asta: faptul că fiica mea a cerut să citească Mult zgomot pentru nimic când era destul de mică, doar pentru că văzuse ecranizarea lui Kenneth Branagh, faptul că toată viața am avut de luptat, ca profesoară de literatură, cu „n-am citit cartea, dar am văzut filmul“, faptul că există narațiuni celebre pe care puțini le citim, dar mulți le folosim în referințele noastre zilnice ca și cum le-am fi citit, faptul că poveștile citite sau performate teatral ne vindecă sau ne traumatizează și fac parte tot mai frecvent din tot felul de campanii medicale și sociale. Toate astea se bazează pe dependența noastră de povești, de a povesti, dar și de a-i asculta pe alții povestind, o dependență care ne-a construit civilizația. Până una alta, până nu ne vor veni, la nivel de specie, alte idei despre cum să înțelegem lumea, cunoașterea noastră este mai ales de tip narativ și nu putem cunoaște ce nu se poate povesti. Referința la Filantropica e doar un pretext în carte, dar cred că regizori precum Nae Caranfil sau Radu Jude, din filmele cărora se vede că sunt și mari cititori, constituie exemple excelente pentru ce spun aici.
E foarte simpatic cum lucrezi împotriva lamentării. Nu te cuprinde tristețea câteodată?
Tristețea asta, legată de locul profesorilor umaniști într-o lume care merge după imperativele eficienței, dar și de funcțiile literaturii, mă cuprinde deseori și – dacă stau bine să mă gândesc – poate că am scris și ca să mă apăr de ea. Or fi existând soluții mai bune împotriva ei, dar soluția pe care o explorez în carte este realizarea unui fel de inventar de situații care ne stau la dispoziție dacă dorim să mai dăm o șansă lecturii de tip literar. Mi s-a reproșat că în felul ăsta trădez cauza literaturii sau, cum mi-a spus cineva, „mă despart de literatură“, ceea ce e tocmai opusul intenției mele. Consider că nu putem pe de o parte să ne lamentăm că lumea nu mai citește, că studenții umaniști nu mai știu să facă o interpretare textuală simplă, iar pe de alta să considerăm nule și discreditabile modurile în care lumea chiar citește, modurile în care studenții chiar interpretează. E adevărat, nu se citesc aceleași lucruri ca pe vremuri, nici pentru aceleași motive pentru care se citeau pe vremuri și nici cu aceleași concluzii, dar literatura e încă foarte vie, ficțiunea literară e lansată de pe rampe ale altor medii și ideologia autonomiei esteticului a fost înlocuită de alte ideologii. Important însă este să le vedem, să luăm cunoștință de aceste lucruri așa cum sunt, nu să ne prefacem că nu există.
Care e marea noastră durere?
Marea durere a celor care plângem după felul în care se citea „pe vremea mea, maică“ nu este de fapt că ar fi murit literatura, ci mai degrabă că s-a sfârșit literaturocentrismul. Asta e ideea pe care o discut în prima jumătate a cărții, cât de detaliat pot, definind literaturocentrismul drept privilegierea culturii de tip literar înaintea celorlalte, o stare care a supradimensionat timp de măcar două secole funcția, sarcina și autoritatea literaturii, extinzând-o asupra celorlalte medii (de exemplu, teoriile clasice ale cinemaului sunt prelucrări ale teoriei literare), dar și asupra semnificării socio-politice (a se vedea, de exemplu, măsura caraghioasă în care cei care fac paradă de erudiție literară sunt considerați dotați să fie conducători politici, decidenți de politici sociale sau economice etc). Odată cu intervenția tehnologiilor cibernetice, a rețelelor digitale, ultimele rămășițe ale literaturocentrismului au dispărut. Consecința logică nu cred că este transformarea educației literare într-o educație exclusiv a comunicării și nici continuarea educației literare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ci construirea unei educații integrative a consumului de narațiune, în noile rețele de reprezentări și performance-uri.
Până și „zombificările“ au sens pozitiv, după tine. Vrei să zici că importantă e comunicarea și mai puțin importantă interfața?
Dimpotrivă, vreau să spun că, atunci când ficțiunile literare se mișcă prin locuri în care ni se pare straniu sau caraghios sau grotesc să le vedem, lucrul la care devin atenți chiar și consumatorii considerați „neprofesioniști“ este mai ales interfața. Genul ficțional al „zombificărilor“ cunoaște prelucrări după foarte multe texte literare canonice (avem Shakespeare cu zombie, Jane Austen cu zombie, lista e destul de lungă). Aceste parodii după clasici s-au născut pentru a revigora genul zombie, el însuși afectat de manierisme și blocat în rețetele fixe cunoscute. Câștigul firește că nu a fost unul estetic, ci unul structural: publicul a devenit atent tocmai la „ceea ce nu se potrivește“ în aceste prelucrări, iar aceste nepotriviri sunt tocmai ceea ce ține de specificitatea de tip literar de a reprezenta. Așadar, prin „zombificări“ (dar ele sunt doar un exemplu din mai multe) a devenit încă și mai clar ce face ficțiunea literară să fie ficțiune literară, ce face rețeta unui gen de consum să formuleze un gen de consum, ce face filmul să fie film și, ca să citez din Viktor Șklovski, „piatra să fie piatră“. Nu îl citez pe Șklovski din pedanterie de literat, ci pentru că formaliștii ruși au inclus această înțelegere în definirea literarității, pe care studiile literare au anexat-o cam ilicit să însemne specificitate a literarului, dar pe care formaliștii au proiectat-o să se refere la toate mediile semiotice în sensul pe care l-am schițat mai sus.
