Mircea Lăcătuș este editor de imagine cu o vastă experiență în film și televiziune. A făcut montajul pentru Anul nou care n-a fost, câștigător a patru premii la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, și animația de scurtmetraj Magicianul, selectată la Festivalul Internațional de Film de Animație de la Annecy – ambele cu regia semnată de Bogdan Mureșanu. Cu cel dintâi a câștigat Premiul GOPO, alături de Vanja Kovačević. Lucrează pentru casa de producție Chainsaw Europe din 2008, colaborând îndeaproape cu regizorul John Florescu.
M-am bucurat să îl revăd la TIFF.24, unde a fost prezent cu trei filme, ocazie cu care am discutat despre parcursul lui profesional de la începuturi și până în prezent, despre munca unui monteur cu muzica, dar și despre cele mai noi proiecte ale sale.
Să începem cum începutul. Cum ai ajuns să alegi o carieră de editor?
A fost o conjunctură. Eram student la Politehnică în ultimul an, în 1994. Trebuia să mă înroleze în armată, pentru că pe vremea respectivă armata era obligatorie și o făceai înainte de facultate sau după. Amânasem medical și când am terminat facultatea am mers din nou la control ca să scap de încorporare. Acolo un coleg mi-a spus că Televiziunea Română face angajări: concurs pe post de monteur – editor imagine. Deja în ’94 industria românească era pe butuci, iar rolul de monteur pe vremea aceea într-o televiziune era foarte tehnic, adică trebuia să ai cunoștințe bune de electronică, electrotehnică. Eu la facultate făcusem și câteva cursuri conexe, inclusiv un curs de acustică, „Captare și redare de sunet“. S-a potrivit cu postul de monteur, unde trebuia să ai și cunoștințe tehnice. Practic, în ’94, când m-am angajat ca monteur, nu aveam neapărat o pregătire în domeniu. La vremea respectivă nu existau studii de multimedia în România, după câțiva ani a apărut și secția la Universitate.
Deci din ’94 lucrez ca monteur. Și în ’95 am avut șansa ca în Televiziunea Română să apară primul grup de montaj non-liniar digital – Avid – pe care lucrez până în ziua de azi. Da, din ’95 până astăzi, practic de 30 de ani, lucrez pe același software. A fost o conjunctură, dar o conjunctură fericită pentru că deși formația mea este exactă – de inginer –, totuși am o latură artistică și am putut să mă exprim. Din copilărie îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să citesc și montajul este o altă formă de a spune povești din imagini. Mi-a plăcut din prima zi. Apoi încet-încet am căpătat experiență. Primii 6 ani am lucrat în televiziune.
Cum te-a ajutat experiența asta în ce faci acum?
Enorm! De fapt, mai fac și acum televiziune. Ultima oară am montat o emisiune, în urmă cu câțiva ani, pentru Pro TV. Era un concurs muzical unde concurentul trebuia să convingă 100 de jurați. Practic erau într-un Turn Babel, toți jurații pe acest panel de șapte trepte, care era cât un bloc de patru etaje. Un Turn Babel în care toți erau încurajați să vorbească între ei și din poveștile lor. Evident că fiind un show TV, trebuia să fie entertainment. Ca monteur aveai libertatea de a construi orice poveste și orice dialog între personaje, chiar dacă nu vorbeau între ele. A fost o chestie interesantă. Deci și astăzi mai am tangențe și m-a ajutat în primul rând pentru că am lucrat foarte mult. Ca monteur, recomandarea mea este să lucrezi foarte mult. Făcând, îți dai seama care este stilul tău, care este forma ideală prin care tu poți să te exprimi.
Ceea ce tu oricum faci – lucrezi foarte mult – pentru că ești la TIFF cu trei filme, printre care și Anul nou care n-a fost. Al câtelea TIFF este pentru tine și ce relație ai cu festivalul?
