Mihai Buzea: „Un scriitor care se străduiește să nu imite pe nimeni“

Dialog rapid cu Mihai Buzea

Start

Ai fost atât de multe, încât „se sparie“ gândul: bișnițar, muncitor necalificat, copywriter, mai știu eu ce. Ai trăit cam peste tot. Cum ți-ai ales o viață așa de aventuroasă?

Nu mi-am ales, Péter, nu mi-am ales. Regret că dau răspunsul ăsta plat (da, aș fi vrut și eu ca interviul să iasă mai spectaculos, mai provocator), dar ce să fac? Nu am ales eu nimic; m-am dus după bani, pur și simplu. Suntem din aceeași generație, așa că știi foarte bine cum au fost anii ăia când am ieșit noi pe piața muncii: nu erau joburi. Nu găseai nimic de muncă. Dacă nu aveai o familie mare, de tip „clan“, care să te susțină, erai mâncat! Așa c-am făcut și eu ce-au făcut milioane de oameni, nu numai din România, dar din tot Estul post-comunist: orice ca să supraviețuiesc. Bișniță, muncă, intermediere – orice. Azi eram agent de asigurări și mergeam pe la clienți îmbrăcat în costum, cu cravată la gât și geantă de piele-n mână… mâine eram gunoier „la negru“ în Kőbánya (cartier din Budapesta, înainte de 1989 locuiau acolo mai ales muncitorii din fabrici – nota red.), poimâine făceam pe omul bun-la-toate prin Montmartre, răspoimâine tocam cracă de platan la Londra și tot așa. Mai predam engleză prin București, mai făceam masaj la domiciliu… mă descurcam cum puteam.

Repet, ca mine au fost milioane, nu mă văd mai aventuros decât alții, poate doar mai ghinionist, că n-am prins „cârlig“ nicăieri, să rămân într-o meserie care să mă hrănească bine. Dar, da. Ca să răspund la un sens mai profund al întrebării tale, cred că fac parte dintre acei oameni – mulți! – care n-au hodină dacă stau prea mult într-un loc. O fi ceva ancestral, nu știu, poate-oi fi avut strămoși țigani, poate tătari, poate cumani… mai ții minte versurile lui Andrieș? „Am furnici pe toată talpa/Frige podeaua ca un bec/Asta înseamnă că e vremea/Să-mi pun pantofii să plec!“

Credeam că ești ardelean, influențat în credința mea și de biografia romanțată a lui Vulcan. Cum ai ales acest personaj?

Da, sunt ardelean, dar corcitură. Mama era dintr-un sat de pe Valea Hârtibaciului, din Ardealul de Sud, iar tata era dobrogean din Danachioi, sat care se numește acum Nicolae Bălcescu. Neamul lui era originar de undeva de prin Covasna și numele nostru era inițial „Burján“, dar când străbunicul lui taică-meu a trecut cu bacul pe la Brăila, în 1879, autoritățile Vechiului Regat i-au schimbat numele din Burján în Buzea, că așa erau vremurile (politica de românizare!). Eu am crescut acolo-n satul din Ardeal până la vârsta de cinci anișori, când am fost adus la București, la grădiniță, că ai mei reușiseră (teribil de greu) să obțină posibilitatea de a locui într-un bloc din Berceni. Anii de grădiniță au fost dificili.

Vorbeam în țărăneasca mea de pe Valea Hârtibaciului, copiii mă luau ba în râs, ba la bătaie. Pe urmă am învățat să vorbesc ca ei, m-am topit în masa imensă de bercenezi… cine n-a locuit în acel cartier nu poate înțelege mândria cu totul stranie a celor de-acolo: „Suntem din Berceni!“ Cred că nici vienezii nu sunt atât de ocoși (inteligenți, aici în sensul de „fuduli“ – nota red.) când e vorba de baștina lor; da, da, bercenezii, ciudați oameni.

Iar pe Vulcan l-am ales dintr-un calcul simplu, chiar dacă puțin ticălos: Oradea m-a fascinat de când eram în gimnaziu și am aflat că a fost raiá otomană, cea mai efemeră dintre toate raialele de pe teritoriul actualei Românii: doar 32 de ani! Numai că nu fusesem niciodată în Oradea. Așa că mi l-am ales pe Vulcan, despre care nu știam nimic, doar să fac pe dracu-n patru și să ajung și eu în orașul fantasmelor mele de gimnazist; am ajuns în vara lui 2023 și pot spune că n-am fost dezamăgit de nimic. Poate că în Oradea mă voi retrage la pensie, mai ales că are și aeroport. Eu fără aeroport sunt mort și îngropat! Când am furnici pe toată talpa, ce mă fac fără aeroport?!

