A trecut ceva timp de când a apărut oameni (Editura CDPL, 2011), primul volum al lui Mihai Mateiu, un volum cu o discreție înșelătoare, atât ca frază, cât și ca subiect. Citindu-l, aveam senzația că fiecare povestire are un dublu contur sau un dublu plan, ca și cum aș fi trecut camera foto a telefonului de pe portret pe panoramă: în timp ce descrie o viață aparent banală, naratorul duce povestirea într-o altă dimensiune, aș putea spune una introspectivă, dar deopotrivă empatică –, iar aceasta e o justificare perfectă pentru titlu: oameni înseamnă apropierea umană, fără ocolișuri de celălalt. Anul acesta, lui Mihai Mateiu îi apare cel de-al doilea volum de proză scurtă, În creștere (Editura Trei), care din nou mă surprinde: sunt doar patru proze, dar de dimensiuni mari, mai degrabă nuvele, iar titlul mă face să mă gândesc la un proces sau la un fenomen care nu s-a încheiat, ci doar a fost pus pe pauză de către autor. Plus multe alte întrebări.
Dragă Mihai, ce înseamnă pentru tine În creștere, cartea și titlul? Are un dublu sens – unul legat de subiectele care se aglomerează în jurul singurei vârste care merită retrăită, adolescența, și altul legat de proiectul tău de scris, în general? La un moment dat simțeam că urmează să se desfășoare un roman al adolescenței. Cum ai făcut selecția și ai stabilit ordinea prozelor?
Îmi place ce ai spus despre dublul plan și dimensiunea empatică a prozelor din oameni. Pentru că asta declanșa atunci scrisul: empatia față de o situație aparent banală, în care intuiam potențialitatea unui plan secund, subtil, abia întrezărit. Asta bănuiesc că au simțit și cititorii care au spus că, deși în povestiri pare să nu se întâmple nimic, se întâmplă de fapt multe. Problema era, atunci, că nu prea reușeam să stau cu emoțiile mele și aveam tendința de a duce proza până într-un punct de maximă intensitate, unde o tăiam brusc. Și asta ar fi o diferență mare la În creștere: puterea de a sta în momentele tensionate (sau neplăcute, jenante etc.), de-a le duce până la capăt.
Subiectele, legate toate de adolescență, n-au fost alese urmând un plan prestabilit, care să țintească un volum. Le-am ales aleator din coșul plin de teme pe care-l reprezintă un roman abandonat. Am luat de acolo câteva nuclee narative/metaforice și le-am dezvoltat în povestiri, formă care mi-e mult mai la îndemână și care mi-a dat șansa de-a experimenta (schimbând perspectiva, decupajul, vocile, momentele din timp, caracterul dialogat/monologat etc.) De ce adolescența? Nu știu sigur. Asta m-a atras mai mult. Poate și pentru că e o vârstă față de care am o distanță confortabilă și o înțelegere mai clară. Mi-a plăcut cum te-ai referit la ea, ca la „singura vârstă care merită retrăită“. Cred că e bine să o retrăim ca amintire vie, pentru că acolo s-au format niște noduri importante în țesătura noastră, niște modele mai șuie, pentru că estetismul, dramatismul și filosofeala ne sufocau de-a dreptul.
Titlul În creștere mă trimite la vârsta asta, extrem de importantă și de complicată, cu toată imperiozitatea, violența, fragilitatea, singurătatea și splendoarea ei. Mă mai duce cu gândul la lună, pe care-am pus-o și pe copertă – un simbol bun pentru adolescența mistică, nocturnă, cu fluxurile ei sălbatice. Și da, ai intuit bine, alt sens, foarte personal, e legat de scrisul meu, care crește (ca dimensiune, ca înțelegere și, sper, ca putere de transmitere).
