Dragă Tamás, ne cunoaștem de un car de ani, ne-am întâlnit la București, la Cluj, la Oradea și la Budapesta, suntem maghiaromâni asemănători. Te enervează când cineva nu știe care e numele tău de familie?
Revederile cu tine, Péter, mă încântă; nu mai puțin cele indirecte, cum sunt articolele criticului și universitarului Balázs Imre József despre scriitori transilvăneni bilingvi, spațiu scriptic în care mereu ne nimerim, într-un fel sau altul, în dialog.
Dar hei, știi unde ne-am mai întâlnit? La Târgu Mureș (la susținerea tezei mele de doctorat, respectiv, cu altă ocazie, la simpozionul Interferențe literare româno-maghiare) și la Comana (la Festivalul „Gellu Naum“). Evenimente cu o mare încărcătură emoțională, toate. Am impresia că prezența ta îmi poartă noroc.
Nu mă enervează când cineva crede că numele meu de familie e Tamás și prenumele Mihók deoarece capcana pe care o întind semnându-mă conform ordinii răsăritene nu e mică. Ordinea asta mai puțin populară în lumea mare spune că pe prima poziție vine numele, iar pe a doua numele de botez (nemaifiind primul, nu se mai numește prenume). Nu doar ungurii se semnează așa, în răspăr, ci și câteva popoare din Asia de Est; și tu știi asta, haha, dar ai mers pe varianta mai sigură, ordinea apuseană. E OK, cu efort susținut din partea amândurora vom reuși să zăpăcim lumea.
Mulți te consideră un poet ecologic și Florin Dumitrescu te numește „hidalgo transilvan“. Te regăsești în definițiile astea?
Am și eu câteva conflicte nerezolvate cu morile de vânt, precum binecunoscutul hidalgo al lui Cervantes, numai că, firește, în sens metaforic. Iar ironia fină a lui Florin Dumitrescu cred că într-acolo bate, spre donquijotismul etalat în æs alienum.
Îndărătnicia cu care tolerez toxicitatea mediilor nefavorabile (citește: descurajările nefondate) mi-a dat avântul necesar de-a lungul timpului. Îți dau un exemplu cam într-o ureche. În copilărie și fragedă adolescență scriam versulețe în maghiară. Deja aveam buletin când, intuind că mi-aș urca lumea în cap – pe toată, de la neamurile maghiare până la profesorii de la liceul cu predare exclusiv în limba română –, mi-am mutat calabalâcu’ afectiv în limba statului. Era pasul firesc: pe coridoarele școlii mă puteam băga în seamă cu fetele și puteam glumi cu băieții doar în română. Până atunci, supravegheat în vacanțe de o bunică destul de conservatoare, nu-mi permiteam astfel de „pași greșiți“. Iată-ne acum, după mulți ani de la acest moment de cotitură, depănând bizarerii biografice, ambalându-le în anecdote. În românește! Și mă bucur că e așa.
Cât despre eticheta de „poet eco“, pot să spun înainte de toate că mă pasionează științele naturii. Atât teoria, cât și propriile microdescoperiri outdoors. Îmi place mult să grădinăresc. Au fost veri când mă găseai într-unul dintre foișoarele publice pe malul Crișului frunzărind vreun volum nou sau scriind la laptop. Una dintre toamnele de care-mi amintesc cu multă satisfacție a fost cea (postpandemică, desigur) în care mergeam în Delta Văcărești să lucrez la æs alienum. O parte din volum am scris-o urcat într-o salcie, pe care o consideram într-un anume sens Yggdrasilul meu, un mic axis mundi vegetal. Asta până într-o zi când m-am ales cu treisprezece înțepături de viespe, care m-au lecuit.