În decembrie, Bogdan Crețu a publicat o postare imnică despre tine. Am simțit ironia, dar și sinceritatea postării. Ce crezi despre prietenie?

„Imnică“? Ie-te-al naibii Bogdan! Explicația postării e totuși simplă: a avut omul drum prin Bruxelles, am ieșit cu el la bere, am bârfit ca hienele întreaga lume literară din România, a fost foarte frumos, mai puțin partea în care profesorul Crețu a povestit despre cele două istorii ale fraților Mann: progresistul și conservatorul! Îmbogățitul din scris și „sărăcitul“ din scris! Fratele mai mare și fratele mai mic! Cel onorat de lumea întreagă și cel onorat de întreaga lume comunistă! Ai prins ideea, nu spun mai multe, oricum cele două povești paralele sunt absolut fascinante, mai ales că în literatură nu prea vezi astfel de „cupluri concurente“ de frați. Eu dădeam din cap ca papagalul, mă rog, eram ceva între papagal și pinguin, că nu știam nimic despre subiect, m-am simțit ca ultima găină (dar am și băgat la cap ce-am auzit de la el, recunosc).

Referitor la prietenie: cred că există două paliere. Primul este cel al intereselor comune. Dacă doi bărbați (nu mă bag în prieteniile feminine, că-mi prind urechile) nu au măcar o pasiune comună, ca să nu zic două, trei sau mai multe, atunci nu prea găsesc ceva de vorbit și, evident, nici prietenia n-are cum să se nască. În cazul ăsta concret, Bogdan Crețu și cu mine avem în comun literatura și alergările de rezistență, așa c-am avut ce vorbi, și încă cu asupra de măsură. Al doilea palier e mult mai puțin definibil. Românii din America m-au învățat un cuvânt care nu există, un verb: „a clickui“. Atunci când doi oameni clickuiesc, prietenia este posibilă, chiar în absența unor interese comune. Iar atunci când există și interese comune, și clickuială din asta, prietenia se stabilește practic de la sine, fără eforturi conștiente. Dar, da, asta se întâmplă rar… prietenia e o floare rară.

Cum te-ai defini? Un român la Bruxelles? Un scriitor universal? Un curios neobosit?

Asta chiar că e o întrebare grea. Nu prea știu ce să răspund, Péter! Niciuna dintre cele trei propuneri nu mi se potrivește deloc. Dacă stau să mă gândesc, poate c-aș vrea să fiu văzut ca un om care nu imită pe nimeni. Sau hai, uite, mai gongoric: un scriitor care se străduiește să nu imite pe nimeni. Recunosc, sună ca dracu’, vorba lui Petre Roman… dar un răspuns mai bun nu sunt în stare să produc. Désolé!

Alcoolismul inundă, ca să zic așa, Tarotul. Și literatura e tot o adicție într-o oarecare măsură?

Alcoolismul, da… ăsta subiect! Unul dintre cele mai tari din literatură, alături de dragoste, război, moarte, trădare, boală, bani, artă și relația părinți-copii. Există trei abordări ale propriului alcoolism: abstinența, controlul, moartea. Dau aici exemple concrete pentru fiecare dintre abordări: Radu Vancu, Mihai Buzea, Nichita Stănescu. Nu am atâta tupeu încât să recomand o anume abordare în defavoarea alteia; cred că fiecare alcoolic are dreptul și datoria să își aleagă abordarea care i se potrivește cel mai bine (iată, eu sunt convins, ca și Bogdan Crețu, că Nichita a procedat corect. Lui, personal, nu i s-ar fi potrivit nici abstinența lui Vancu, nici controlul lui Buzea. A ales ce i s-a potrivit lui și a ales bine; eu asta cred). În ceea ce privește alcoolismul din Tarot, sper că am lucrat bine și că nu mi-am bătut joc de subiect; orice scriitor speră același lucru, doar că mulți dintre noi se pomenesc cu recenzii din care exact asta află: „Bun subiect, păcat c-a ajuns pe mâna unui cârpaci.“ Așa că nu am decât să aștept părerea criticii și pe cea a publicului: de acum încolo, Dumnezeu cu mila! În ceea ce privește literatura ca adicție, aici părerea mea e simplă: da, literatura este adicție pentru cel care o scrie, dar nu este nicidecum adicție pentru cel care o citește. Pentru că „adicție“ înseamnă să suferi în absența drogului, or, cititorul nu suferă atunci când nu citește, că are și alte treburi pe lumea asta; în schimb, scriitorul suferă când nu scrie, suferă fizic, are tulburări somatice și psihice, nu poate mânca, nu poate dormi, devine irascibil; cunoști, Péter, cunoști! Iar când revii la scris, zâmbetul îți revine. La Mulți Ani!

Imagine reprezentativă: copertă Frunza, Mihai Buzea (Polirom, 2022)

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×