O vreme, textul pe care îl traduc aici a fost inclus în Les Plaisirs et les jours, culegerea de nuvele a lui Marcel Proust publicată de Calmann-Lévy în 1896. În acea formă îi era dedicată pianistului Léon Delafosse (1874–1955). Din motive care țin de subiectul implicit al textului, Proust a ales să nu îl publice în volum. A rămas în arhiva lui Bernard de Fallois până la moartea acestuia, în 2018. În 2019, Luc Fraisse publică la Éditions de Fallois ( Paris) culegerea de texte inedite Le Mystérieux Correspondant. Titlul traducerii e împrumutat de la culegerea de texte amintită, redată pentru prima dată în limba română aici.
O scurtă observație asupra traducerii. Deși Luc Fraisse a ales să tipărească nuvelele în formă transpusă după originalul manuscris, adică aproape fără punctuație și cu scăpări stilistice, eu am ales să dau o traducere nu în litera, ci în spiritul textului. Am creat deci o formă mai ușor lizibilă pentru cititorul care – dacă ține neapărat – poate să scoată majoritatea virgulelor din text și a semnelor de întrebare și să vadă conținutul așa cum arăta el în varianta manuscrisă. Chiar dacă am stilizat la nivelul punctuației și uneori al intonației, am încercat pe cât posibil să rămân fidel textului original, păstrând metoda transformativă pe care am folosit-o și în cea mai mare parte din traducerea ciclului În căutarea timpului pierdut.
„Draga mea, îți interzic să te întorci pe jos, pun să înhame, e prea frig, ai putea să te îmbolnăvești.“ Françoise de Lucques spusese asta mai devreme, în timp ce o conducea pe prietena ei Christiane și acum, că ea plecase, avea remușcări cu privire la această frază nefericită și destul de insignifiantă dacă i-ar fi fost spusă alteia, dar care o putea îngrijora pe bolnavă cu privire la starea ei. Așezată lângă focul la care-și încălzea pe rând picioarele și mâinile, își repeta fără încetare întrebarea care o chinuia: Oare Christiane ar putea fi vindecată de acest dor de care suferă? Dar acum, când din nou își încălzea mâinile, focul le ilumina grația și sufletul. În resemnata lor frumusețe de triste exilate în această lume vulgară emoțiile puteau fi citite la fel de clar ca într-o privire expresivă. Agitate de obicei, acum se întindeau într-o dulce langoare. Dar în această seară, cu riscul de a rupe delicata tijă care le purta, înfloreau dureros: chinuite flori. Și imediat, în întuneric lacrimi scurse din ochii ei s-au ivit una câte una pe măsură ce atingeau mâinile care întinse spre flacără stăteau în plină lumină. A intrat un servitor, venise curierul cu o singură scrisoare, un scris complicat care Françoisei nu-i era familiar. (În ciuda faptului că soțul ei ținea la Christiane la fel de mult ca ea și se purta tandru, consolând-o pe Françoise pentru suferința prietenei ei, când el observa această suferință ea, ca să nu-i provoace o suferință inutilă lăsându-l să-i vadă lacrimile dacă se întorcea dintr-odată acasă, și-ar fi dorit ca-ntotdeauna să aibă timpul să și le șteargă în întuneric.) Așa că a spus să fie aduse lumânările doar după cinci minute și a apropiat scrisoarea de foc ca să vadă mai bine. Focul arunca destule flăcări pentru ca, apropiindu-se ca să-și facă lumină, Françoise să vadă mai bine literele; iată ce a citit:
Doamnă,
Vă iubesc de mult, dar n-am putut nici să v-o spun, nici să nu v-o spun. Iertați-mă. Vag, toate lucrurile pe care le-am auzit despre preocupările dumneavoastră intelectuale și despre distincția sufletului dumneavoastră m-au convins că doar în dumneavoastră, după o viață plină de amărăciune, voi întâlni blândețea, după o viață aventuroasă, liniștea, după o viață de nesiguranță și întuneric, calea spre lumină. Și, fără s-o știți, ați fost prietena mea spirituală. Dar nu-mi mai e suficient. Corpul dumneavoastră mi-l doresc și, neputând să-l am, cuprins de disperare și frenezie vă scriu această scrisoare ca să mă liniștesc, așa cum mototolești o hârtie când aștepți, cum scrijelești un nume în coaja unui arbore, cum strigi un nume în vânt sau peste mare. Mi-aș da viața ca să pot, cu gura mea, să vă întredeschid buzele. Gândul că acest lucru ar putea fi posibil, ba chiar e posibil, îmi arde în egală măsură sufletul. Când veți primi scrisori de la mine, să știți că sunt într-un un moment când această dorință mă înnebunește. Sunteți atât de bună, aveți milă de mine, faptul că nu vă pot poseda mă ucide.
