Mișu Călin exultă: „Fraților, am rupt la Veneția! E ca și cum n-am câștigat Liga Campionilor, dar am luat Europa League!“ E sâmbătă seara, Anul nou care n-a fost tocmai a primit cel mai important premiu al secțiunii Orizzonti, iar filmul scris, regizat și produs de Bogdan Mureșanu a devenit primul lungmetraj românesc de debut care înșfacă patru premii în istoria celebrului festival italian! Ceva mai devreme, unul dintre protagoniștii din Anul nou care n-a fost îmi transmite unde pot urmări ceremonia de premiere de la Veneția – ceea ce și fac, mulțumindu-i excelentului actor, cu roluri memorabile pe scena TNB (No Man’s Land, Furtuna, Nebun din dragoste) și pe marile ecrane (Le concert, Train de vie, History of love).
În Anul nou care n-a fost, Mișu e regizorul de televiziune Ștefan Silvestru. „Mi-am închipuit acest regizor din TVR ca pe un bărbat care în tinerețe avea cu totul altfel de aspirații decât să regizeze o emisiune ridicolă precum Plugușorul Patriotic. Iar culmea ridicolului este să fii implicat în ultima astfel de emisiune“, spune actorul despre personajul său, al cărui fiu încearcă să fugă din România comunistă. În același timp, regizorul va fi nevoit să ia în considerare pactul cu diavolul.
O zi mai devreme, adică vineri dimineață, ne întâlnim pe Zoom, într-un interviu al dezvăluirilor spectaculoase – unele, în nota tragicomică atât de românească a filmului în care joacă. Omul de teatru și de film mărturisește cum și de ce era să fie racolat de Securitate, motivul pentru care 21 decembrie 1989 a fost cea mai frumoasă zi din viața lui, dar și cum e să pui în scenă Procesul lui Eichmann în actualul context internațional. Filmul Anul nou care n-a fost va intra în cinematografe pe 24 septembrie.
Mihai, transform în întrebare prima replică a Doamnei dintr-o piesă de Teodor Mazilu: „Frumos e în septembrie la Veneția“?
Da, e superb. A fost minunat, trei zile de vis. Adică mai fusesem la Veneția o singură dată, acum o mie de ani, în 1991, când am fost cu Trilogia lui Andrei Șerban într-un turneu la Milano. Și la întoarcere, fiind cu autocarele, că erau două, cineva a avut o idee bună și a zis „hai să ne oprim vreo trei–patru ore în Veneția“; ne-am plimbat puțin. Nu mai țineam minte decât Piața San Marco și Palatul Dogilor. Dar acum a fost minunat. În primul rând, povestea cu filmul, dar orașul ăsta este fantastic.
Cum e să te uiți la filmul în care joci?
A fost parcă mai bine ca alte dăți.
Vreau să zic – te uitai la oameni, la străini, cum percep filmul?
Eu mă uit „cam foarte“ autocritic, în general, la mine. Văzusem filmul pe un link de-al nostru, acasă, nu la cinema, ceea ce nu e prea bine, o variantă pre-finală, să zic așa, cu probleme de sunet destul de mari, deci nu m-am bucurat pe de-a întregul. Eram curios să-l văd în condiții bune. Dar, în primul rând, eram curios de reacții. Am fost foarte atent și unul dintre colegi, Andrei Miercure, fiul meu din film, care stătea lângă mine, avea reacții. Îi venea să râdă și eu îl strângeam de mână, să nu râdă… În sfârșit. A fost o sală minunată. Este nu sala cea mai mare a Palatului Cinemaului de acolo, ci a doua, Darsena, care este, de fapt, mult mai bună de film, are doar 1400 de locuri. E perfectă, toată lumea spune asta. Și se vede, se aude minunat. Este ceva așa cum trebuie să fie la cinema.
Am înțeles.
Da, am avut emoții, dar eu cred că este cel mai bun film în care am jucat vreodată. N-am jucat în foarte multe și roluri mari, nu. Dar am jucat în ceva. Și ăsta e cel mai bun film. În orice caz, mi se pare că despre perioada aceea – ultimele zile din decembrie – este aproape cel mai bun film, cel mai bun care s-a făcut despre chestia asta. Sigur că ceea ce s-a mai făcut tratează și alte lucruri. Dar e așa cum zice Bogdan Mureșanu – regizorul a vrut o simfonie și i-a cam ieșit – un puzzle care oferă o imagine complexă a ceea ce era atunci. Interesant, a fost făcut un focus group înainte de Veneția, cu vreo câteva săptămâni bune. Au fost invitați la acel focus group vreo 20 de tineri, oameni de 20 și ceva de ani. Iar câțiva au spus că își înțeleg părinții mai bine acum.