Altminteri, deseori mă trezesc întrerupând un roman în favoarea unei cărți de nonficțiune. În perioada în care am scris biocharia. ritual ecolatru, aveam cu mine titluri din Co-lecția de știință a Editurii Publica și de la imprintul Sapiens al Grupului Editorial ART. Mă interesau atunci și publicațiile Post/h/um (Vasile Mihalache făcea o treabă foarte bună acolo) și Versum (revistă online de poezie universală în limba maghiară). Triggerul principal era, totuși, poezia de factură antropocen, citeam poeți români și străini abordând speculativ noile forme de relaționare a omului cu restul naturii: W.S. Merwin, Tomas Tranströmer, Julia Fiedorczuk, Závada Péter, Tóth Kinga, Sirokai Mátyás, Ștefan Manasia, Gabi Eftimie, Andrei Doboș, Bogdan Tiutiu etc. (din ultimii doi, precum și din Moni Stănilă, am și tradus câteva texte pentru o antologie de ecopoetry apărută la editura budapestană Prae). M-a inspirat atunci și modelul rizomatic deleuze-ian de a vedea ordinea universală, respectiv ontologia orientată pe obiect via Graham Harman. Teza All Art is Ecological a lui Timothy Morton. În biocharia am încercat imposibilul: să vorbesc din perspectiva mediului ca organism parazitat de om. O fenomenologie, dacă vrei, din spatele cortinei de infatuări specific umane.
Dar firește, cu timpul, dezvrăjirea de rutină și-a făcut treaba. Acum cred că orice demers coerent al poeziei angajate ecologic e în egală măsură act de awareness și impostură. Cu același efort, dar cu mai puțin consum, se pot face lucruri mai utile.
Pe de altă parte, să ne amintim: cu toate meritele lui, nici Thoreau n-a rezistat în Walden, în pădure, mai mult de doi ani și ceva. Stătea pe terenul lui Ralph Waldo Emerson, avea o plasă de siguranță. Bașca se mai ducea și-n sat după provizii. N-are rost să romantizăm povestea: era și el om ca noi, poate puțin mai încăpățânat și mai autodisciplinat. Ce vreau să spun e că „năzuințele“ noastre ecologiste sunt eclipsate continuu de suprematismul pe care ni l-am construit cu migală până să ajungem aici, în societatea globală fojgăind a informație; în contrapartidă, instinctiv nu are cum să ne atragă teoria extincției voluntare a speciei (vezi Les U. Knight), deși, uitându-ne pe cifre, n-ar fi o soluție tocmai ilogică. Mă rog, oricum ne rezolvă ea mama natură in extremis…
Ce miză interioară ai când scrii poeme? Îmi amintesc de versurile pe care le-ai scris în chiria voastră anterioară, a noastră de acum. Poezia e ceva actual?
Chiar, ce mai face simpaticul domn administrator? Mai pleacă la pescuit în weekend cu Vitara lui?
Lăsând onorurile la o parte, după vreo 15 ani de relație serioasă cu poezia, cred că aș avea câte ceva de punctat despre dânsa. De pildă, că m-a tratat dintotdeauna cu rigoare karmică: ba mi-a fost cea din urmă redută emoțională când totul părea să se năruie în jurul meu, ba mi-a fost un factor de handicap (la consultanță credite, pe masa de operație și-n alte n contexte la fel de eterogene). De cele mai multe ori a intervenit, deci, să echilibreze situația.
Pe urmă, poezia mi-a așezat nesiguranțele într-o matcă (pun intended). A fost și este în continuare instrumentul meu optim de cunoaștere a lumii, nu mai puțin de autocunoaștere. M-a învățat diversitate și toleranță; respirație (v. Franco „Bifo“ Berardi); și, poate mai presus de toate, să nu ezit să ies din zona de confort. Că mă-ntrebași: poezia e, în acest sens, o continuă reactualizare a sinelui în raport cu lumea, metamorfoza în timp real a limbajului acestui raport. Dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele“, atunci poezia mi-a oferit un mod de viață cu infrastructură bogată. Emoțional, senzorial, spiritual. Pecuniar, mai rar. Sunt extrem de recunoscător că pot fi o hifă în sistemul ăsta micelar care, deși abscons ochiului superficial, e echivalentul vitalității înseși.
Ce înseamnă pentru tine dragostea de oraș, de țară, dragostea în general?