Nu știu să socotesc. Prima oară am participat la TIFF cu un film în… 2017, un documentar istoric clasic, Războiul regelui, apoi… 2018, 2019, 2020, 2021… 2023, -24, -25… Cred că aproape în fiecare an a fost câte ceva, nu neapărat film. Nu întotdeauna au fost în concurs. Au fost în proiecții speciale uneori, pentru că aici la TIFF, pe lângă concurs – care acum este mai restrictiv – sunt și alte filme pe care publicul și-ar dori să le vadă. Și atunci, cu ocazia asta poți să participi, chiar dacă nu ești la debut.
Vorbind de povești care trebuie intersectate. Cum a fost să montezi pentru Anul nou care n-a fost povestea celor șase personaje?
Foarte interesant – cel mai interesant film din punct de vedere al montajului pe care am putut să-l lucrez. Cele șase povești se petreceau cronologic pe parcursul unei zile și jumătate, de dimineață până a doua zi la prânz. În cursul unei povești succesiunea era numai cronologică. Totuși, pentru că ele se întâmplau simultan, am avut libertatea de a putea alege ce poveste urmează unei povești, astfel încât dramaturgic, emoțional, să poți să construiești o stare pe care vrei să o transmiți spectatorului și să te joci cu ea. Îl aduci într-un punct emoțional și apoi vrei să profiți de momentul ăla, să-l mai ții acolo un pic și să-i pui o poveste ori conexă, adică legată de povestea anterioară, ori care transmite aceeași stare.
Evident și pauzele au rolul lor – pauzele emoționale, pentru că dacă crești excitarea emoțională continuu, la un moment dat nu se mai produce efect. Atunci trebuie să dai și pauze. Trebuie să dai momente de respiro ca să poți reveni și să încarci din nou barometrul emoțional. Am avut și mici divergențe cu regizorul pentru că stilul meu… Am montat multă publicitate și sunt obișnuit să montez mai rapid, să zic așa, mai scurt. Regizorul a dorit la un moment dat ca poveștile – mai ales atunci când ele au început în film, când le-ai pomenit prima oară – să te facă să stai mai mult în ele, pentru ca spectatorul să aibă mai mult timp să i se fixeze o poveste și să își aleagă un personaj de care să se atașeze emoțional. Așa suntem toți. Nu toți rezonăm cu aceleași personaje, depinde de vârstă, de conjunctură, de backgroundul pe care îl avem. Fiecare ține cu cineva sau cu altcineva. Ca să-i dai timp spectatorului să se atașeze și să țină cu cineva, regizorul a fost de părere ca la început poveștile ar trebui să nu fie atât de fragmentate și fragmentarea lor sau săritura dintr-o poveste într-alta să se accelereze pe măsură ce evenimentele istorice se precipită. Ăsta e și rolul monteurului: să îi prezinte regizorului o altă părere.
E un dialog.
Un dialog, exact, da.
Cum a fost experiența de la Festivalul de la Veneția?
Extraordinară. Nu m-am așteptat… Am avut emoții. Nu neapărat legate de o anumită confirmare, pentru că toți eram încrezători că ce am făcut este un lucru bine făcut. Acum, ca formă, forma este la mila modei… am avut o îndoială: oare moda de acum se pupă cu modul nostru de exprimare? Și s-a dovedit că da – TikTok-ul și timpul de atenție care a scăzut în rândul spectatorilor ne-a favorizat pe noi cu această succesiune mitralieră de tăieturi și sărituri dintr-o poveste într-alta. Și în final a plăcut și forma.
Dar ce m-a impresionat, fiindcă nu mă așteptam la asta – acolo erau emoțiile pe care le aveam eu – a fost cum au percepeput povestea italienii sau publicul occidental. Pentru că eu am fost foarte atașat de acest film. În 1989, în acea zi fatidică pentru guvern, pentru comuniști, eu aveam 19 ani și eram în piață să-l dau pe Ceaușescu jos. Filmul pentru mine înseamnă foarte mult – momentul ăla înseamnă foarte mult. E definitoriu pentru mine ca istorie personală.