Sunt curios cum percepe fiul tău realitățile prezentate în film. Nu i se par SF-uri, ca oricărui tânăr care nu înțelege nimic din comunism și nici de ce ne batem capul atâta cu el?
Nu, fiului meu nu i se par SF-uri, pentru că a trăit cu poveștile alea. Dar sunt foarte multe familii în care nu s-a discutat nimic sau aproape nimic. Nu se discuta despre societate, despre politică, de teamă, de diverse chestii. În familia mea se vorbea. Adică noi știam ce e aia, știam că totul este o mare minciună. Evident că de fiecare dată când se comenta ceva, tata sau mama se întorceau către mine și spuneau „băi, fii atent, ai grijă, nu scoți o vorbă, nu vorbești în afară că altfel am pus-o cu toții!“ Totuși, se vorbea. Dar știu oameni care nu discutau asta. Și care, după aceea, au fost foarte ușor victime ale dezinformării în anii ’90. Eu le spun tinerilor – ar trebui să vedeți filmul ăsta ca să îi înțelegeți mai bine nu numai pe părinții voștri, ci și pe voi înșivă. Pentru că, fără îndoială, și spun acum un lucru evident, îi purtăm în noi pe părinții noștri. Avem o parte din ei prin genă și prin educație. Și ceva din ei este în noi. În felul nostru de a fi. În temerile noastre, în blocaje, în traume și așa mai departe.
Mai știi ce ai făcut pe 20 decembrie 1989?
Eu știu foarte bine că 21 decembrie, de fapt, a fost cea mai fericită zi din viața mea. Știam ce s-a întâmplat la Timișoara. Știam din familie că totul e o nenorocire. Știam de pe la Europa Liberă că în țările celelalte, comuniste, totul se schimbase, noi rămăseserăm ultimii. Mulți români așteptau ca în noiembrie, la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, să se întâmple ceva, adică o schimbare în interiorul partidului, sub influența a ce se întâmpla în afară. Deja căzuse Zidul Berlinului. În Polonia fuseseră alegeri libere. Se schimbaseră toți liderii comuniști în Bulgaria, în Ungaria, peste tot. Când a început povestea cu Timișoara vorbeam cu un prieten de-al meu. Chiar am fost la un film la Casa Studenților, Preoteasa. Dacă ți-aduci aminte, era un tip celebru, nea’ Dumi (n. red. – Mircea Dumitrescu, cinefil înrăit, profesor referent la Casa de cultură a studenților „Grigore Preoteasa“ din București), care le explica studenților, înaintea filmelor, chestii de filmologie, unde să fie atenți, ce să urmărească. El păcătuia, săracul, prin lungime. Și stăteam acolo la film, în zilele alea, cred că pe 19 eram, și ne-am zis unul altuia „ce-ar fi să strigăm Timișoara?“ Era sala plină. N-am făcut-o, ne era frică. Pe 21 decembrie – eram student la Politehnică, la seral, și lucram – am văzut coloanele de muncitori chemați la miting. Și se simțea o mare apăsare.
Fix ca în film…
Era o lume tristă, nu vorbea nimeni. M-am dus unde aveam treabă, m-am întors acasă. Și pe la prânz, mama a zis „aoleu, bine că ai venit, că a sunat tata – care lucra în oraș, în centru – și a zis să stai acasă, să nu ieși, că e jale în oraș. Tancuri, s-a tras, stai acasă!“ După ce a terminat de spus asta, la zece secunde a sunat telefonul. Era acel prieten al meu, fost coleg din generală, cu care mă văzusem zilele precedente. Și mi-a zis atât: „a început. Sunt la Luterană. Hai încoace“.
Te-ai dus?
Da, m-am dus imediat, m-am dus în stația de autobuz, 368, eram în Drumul Taberei. Și autobuzul ăla s-a umplut și n-a oprit decât într-o stație sau două până în centru. Am coborât la Universitate, am dat cu nasul de scutieri, care, mă rog, nu au acționat nicicum. Și am stat toată după-amiaza, până la miezul nopții în Piața Universității și am strigat „Jos Ceaușescu“ pe Bulevardul Magheru, între Universitate și Teatrul Național. Eram super fericit! Așa eliberare, așa fericire n-am trăit în viața mea, așa de pregnant, ore întregi. Și de atunci, s-a eliberat tot.