Să le luăm pe rând. Despre dragostea pe care o nutresc pentru orașul natal, Oradea, vorbesc două dintre proiectele mele literare de suflet din ultimii zece ani: lucrarea mea Bihorul poetic postbelic, în care am încercat să cartografiez critic toată poețimea locală română și maghiară din perioada 1945–1999, respectiv clubul de lectură „Pragul Vaida“, pe care l-am înființat în orașul de pe Crișul Repede în primăvara lui 2023, împreună cu Radu Bejan și Anca Zaharia (stafful întregindu-se ulterior cu alți doi tineri entuziaști, Cristiana Ile și Ștefan Pop, despre care sigur veți mai auzi în viitorul nu foarte îndepărtat). Ambele inițiative au avut în vedere nu doar promovarea valorilor literare locale, ci și cernerea lor după niște exigențe hermeneutice. În ceea ce privește primul caz, împins de la spate de criticul literar Al. Cistelecan, coordonatorul meu de doctorat, m-am avântat în întocmirea acestor fișe de istorie literară orădeană în speranța să „repar“ măcar parțial reflexia unor oglinzi deformate de-a lungul timpului ba de grilele regimului de tristă amintire, ba pur și simplu de autosuficiența provincialismului ridicată pe alocuri la rang de normă. Visez la o Oradie reconectată la fenomenul culturii contemporane nu doar prin Revista Familia, ci prin însăși comunitatea sa.
Despre dragostea de țară am să spun doar că, din punctul meu de vedere, ea se măsoară după niște parametri concreți: cunoașterea și utilizarea corectă a limbii, exercitarea drepturilor cetățenești și, în fond, conviețuirea cu grijă la nevoile celuilalt, deci fără să calci peste cadavre. Ăsta ar fi entry level, desigur. Abia pe urmă putem vorbi de chestiunile solemne, dintre care mie multe îmi par totalmente nenecesare.
În general, la 30+ dragostea începe să se vadă mult diferit: dincolo de flăcările inerente, ea îți solicită, întru mentenanță, toate acele virtuți înșirate elocvent în Întâia Epistolă către Corinteni. Subscriu la observațiile Apostolului Pavel, fără să (mai) fiu un om religios.
De altfel, am scris destul de multă poezie de dragoste. Sau, mă rog, despre dragoste. Despre pierderea și redobândirea ei. Mă consider mare amator al acestei subspecii – recitesc cu plăcere de la Cântarea cântărilor și Sappho, trecând prin Shakespeare, Petrarca, Keats sau Wordsworth, respectiv Baudelaire, József Attila sau Eminescu, până la, nu știu, Ocean Vuong. Astăzi, îmi place să caut confluențe între tema iubirii și postironie.
Traduci mult din maghiară în română. Care crezi că sunt cele mai mari dificultăți în procesul ăsta?
Mulțumesc pentru complezență, dar n-aș exagera: traduc relativ puțin, noroc cu editurile și algoritmii care se pare că-și fac bine treaba.
Am avut mai mult spor în studenție (e drept, erau ani mai puțin complicați din punct de vedere socio-politic), însă acum este mult mai dificil să strecor printre numeroasele taskuri câte o traducere consistentă. Dar mă bucur că antologiile de poezie A kétezres nemzedék. Kortárs román költészet (Generația douămii. Poezie română contemporană) și Către Saturn, înot s-au născut la timp și că acum nu trebuie să le am pe conștiință ca promisiuni neonorate. Prin ambele am încercat să export peste granița româno-maghiară, încoace respectiv încolo, o selecție de poeți reprezentativi pentru generația milenialilor (aka douămiiștii & postdouămiiștii vs., în Ungaria, telepiștii & posttelepiștii). Curiozitatea m-a îmboldit: oare aceste voci vor suna la fel în limba și cultura adoptive? La fel și în cazul traducerilor, preț de câte un volum individual, din Constantin Virgil Bănescu, Radu Vancu, Krusovszky Dénes și Balázs F. Attila. Urmează cărțile a doi poeți încă tineri foarte apreciați în țările lor, Závada Péter (Ungaria) și Ylva Gripfelt (Suedia), după care cred că fac o pauză de la traduceri.