Selecția textelor pentru volum a fost hedonistă și tematică: cele la care am avut chef să lucrez, dintre cele care stăteau laolaltă tematic. Cât despre ordinea lor, e ceva la care m-am gândit, încercând să evit cronologia și să-i pun pe cititori să încerce să refacă un traseu al personajelor. Ca în Pulp Fiction sau în 21 Grams. 😊
debut & post e o proză pe care am descoperit-o mai întâi într-o antologie (16 prozatori de azi, Humanitas, 2019), și mi-a atras atenția prin naturalețea cu care apropii două personaje – un băiat și o fată de liceu. Liceu înseamnă neapărat și muzică „bună“ sau „adevărată“? Când ai început să asculți muzică „adevărată“? Ce piesă ți-a plăcut cel mai mult de la Björk? Față de versiunea din antologie, proza din volum e de dimensiuni mai mari, avem un after-party narativ cu un twist-in-the plot. Simți că povestea celor doi mai poate fi continuată în vreun fel?
La debut & post îmi place și mie simplitatea și naturalețea poveștii, venite din lumea aia paralelă și naivă în care viețuiam. Iubirea însemna atracție și obsesie, era foarte unidirecțională. Nu-și bătea nimeni capul să ne explice ce e și cum funcționează o relație. În 16 prozatori de azi nu a intrat toată povestirea, era prea lungă, dar la editare s-a pierdut semnalarea faptului că e vorba de un fragment.
Povestea celor două personaje continuă, atât de mult și de complicat, încât mă tem că va fi nevoie de un roman ca să o cuprindă. 😊
Liceul era, și sunt convins că e în continuare, cel puțin 50% muzică. Probabil primul aspect prin care ne defineam. Iar stilul vestimentar era și el dictat de muzică. Eu am început liceul ca rocker, cu tentativă de plete și l-am terminat deprimat pe The Doors. De atunci, muzica „adevărată“ s-a tot schimbat, de la psihedelică, trecând prin electro underground (break beat, hip-hop, trip-hop, acid jazz, drum and bass) către jazz contemporan. Vârsta! Björk am ascultat prima oară în 1996 și cred că am început cu Post, al doilea album al său. Erau multe piese care-mi plăceau: It’s Oh So Quiet (piesa la care fac trimitere în text), Isobel, Possibly Maybe… Apoi am recuperat și Debut-ul, cu Human Behaviour, Big Time Sensuality, Aeroplane, Violently Happy. Era ciudat, fiindcă toți prietenii mei o detestau pe Björk. La mine se asociase însă cu o iubire, era parte din ea, așa că am iubit-o și pe Björk multă vreme. Acum n-o mai pot asculta, deși apreciez mult ce a făcut ea în muzică.
Acum câțiva ani, când făceam naveta în RER, îl urmăream pe The Paper Airplane Guy, un tip care pliază foi de hârtie după scheme științifice și face avioane de hârtie care zboară zeci de metri printr-un hangar sau într-o sală de sport. Prin povestirea avioane am descoperit micromodelele care plutesc în aer până la 30 de minute, ca niște libelule cu elice și fir în tensiune. Ai fost vreodată la clubul de aeromodele? Sau ai fost și tu fascinat de acea senzație imposibilă de plutire? E doar un storytelling?
Timp de doi-trei ani, aeromodelismul a fost cea mai mare pasiune a mea, exact la vârsta puștiului din povestirea avioane. Iar micromodelismul (e vorba de clasa F1D de aeromodele: https://www.youtube.com/watch?v=sVaDvS33Z5Q&ab_channel=duckcammer) a fost climaxul acestei iubiri: plutire, grație, fragilitate, frumusețe absolută. Era, deși nu-mi dădeam seama atunci, și o formă de mindfulness extrem de eficientă.
Deci nu e doar storytelling, ținând cont de experiență. În schimb e storytelling ca și formă mai elaborată, nonlineară de a spune povestea. Pe mine m-a prins, ca experiment, dar e posibil ca asta să dea povestirii o notă de construit, de artificial. Sper însă să fie și cititori pe care să-i prindă.
E interesant că m-ai întrebat de storytelling, pentru că așa s-a numit povestirea avioane până în ultimul moment, înainte de apariția volumului.