Nu mi-e teamă de nimic, știi, de povestea asta cu autorități… Dar a rămas ceva blocat. Și-acum, dacă mă oprește poliția, să zicem, pentru, nu știu, o verificare, am o strângere de inimă. Ai făcut tu ceva din punctul lor de vedere. Din copilărie, când vedeam miliția sau securiștii, care stăteau preventiv pe Calea Victoriei, îmbrăcați în parpalacele alea gri, la vedere, ca să știe toată lumea că sunt acolo, simțeam ceva…
În Anul nou care n-a fost interpretezi un personaj care interferează cu personajul feminin silit să participe la un spectacol de televiziune omagial. Nu erai în teatru înainte de 1989, dar ai știre de directori de teatru care aveau astfel de porniri pe linie de partid?
Personal, nu știu. Dar cred că toți primeau ordine, se conformau. Actorilor li se cerea direct chestia asta. E delicată povestea. Mi s-a întâmplat și mie o dată, recunosc, când eram la „Podul“, student. Cătălin Naum, profesorul nostru, ne-a luat pe mine și pe încă o colegă, actriță și ea acum, la un eveniment la Ateneu, cred, am citit o poezie patriotică. Ne-a zis că trebuie să o facem pentru că așa ne vor lăsa în pace. Nu venea nimeni să ne cenzureze, știi? Și directorul Casei de cultură, cum ar fi al unui teatru – se poate zice, ne-a trimis să facem chestia asta. Naum s-a conformat, știind că e o mare prostie. Sigur, nu era difuzată, n-a rămas înregistrată nicăieri. Făceai chestia asta și grupul din care făceai parte era lăsat în pace, îți vedeai de treabă după aia. Cu siguranță, au fost și actori, sau mă rog, din altă zonă, care au făcut acest lucru și, mai ales, pentru avantaje materiale. Sau altfel de avantaje. Erau bine văzuți, primeau roluri etc.
Iată această listă a rușinii din cotloanele memorie mele. Mari recitatori de poezie omagială, chipurile, patriotică: Gheorghe Cozorici, Ion Marinescu, Traian Stănescu, Mircea Albulescu, George Motoi… Sună a istorie contrafactuală, dar ce s-ar fi întâmplat dacă ți s-ar fi cerut să reciți – punem cazul – poezii de dragoste ale lui VC Tudor către tovarășa Elena Ceaușescu?
Păi nu știu ce să spun. S-a întâmplat povestea asta și a fost foarte dureros. Nu cred că aș fi repetat-o, nu știu. E foarte dificil. Dar, în orice caz, nu la cuantumul și frecvența la care au ajuns atâția alții. În niciun caz. Bunica mea a trecut prin deportări, bunicul prin lagăre. Știam de mic poveștile astea, ce e cu comunismul… Întotdeauna când se întâmplau chestii de-astea cu Ceaușescu, ai mei închideau televizorul și îl mai și drăcuiau pe ăla. Și iarăși se întorceau spre mine și ziceau „bă, vezi, ai grijă, să nu…“ Dar cred că au fost, cu siguranță, momente când oamenii au cedat, au făcut un mic compromis ca să salveze o situație. Vreau să spun că eu cunosc un jurnalist foarte bun căruia, în anii ’90 și în plină ascensiune, i-a fost cam distrusă cariera pentru că s-a descoperit că semnase cu Securitatea. De fapt, el a lăsat o fată însărcinată în anii ’80. A ajutat-o să scape de sarcină și s-a aflat. Cine făcuse treaba asta era urmărit. Au venit băieții de la Secu și au zis „prietene, ai trei ani de închisoare. Sau semnezi o chestie aici și…“ Ce faci atunci?
Te-ai folosit de povestea asta la rol?
Sigur că da. El a semnat, cum au făcut mulți oameni de foarte bună credință, cum se spune. Dar, în același timp, s-a dus la cei doi colegi ai lui, despre care i se ceruseră informații, și le-a spus personal, între patru ochi, „uite ce am făcut, ce mi s-a întâmplat. Și voi scrie despre tine. Zi-mi ceva“. Și au zis „da, ia, scrie despre asta, asta, asta“. Și a dat niște informații personale, pe care cei în cauză au fost de acord să le spună, ca să scape din situația aia. Dar atât a făcut, atât! Dar în anii ’90, în 2000 și acum, cred, cum se ridică cineva, apar dosare de genul ăsta. Și asta e marea nenorocire a României, că n-a rezolvat problema cu securiștii și cu activiștii de partid. În schimb, le dăm în cap unora care au semnat o hârtie din asta, dar n-au făcut nimic rău de fapt.