Tălmăcind poezie dintr-o limbă maternă în alta considerată tot maternă și invers, dificultățile pe care le-am întâmpinat au ținut mai curând de partea logistică a procesului, decât de actul propriu-zis. Și anume: Ce autori să selectez? Ce editură ar fi interesată de proiect? Cu ce resurse proprii pot promova traducerea în sfera culturii adoptive? Cum îmi va fi remunerată munca (burse, onorarii etc.)? Aceste politici sunt, de fapt, baubaul. Echivalările de structuri prozodice, dialecte sau proverbe – hardcoreala meșteșugului – deseori au rezolvări mult mai la îndemână.
Mai mulți autori din colecția / pocket pe care o coordonezi pentru editura ART au ajuns să fie nominalizați la Premiile Observator cultural, respectiv la Gala Tinerilor Scriitori. Ești mândru de ceea ce ai realizat? Cât consideri că este meritul tău și cât al autorilor?
În sens vernacular, discuția cu premiile e cu năbădăi. În ultimii 10–12 ani, am fost martorii multor exemple nefericite (nu cred că mai e nevoie să detaliez – cine a urmărit, știe, iar cine nu, ferice de el) și consecințele se văd: multă lume a ajuns total dezinteresată de acest tip de feedback. Nu o dată am auzit afirmații de genul „prefer un cititor onest unor premii babane aranjate“. În contextul acestui „sistem de recompense“ destul de șubred, nominalizarea Ancăi-Ioana Câdă la cele două premii de care pomenești, respectiv a Teodorei Coman, a Olgăi Ștefan și a lui Marius Aldea la Premiile Observator cultural sunt cu atât mai valoroase, întrucât aceste foruri au rămas dintre cele puține neîntinate. La fel m-am bucurat și pentru Aleksandar Stoicovici, nominalizat anul trecut la Premiile Bac-Fest. Cei zece autori din portofoliul de până acum al colecției au beneficiat, totodată, și de multe cronici bine articulate, girate de cele mai urmărite publicații din țară.
Meritul e în cea mai mare parte al autorilor, inclusiv pentru că, în cursul procesului de editare, și-au călcat peste orgoliu și au lăsat garda jos, haha. Dar să dăm și cezarului ce-i al cezarului: pentru forma finală a volumelor noastre și pentru dinamica lor pe piață, credite cu litere îngroșate se cuvin întregii echipe ART/ pocket cu care am privilegiul să lucrez: conducerii open-minded, graficianei Anna Grozavu, art directorului Alexandru Daș, Laviniei Mihók pentru corectura mereu vigilentă, tehnoredactorului Vasile Ardeleanu, precum și membrilor departamentelor de marketing și vânzări, toți profesioniști ai domeniului.
În ce mă privește, deși conectat la spiritul competitiv al congenerilor (de la trecutul de microbist mi se trage), cred mai mult în rețele decât în ierarhii. Bref, că există noduri mai mici și mai mari, toate utile într-un fel sau altul ecosistemului poeziei autohtone. Posteritatea vine apoi oricum și toaletează ceea ce consideră că e de prisos memoriei colective.
Organizați serate foarte bune cu redacția Familia. Pe de altă parte, aveți și critici acizi. Cum gestionezi tensiunile redacționale?
O să râzi, dar nu prea avem tensiuni în redacție. Motivul? Colegii mei Mircea Pricăjan și Miron Beteg au avut inspirația să ne împărțim responsabilitatea în funcție de natura rubricilor. Astfel, proza e curatoriată de Mircea, poezia de mandea, iar eseul și artele de Miron – plus-minus câte o excepție, care firește că nu face decât să întărească regula. La nevoie, ne consultăm cu redactorii colaboratori. În redacție predomină o atmosferă senină și constructivă, iar asta se datorează și managementului dnei Ancuța Șchiop, actuala directoare a Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai“ Bihor – instituția de care aparținem. Avem acces proxim la cele mai noi titluri apărute pe piață, la săli de lectură luminoase și echipate corespunzător, la sală de conferință, de podcast… Un mediu, așadar, demn să găzduiască redacția celei mai vechi reviste de cultură autohtone.