Mi-a plăcut stilul eseistic al volumului tău care e și științific. Cum păstrezi proporțiile?
Mă bucur dacă e așa, dacă am un stil eseistic. Cu eseul am o relație duplicitară: prea multă vreme, eseul a însemnat la noi orice formă de transcriere a unui flux părerologic mai mult sau mai puțin seducător. Nu am apetență pentru acest tip de eseuri și cred că viața e prea scurtă să-mi bat capul cu ele. Îl înțeleg mai degrabă în sensul anglo-saxon al termenului, ca o structurare pe cât se poate metodică a unui argument de tip umanist.
De fapt, nu mă străduiesc să păstrez niciun fel de proporții, ci să scriu mereu respectând acest deziderat al creației de idei într-o ramă argumentativă onestă și, pe cât se poate, informată cu privire la ce se discută deja în comunitatea interpretativă a unei teme. Dacă citesc acum ce am scris în tinerețe, văd că încercam același lucru, dar sufeream de boala de copilărie de care îi văd și azi suferinzi pe mulți dintre cei mai buni studenți, care consideră că, dacă nu spun un lucru cât se poate de complicat sau de prețios, vor crea impresia că gândesc prea sărac și simplist. Or, pentru mine maturitatea a venit cu acceptarea ideii că lucrurile cele mai importante se pot spune foarte simplu, iar dacă nu, înseamnă că nu merită de fapt spuse (știu, e un clișeu, poate pentru că destui au ajuns la această concluzie). Dar, dacă mă întrebi, între extrema colocvial urechistă și extrema academic prețioasă, o prefer pe cea din urmă, unde poți descoperi totuși un efort, o construcție, un proiect.
Cum poate fi umanistul – metodic?
În foarte multe feluri, măcar de la Descartes încoace, dar niciodată în modul în care e metodică matematica sau științele vieții. Ca umanist, poți să alegi un câmp metodologic și poți să-i aplici metodele pe obiectele care te interesează, având grijă tocmai la felul în care anumite obiecte solicită anumite metode și le resping pe altele. Sigur că înțeleg ce întrebi: cum să fii metodic în câmpuri care nu lucrează cu legi fizice, cu dovezi pure și dure, care au obiecte hibride și abordări fluide? Răspunsul meu vine dintr-un pragmatism de profesoară: cu ajutorul unui obligatoriu examen etic. Pot decide etic, ca umanist, dacă metodele pe care le aplic îmi flexează doar bicepșii academici sau chiar ajută obiectele respective să se vadă mai bine, să fie înțelese mai nuanțat, să aducă un plus de cunoaștere. La fel pot decide dacă discursul meu prezintă doar părerile mele bazate pe experiența personală sau opinii testate în niște comunități interpretative cu care pot să fiu de acord sau nu, dar în rețeaua cărora este obligatoriu să mă plasez (altfel cum să am tupeul de a solicita atenția unui public?!).
Și ce nu poți?
Nu pot să susțin că cunoașterea umanistă este obiectivă (motiv pentru care scandalul Sokal mi se pare, dacă nu fals, măcar supraestimat), dar pot să folosesc obiectivitatea ca pe un deziderat către care să îmi îndrept argumentul ca pe o asimptotă. Și tot așa, pot să verific etic dacă argumentul, definițiile, ilustrările mele respectă regulile simple ale argumentării, definirii, ilustrării sau mai degrabă le falsifică pentru a ajunge la o concluzie prestabilită. Este doar unul dintre multiplele motive pentru care educația umanistă ar trebui revalorizată azi, în toate sistemele de învățământ: competențele de gândire critică, dar și de autoexaminare etică exersate aici sunt transferabile în gândirea socială. Asta e o altă temă, dar voiam să subliniez de ce mi se pare și necesar ca umanistul să fie metodic.
Mă gândesc că acum faci o pauză. Dar, se adună materialul pentru un nou volum? Despre ce va fi?
Oricând am avut de scris la un proiect academic sobru, mi-am găsit ceva de freestyling pe margine, realizând că scrisul meu e un motor în doi timpi, fără unul, nu merge celălalt: simultan cu doctoratul din care a ieșit Scriitopia, am scris sistematic pe blogul meu (acum închis), simultan cu postdoctoratul din care a ieșit cartea despre comparatismul românesc, am scris Eroticon, simultan cu studiile internaționale publicate în ultimii ani mai ales în cadrul unor granturi, am scris Indisciplina ficțiunii. Viața de după carte a literaturii. În studiile riguros academice încerc să fiu cât mai tranzitivă și non-digresivă, în celelalte îmi permit să personalizez ceva mai mult observația și discursul. Încerc să mă mențin în formă „scriptică“ și argumentativă cu exerciții minore, cum le recomand de altfel și studenților. Am asumat în ultimii ani și o încărcătură administrativă care, se știe, vampirizează timp și energie. Deocamdată sunt implicată în niște proiecte de echipă: abia am finalizat un proiect despre mondializarea literaturilor semiperiferice alături de o echipă extraordinară, în urma căruia se află sub tipar la editura Peter Lang un volum colectiv pe care l-am coordonat împreună cu Alex Goldiș, iar acum îmi caut temele și îmi defrișez câmpul de studiu în cadrul unui proiect mult mai mare, coordonat de Anca Pârvulescu, care se va ocupa de o istorie alternativă a construirii disciplinei literaturii comparate pe terenul României contemporane. Aștept și eu să mă surprindă momentul când se va lega o temă de eseu în afara acestor studii, în care poate că-și vor găsi locul și câteva dintre „scribălelile“ mele de antrenament.