Personajul tău are procese de conștiință pentru că trebuie să dea o informare la Securitate, deși nu știe nici măcar cum se formulează. Crezi că în liceul de „mate-fizică“ de la Măgurele ai avut turnători la Securitate?
Nu știu. Atunci nu mă gândeam la chestia asta. Nici nu se întâmplau chestii clandestine, să-mi fie frică în liceu. Eu am descoperit destul de devreme pasiunea pentru teatru, prin clasa a X-a, și eram atât de preocupat de chestia asta că nu îmi păsa de nimic altceva. Iar tata m-a învățat atât de bine să disimulez și să nu vorbesc ceea ce gândesc, că eram beton la povestea asta.
Există, din ceea ce știi tu, tentative de racolare în familia ta?
Există asupra mea o tentativă de racolare, în armată! Am fost chemat de un maior de la CI, contrainformații, din regimentul în care eram. S-a purtat foarte frumos cu mine, a început să-mi pună niște întrebări despre părinți, despre tata mai ales, și să-mi spună că vrea să fim prieteni și că sunt unii care fac tot felul de prostii și nu e bine. Pentru siguranța tuturor e mai bine să se știe, să se afle înainte să se întâmple ceva. Și am simțit că e ceva nasol. Nu-mi dădeam seama foarte bine ce vrea. A fost prima întâlnire și nu m-a pus să semnez, nu m-a pus să spun nimic. Doar că voi putea să plec acasă, să-i spun lui când vreau să plec în permisie, că se rezolvă. A mai zis ceva de tata, probabil că avea dosarul meu. Taică-meu lucra la Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport și era șeful transportului – mașini pentru sportivi și pentru competiții sportive. Am plecat de la ăsta și când am avut ocazia l-am sunat pe tata, i-am spus și numele acelui tip și mi-a zis doar atât: „Dacă te mai cheamă, nu te duci. Nu te duci. Pur și simplu. Și îmi spui mie dacă e ceva“. A făcut cercetări puțin, iar lucrurile erau mult mai banale decât mi-am închipuit, dar oricum probabil că încerca să mă racoleze ca informator. El era în timpul liber arbitru de fotbal la Divizia C, la Buzău. Și încerca, prin mine, să ajungă la taică-meu, să-și facă lui însuși rost de o pilă ca să promoveze în Divizia B sau chiar în A. La Divizia C șpăgile erau o găină…
Senzațională poveste! Tocmai ai scris scenariul unui film!
Iar acel maior, îl dau și numele acum, Coșconea, după mulți ani, am citit într-un ziar de sport, a devenit șeful Asociației Județene de Fotbal Buzău. Securistul ăsta!
Evoluția personajului pe care îl joci ridică o serie de probleme morale, cum ar fi până unde merge un părinte pentru a-și proteja fiul. Și pentru că în viața reală ești tată de băiat, cum ai perceput această datorie parentală?
Eu știu un lucru în ceea ce privește familia mea. Sunt cuvinte mari, știu. Pentru familia mea, eu sunt în stare să mor.
După ce ai jucat în mai multe filme de Radu Mihăileanu cu, aș zice, tematici similare, de la Le Concert și Train de vie până la History of Love, acum pui în scenă Procesul lui Eichmann de Motti Lerner, primul spectacol de teatru pe care îl regizezi – mă rog, pe site-ul TNB ești trecut drept coordonator. E complicat să montezi un spectacol despre Holocaust în actualul context internațional?
Mi-au pus câțiva întrebarea asta. Am avut un coleg care m-a refuzat din cauza situației din Gaza. Eu cred că situațiile sunt complet diferite și că a vorbi despre Holocaust, despre exterminarea a șase milioane de evrei în timpul războiului în Europa nu are nicio legătură cu ce se întâmplă în Gaza. În același timp, aș cita câteva cuvinte ale lui Motti Lerner. El a zis: am scris piesa asta despre Holocaust și despre dictatură și despre distrugerea a milioane de oameni și asta nu exclude ceea ce se întâmplă în Gaza! (El fiind un om mai degrabă de centru-stânga și unul dintre sutele de mii de contestatari ai lui Netanyahu.) Autorul acesta, Motti Lerner, are 75 de ani și el iese la toate demonstrațiile împotriva lui Netanyahu. Și noi am trăit într-o perioadă în care conducătorul României era Nicolae Ceaușescu. Asta nu înseamnă că tot poporul român trebuie condamnat ca fiind criminal! Și în același timp, le-am spus unora, care sigur că sunt îngrijorați de situația din Gaza și de povestea palestiniană, că e foarte complicat.