Criticii furibunzi de care pomenești sunt, per ansamblu, de două categorii: „baronii“ din garda veche a revistei care, la pensionare, n-au văzut cu ochi buni predarea fotoliului de redactor mai tinerilor colegi de breaslă, drept urmare au început să apară mici-mari defulări în presa locală; respectiv diverși autori de maculatură abonați la tabloide, care când se aleg cu câte un refuz din partea redacției noastre se dau de ceasul morții să ne ponegrească.
Dar rezultatele vorbesc de la sine. E suficient ca cineva să acceseze, de pildă, secțiunea „past events“ de pe pagina de Facebook a revistei. Va găsi acolo jde evenimente organizate anual. Probabil că n-au trecut neobservate nici primele două ediții ale Burselor și rezidențelor de creație literară „Familia“ (BRF) și antologiile Box Office. Toate astea, firește, pe lângă numerele tipărite mensual. M-a luat valul: nici măcar nu cifrele contează, ci marja de cititori ingenui care ne urmăresc și în care investim fără rezerve.
Îmi amintesc că la începutul lui 2025 ai primit premiul Tânărul Scriitor al Anului (Gala Tinerilor Scriitori). Ce înseamnă premiile pentru tine?
Mă amuz teribil când mă gândesc cum m-am dus eu la MNLR cu spatele blocat să-mi ridic premiul de tânăr scriitor. Oftam cât o întreagă secție de geriatrie. A fost unul dintre momentele alea când știi că ți se întâmplă ceva strașnic, dar nu te poți bucura de el cu adevărat din pricina unui beteșug păcătos. Dar nu e rost de panică, au venit și zile mai senine când am izbutit să încing un grătar, în buna tradiție mioritică, pentru a marca adecvat momentul.
Volumul pentru care am fost premiat, æs alienum, mă solicitase cumplit, realmente îmi testase limitele, astfel că laurii au fost primiți drept compensație. E o carte trăită da capo al fine, cu adaosul minim necesar de ficțiune și ludic. Scrierea ei a fost terapie, dacă nu chiar exorcizare.
La nivel macro, orice premiu acordat pentru o carte de poezie ar trebui considerat de către întreaga industrie de profil un mic act de triumf. O bornă pe întortocheatul traseu care duce spre normalitate.
Care ar fi cea mai puternică dorință a ta, „singurul dor“?
M-aș bucura ca-n interacțiunile mele cu oamenii să le pot activa cât mai pregnant latura creativă. Asta ar fi dorința statornică nominalizată spontan. Strict pentru 2026, poate că e relevant unul dintre puținele mele poeme de dată recentă.
atlas la kineto
poezie și dureri de spate
până când? până când
poezia durerii de spate
tentația meditației în ropot de taste
pasăre-câine, michael jackson
superman, pisică-vacă
parașuta diafragmei nu se mai deschide
și ce dacă
sau gândul-bruiaj că dacă se deschidea
se fisura
înainte ca tălpile fine ale respirației
să atingă pământul
el însuși se fisurează
când mușcă din el vântul
dintre vertebre debord de stil
înnodați în rimă
mușchii se contractă
nervii se comprimă
mă hidratez în parametri
spuma sintetică vălurește dedesubt
îmi întoarce la mal marja de cheratină
ancoră cu trei cârlige înfipte-n stern
stop cadru: mă deșir intern
pluta nu se mișcă
madlena nu mai trage
din infern
emoțiile au fost golite din torace
pulsul îmblânzit
să se instaleze-alene
acel țiuit
al camerei cu stive de cărți
peste care tronează oxaliși-dracene
câteva taburi pregătite aseară – le deschid
scrollez parasagital
prin tot acest vid
care mai târziu se poate dovedi vital
din precauție în vis îmi menajez omoplații
nu mai las să-mi crească aripi
decât din tâmple
dau din ele perseverez
și aștept
ca din elongații
superpoziția poeziei
să se-ntâmple
și să mă-ndrept.
Cine e cel mai mare poet român?
Gellu Naum. Mai e nevoie de argumente?
Foto © Barna Némethi