Nu știam cum vor reacționa ei la niște povești dintr-o societate cu care nu au avut contact, pe care nu o cunosc. Unele lucruri sunt cunoscute doar de noi, românii, mai mult sau mai puțin, în funcție de vârstă. M-a impresionat să văd că după proiecția unui film destul de lung, 2 ore și 18 minute, 1 300 de oameni din sală s-au ridicat în picioare și au aplaudat 8 minute – pe ceas, că am înregistrat de când au început până când s-au oprit. Și nu numai pe mine, pe tot grupul nostru. Am avut șansa să fim un grup foarte mare, prin diferite metode: unii oficial, alții neoficial, unii pe semi-cont propriu, alții ajutați de altcineva… Am avut un grup de 32 de persoane în sală. Fetele plângeau, băieților li se îneca glasul. Deci nu pot să explic în cuvinte cât de mult ne-a impresionat reacția publicului occidental la poveștile pe care noi le considerăm ale noastre. Ne-am bucurat și atunci ne-am dat seama că povestea este universală. N-are legătură cu un regim anume, ci are legătură cu opresiunea, lipsa libertății și dorința omenirii de a scăpa de toate aceste opreliști și bariere, care este universală.
Foarte multe țări au trecut prin asta, din păcate… După Veneția a venit și aprecierea la nivel național, și din partea publicului, dar și din partea profesioniștilor. Ai luat premiul GOPO pentru montaj. Ce a însemnat pentru tine și cât de importante sunt astfel de recunoașteri pentru munca unui artist?
Aș minți dacă aș spune că nu sunt importante, pentru că până la urmă este o artă care se adresează publicului larg. Nu există o nișă de public, nu este o artă elitistă și ce faci trebuie să fie pentru acest public. Și rar se întâmplă ca un film catalogat ca de artă – pentru că cred că orice film care reușește să fie selecționat într-un festival important este catalogat ca un film de artă – să devină și un film popular, cu succes de public. Bucuria mea este dublată pentru că eu cred că scopul artei nu este să se ducă după gustul popular, ci să ridice gustul popular. Adică întotdeauna să încerci să afli care este cererea, ce este pe placul publicului și într-un mod inteligent să încerci să ridici așteptările, oferindu-i ceva un pic mai sus decât ar fi ales el dacă îl lăsai să aleagă din panoplia de filme pe care o vede la cinema.
Ești monteur și la Magicianul, tot un film de Bogdan Mureșanu. Este prima ta animație. Cu ce se diferențiază rolul monteurului?
Rolul monteurului la animație este mai puțin important. La animație, Bogdan a lucrat cu doi monteuri, ca și la Anul nou…, care a beneficiat și de aportul unei monteuse sârboaice. Începutul Magicianulului, în urmă cu 6-7 ani, a fost cu Andrei Bălășoiu, cu care Bogdan bănuiesc că s-a consultat cu privire la decupajul pe care trebuie să-l faci înainte să te apuci de orice fel de animație.
Când a venit cu filmul la mine, animația era deja făcută. Doar că animatorii nu sunt monteuri și fiecărei tăieturi trebuie să-i conferi o continuitate. Un monteur poate, la o tăietură, să facă acțiunea să pară mai rapidă sau mai lentă cu aceleași două cadre – tăind două fotograme sau lăsând două fotograme în plus. Chestia asta nu o poți face cu un animator. Practic aproape toate tăieturile au fost finisate în final, plus câteva treceri, pentru că Bogdan și-a dorit ca trecerile între scenele din Magicianul să nu fie unele cu pure cut, ci să fie un obiect care șterge imaginea și aduce scena care urmează.
Pe lângă aceste două finisări ale montajului, cu Bogdan am mai lucrat și la ilustrația muzicală. Muzica a fost compusă de niște francezi, dar împreună cu Bogdan am ales, din ce ne-au furnizat ei ca modele, locurile unde trebuie să fie muzică și ce fel de muzică trebuie să fie acolo. Pe baza acelei schițe de muzică trimisă înapoi în Franța, ei au reorchestrat și interpretat cu instrumente. Era făcută la clape, simplu. Practic și partea de muzică tot la montaj s-a hotărât.
Uau, surprinzător!