Trebuie amendat orice fel de derapaj, inclusiv cel al armatei israeliene acolo în Gaza. Dar în același timp nu pot să manifestez și să strig pentru palestinieni „From the river to the sea/ Palestine will be free“ pentru că asta înseamnă distrugerea Israelului! Și în același timp, știu că Israelul, cu păcatele lui de acum, cu ce se întâmplă, nu știu exact dar se întâmplă, are de-a face cu niște state și niște organizații care au în Constituția lor distrugerea statului Israel, negru pe alb. Și atunci, cum gestionezi treaba asta? În sfârșit, mai este o nuanță în legătură cu piesa asta pe care am regizat-o la Național – vom face premiera în 4 octombrie. Mai este un nivel al discursului acestui autor, Motti Lerner – el a fost considerat de-a lungul vremii foarte incomod pentru mai multe guverne israeliene, a fost foarte critic la adresa propriului guvern, în diverse perioade sau faze. Și mai este o poveste, a intervenției total ilegale a guvernelor german și israelian asupra procurorilor, un lucru mai puțin știut, pentru a reduce procesul lui Eichmann doar la o singură persoană. Adolf Eichmann și atât! Acest proces a fost prima oară televizat în zeci de țări. Unde nu era televiziune, sau unde nu erau mulți oameni cu televizor, erau date în sălile de cinema selecțiuni în jurnalele de știri. Asta a creat un cutremur în Europa, mai ales în Germania. Și a venit noua generație din anii ’60, care a scos la iveală toată mizeria făcută de părinții și bunicii lor. Pentru că între 1948, când s-au terminat toate procesele, și 1961, când s-a terminat procesul ăsta, a fost liniște. În Austria, în Germania – nimic. N-a mai fost nimic. S-a uitat totul, de parcă n-ar fi fost. Era problema că procurorul a vrut să-l cheme ca martor pe Hans Globke, care era mâna dreaptă a lui Adenauer (n. red. – Konrad Adenauer, primul cancelar federal german postbelic). Era șeful de cabinet! Acest Hans Globke fusese un înalt funcționar în Ministerul de Interne german și scrisese cu mâna lui niște interpretări, hai să le zicem ca acum, norme metodologice de aplicare a legilor antievreiești din 1935. Și acum era mâna dreaptă lui Adenauer. Erau presiuni mari din partea opoziției germane, din partea RDG-ului care spunea uite, Germania Federală – deci propaganda sovietică – de acum este continuatoarea Germaniei naziste, pentru că aveți naziști chiar în guvern. Și atunci a fost această intervenție și Germania a amenințat că taie, cum se numesc, stipendiile astea pentru supraviețuitori, contractele de armament și alte avantaje materiale. Și atunci s-a creat un fel de troc. David Ben Gurion, prim-ministrul Israelului, a ales supraviețuirea statului și a renunțat la răzbunare. Practic, Israelul ca stat a renunțat la vânătoarea de criminali de război naziști, după Eichmann. Evident că au existat entități private, separate, care au făcut această treabă, vezi Simon Wiesenthal și alții. Dar statul israelian a zis: ce facem? Dacă nu avem bani și arme, și se și află, că se află, ne atacă toți!
Hannah Arendt și-a intitulat un volum Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului. Despre asta e piesa ta? Despre banalitatea răului?
Și despre asta trebuie discutat. Și despre Holocaust, pentru că are implicații și similarități cu regimurile comuniste, criminale, dictatoriale, la fel ca nazismul. Numai că la noi nu s-a făcut procesul comunismului. E cum a fost mafia în Italia, o situație care nu s-a putut rezolva vreme de decenii. De-abia prin ’90 a început să se mai curețe, cu Mani pulite și așa mai departe. Dar mafia penetrase politica, businessul, tot. Așa cum la noi Securitatea a penetrat toate partidele, businessul…
Mihai, mulțumesc mult! Scuze că te întrerup, mai erau multe de spus, dar mă notifică Zoom că atât ne-a fost timpul care ne-a fost dat azi! Baftă cu filmul și cu piesa, să meargă bine!
Eu mulțumesc!
Imagine: Mihai Călin și Ilinca Hărnuț în Anul Nou care n-a fost, r. Bogdan Mureșanu, 2024