Și-ți mulțumesc pentru descoperirea lui Paper Airplane Guy, mi-ai dat de lucru! 😊
Cele patru nuvele din volum gravitează și se întorc inevitabil la dragostea din liceu/sfârșit de generală, cu toate detaliile apropierii – stângăcia, reacțiile de atracție și respingere (uneori aproape simultane) suferința sau extazul vârstei. Și printre ele își face loc și acaparează spațiul mental – frumusețea complet subiectivă, atribuită unei persoane care ne va rămâne, de fapt, necunoscută, o imagine care îl urmărește și pe Jep Gambardella, în La Grande Bellezza. Și tocmai acest contact semnificativ te face să devii conștient de tine însuți. Cum te-ai simțit întorcându-te în trecut, scriind despre acel prim moment de revelație – „că ești tu în propriul film“? Cum ți se pare că s-au schimbat generațiile, contextul din anii ’90 încoace? Îți lipsește ceva din trecut? Și, bineînțeles, ce vrei să scrii mai departe?
Cred că îndrăgostirea și iubirea sunt printre cele mai fascinante experiențe pe care le trăim – la început naiv, ca un salt în gol, cu toată nebunia lui, apoi mai conștient, dar niciodată total controlat. La felul în care ne raportăm la ele contează enorm mediul în care am trăit, modelele pe care le-am avut, anturajul, modul interior de procesare a experiențelor, poate chiar temperamentul sau gradul de optimism. Cu alte cuvinte, e vorba de ceva important. Iar eu am prostul obicei de-a înțelege mai greu lucrurile importante, de aceea cred că simt nevoia să mă întorc, prin scris, la acele prime momente de care vorbeai. Și m-am simțit bine făcând asta – am râs, m-am înduioșat, nu mi-a venit să cred. Recomand exercițiul oricui vrea să înțeleagă mai bine de ce iubește așa cum iubește.
Apropo de generații și context, schimbarea e uriașă și atât de accelerată, încât cred că e imposibil să nu te frisoneze în anumite momente. Dar e o schimbare ireversibilă, la care e bine (și provocator și fain) să ne adaptăm. Ne ține în formă. Și nu e vorba doar de tehnologie și gadgeturi, cred că se redefinesc paradigme întregi de valori, moduri de relaționare și descoperire a lumii, studiu și muncă, locuire, divertisment etc. Mi se pare prea viu și interesant totul, pentru a mă bloca într-un moment din trecut. Iar cei din generațiile noi, cu toată alura lor de extratereștrii, mi se par tot mai evoluați, mai conștienți, mai faini și mai relaxați.
Ce vreau să mai scriu? Cu siguranță proze scurte în care să descâlcesc noduri importante din experiența mea. Nu vreau însă să mă cantonez în copilărie și adolescență, mi-am propus să fiu mai conectat, în scris, și cu prezentul. Și mă tentează, din ce în ce mai tare, ideea unui roman. Marea problemă e timpul, dar În creștere a avut efectul ăsta miraculos de-a mă ajuta să repun scrisul mult mai sus în lista priorităților. Așa că sper să nu mai dureze 12 ani până la o nouă carte. 😉
Mulțumesc pentru interviu! Și mă bucur de orice feedback-uri legate de volumul În creștere, pe care le aștept pe mihaimateiu@gmail.com/https://www.facebook.com/mihaimateiu // https://www.instagram.com/mihai_m_mateiu/
Mihai Mateiu (n. 1976, Târgu Mureș) trăiește în Cluj și este manager cultural, a fondat Someș Delivery, unul dintre cele mai influente proiecte legate de spațiul public din Cluj și, mai târziu, Flux Project, un start-up prin care facilitează experiențe culturale pentru angajații din companii. A publicat oameni (CDPL, 2011) și În creștere (Trei, 2023) și este prezent în mai multe antologii de proză scurtă.
Imagine reprezentativă: arhiva Facebook Mihai Mateiu