Da, așa e și la film, întotdeauna e bine să montezi cu muzică. Dacă e muzică originală, măcar să ai ceva acolo – ori o recomandare luată de pe net, ori ceva făcut de compozitor, dar foarte schematic. Pentru că montajul, odată făcut, e greu să îl schimbi. Iar muzica s-o duci după montaj iarăși este greu de făcut, pentru că muzica e matematică – un număr întreg de măsuri. Nu poți să tai oriunde și tu poate vrei ca un anumit accent de muzică să pice undeva anume în montaj, pe ceva… pe o tăietură, pe un eveniment dintr-un cadru. Nu mai poți schimba, e șchioapă muzica dacă încerci să o potrivești pe un montaj. Și atunci e bine ca ea să fie deja pusă în montaj, de la montajul offline. La fel s-a întâmplat și la Anul nou…, toate melodiile românești care apar în film au fost puse de la montaj, alese cu Bogdan. Care e potrivit aici, care nu-i potrivit.
Ai o colaborare foarte frumoasă și cu John Florescu, fondatorul Chaisaw Europe. Cum a început această colaborare?
Eu lucrez la Chainsaw Europe din 2008. John Florescu este fiul unui istoric român fugit sau rămas în vest atunci când au venit comuniștii în România. A fost crescut în această familie, cu tatăl care era foarte legat de România și de istoria României. La un moment dat, John Florescu, în memoria tatălui, a făcut un interviu cu Regele Mihai cu scopul de a fi donat universității unde tatăl lui a predat – universitate care deține o bază de înregistrări pentru ca studenții să-și facă lucrările cu personalități istorice. După o vreme și-a dat seama că stă pe o mină de aur. John s-a hotărât să transforme acel interviu cu Regele Mihai într-un film documentar și cumva s-a potrivit cu mine, pentru că sunt un istoric amator pasionat, mai ales de istoria modernă. Cu ocazia asta am devenit și archive producer. Adică la filmele lui John Florescu – la unele integral, la altele parțial – m-am ocupat de căutarea arhivelor de imagini sau fotografie pentru a ilustra poveștile spuse de scenariu. A fost o potrivire, să spun așa. John dorea să lase ceva în urmă pentru istoria României, eu eram pasionat de istorie și aceste lucruri s-au legat.
Match made in heaven! Ne apropiem de finalul interviului și tu trebuie să fugi. Ne poți vorbi pe scurt despre următoarele proiecte ale tale?
Da, cred că da, sper că da (râde).
Am terminat un documentar despre un actor din Republica Moldova a cărui misiune, impusă de el, este să demoleze statuile lui Lenin. Cu alt documentar sunt în lucru. Primul documentar este în regia lui Dragoș Turea, cunoscut pentru Grădina sovietică.
Al doilea documentar îl montez cu Andrei Dăscălescu, despre un ciclist român care traversează Americile. Pleacă din Alaska și ajunge în Țara de Foc, iar călătoria durează 3 ani și 3 luni. S-a filmat pe el însuși. Regizorul Andrei Dăscălescu a preluat la un moment dat proiectul, s-a întors pe urmele biciclistului și câteodată, împreună cu el, s-a reîntors la oamenii care l-au ajutat să facă această călătorie. Este o realizare aproape incredibilă – el plecând cu resurse aproape zero în călătorie: o bicicletă, un cort, un sac de dormit și câteva sute de dolari în buzunar. Și a reușit să facă această călătorie doar datorită faptului că omenirea nu este chiar așa de rea cum pare a fi dacă ne uităm la știrile de la ora 7:00. În lume, indiferent de țară, națiune, religie, cultură, sunt oameni ca peste tot – și buni, și răi – și omenia există încă. Protagonistul, pentru că e o fire extrem de pozitivă și extrem de zen, n-a avut niciodată niciun plan. Planul lui era să ajungă din punctul A în punctul B. Cum ajungi din punctul A în punctul B însă nu era specificat, nu era calculat. Se gândea întotdeauna „ce fac peste o oră, mâine sau peste un minut“? Niciodată nu și-a impus nimic. Eu cred că asta a fost cheia care l-a ajutat să termine această călătorie.