Françoise tocmai terminase de citit scrisoarea când servitorul a intrat cu sfeșnicele, pedepsind – ca să spunem așa – cu ajutorul realității scrisoarea pe care ea o citise ca într-un vis, în lucirea tremurătoare și nesigură a flăcărilor. Acum lumina blândă, dar sigură și onestă a lumânărilor o scotea din penumbra intermediară dintre realitățile acestei lumi și vise pe cealaltă, lumea noastră interioară, conferindu-i un sigiliu de autenticitate prin materie și viață. La început, Françoise a vrut să-i arate această scrisoare soțului ei. Dar s-a gândit că era mai generos din partea ei să-l scutească de această neliniște și că măcar atât îi datora necunoscutului căruia, în așteptarea uitării, nu-i putea oferi decât tăcerea. Doar că a doua zi dimineață a primit o scrisoare care, cu același scris distorsionat, conținea doar următoarele cuvinte: „În seara asta la 9 voi fi la dumneavoastră. Vreau măcar să vă văd.“ Atunci Françoisei i s-a făcut frică. A doua zi, Christiane urma să plece pentru cincisprezece zile într-o zonă rurală al cărei aer mai proaspăt îi putea face bine. I-a scris rugând-o să vină să cineze cu ea, din întâmplare soțul ei ieșind chiar în acea seară. Le-a spus servitorilor să nu lase pe nimeni altcineva să intre și să închidă bine toate obloanele. Nu-i povestește nimic Christianei, dar la orele 9 îi spune că are o migrenă, rugând-o să stea la ușa salonului de la intrarea în camera ei și să nu lase pe nimeni să intre. A îngenuncheat în camera ei și a început să se roage. La 9 și un sfert, simțindu-se gata să leșine, s-a întors în sufragerie după o înghițitură de rom. Pe masă era o coală albă pe care, cu litere de tipografie, stăteau scrise aceste cuvinte: „De ce nu vreți să mă primiți? V-aș iubi atât de mult. Va veni ziua în care veți regreta orele pe care vi le-aș fi putut oferi. Vă implor. Permiteți-mi să vă văd, dar dacă dumneavoastră porunciți, plec imediat.“ Françoise a rămas uimită. Primul gând a fost să le spună servitorilor să vină cu armele. S-a rușinat pe loc de această idee și, gândindu-se că pentru a-l domina pe necunoscut nu exista autoritate mai mare ca a ei, a scris în josul colii: „Plecați imediat, vă poruncesc.“ Și s-a năpustit înapoi în camera ei, s-a aruncat în genunchi pe scăunelul de rugăciune și, fără alt gând, i s-a rugat cu fervoare Sfintei Fecioare. După o jumătate de oră s-a întors la Christiane, care așa cum îi ceruse citea în salon. Voia să bea ceva și a rugat-o să o însoțească în sufragerie. A intrat tremurând, susținută de Christiane și deschizând ușa aproape leșinată, apoi, aproape muribundă, a înaintat prin cameră cu pași lenți. La fiecare pas i se părea că n-avea să-l poată face pe următorul și avea să leșine chiar acolo. Brusc, a trebuit să-și înăbușe un țipăt. Pe masă era o altă coală pe care scria: „M-am supus. N-am să mă mai întorc. Nu mă veți mai revedea niciodată.“ Din fericire, Christiane, cu totul preocupată de starea de rău a prietenei sale, n-o văzuse și Françoise a avut timp s-o înlăture repede, cu un aer indiferent, și să o pună în buzunar. „De vreme ce pleci mâine dimineață, trebuie să te întorci acasă devreme, i-a spus imediat Christianei. Adio, draga mea. Poate că mâine dimineață n-am să pot veni să te văd, dacă nu ajung să știi c-am dormit până târziu ca să-mi treacă migrena.“ (Pentru a o scuti pe Christiane de emoții prea vii, medicul îi interzisese despărțirile pline de efuziune.) Christiane, însă, conștientă de starea ei, înțelegea prea bine de ce Françoise nu îndrăznea să vină și de ce medicul interzisese aceste despărțiri, astfel că a început să plângă în timp ce-și lua la revedere de la Françoise, care și-a depășit propria amărăciune și a rămas calmă pentru a o liniști pe Christiane. În acea noapte Françoise n-a dormit. În ultimul mesaj al necunoscutului, cuvintele: „Nu mă veți mai revedea“ o nelinișteau peste orice măsură. De vreme ce scria verbul a revedea, ea îl mai văzuse, deci. A pus servitorii să mai verifice o dată ferestrele: niciun oblon nu clintise. Nu putuse intra pe acolo. Îl corupsese deci pe portarul imobilului. A vrut să-l concedieze, apoi, nesigură, a amânat.
A doua zi, medicul Christianei – căruia Françoise îi ceruse să vină să-i spună noutățile imediat după plecarea acesteia – a trecut să o viziteze. Acesta nu i-a ascuns că starea prietenei ei – fără a fi iremediabil compromisă – putea subit să devină una disperată și că nu vedea niciun tratament precis țintit pe care să i-l prescrie.
– Ah, e mare păcat că nu s-a căsătorit, a spus el. Doar o nouă viață ar fi putut avea o influență salutară asupra stării ei de depresie. Și doar plăceri la fel de noi ar putea altera o stare atât de profundă.
– Să se căsătorească, a exclamat ea, dar cine ar fi dispus să o ia în căsătorie acum, când e atât de bolnavă?
– Să-și ia un amant, a răspuns doctorul. Dacă o vindecă, se va căsători cu el.
– Nu spuneți asemenea orori, doctore, a exclamat Françoise.
– Nu spun orori, a răspuns medicul, trist. Când o femeie e într-o asemenea stare și e virgină, doar o viață cu totul diferită o poate salva. Nu cred că în aceste momente cruciale trebuie să ne facem griji pentru conveniențe și să ezităm. Dar revin să vă văd mâine, sunt prea grăbit azi, vom relua subiectul.
Rămasă singură, Françoise s-a gândit câteva clipe la cuvintele medicului, dar destul de repede, fără să vrea, a început din nou să se gândească la misteriosul corespondent care fusese atât de îndrăzneț, de viteaz când propusese să o vadă, iar când trebuise să renunțe se arătase atât de repede dispus să renunțe, atât de blând. Ideea extraordinarei hotărâri de care avusese nevoie pentru a încerca acest lucru din dragoste pentru ea o extazia. Deja se întrebase de mai multe ori cine putea fi persoana și acum își imagina că era un militar. Întotdeauna îi plăcuseră și vechi pasiuni, flăcări pe care virtutea ei refuzase să le hrănească, dar care-i populaseră visele și uneori făcuseră ca prin ochii caști să-i treacă stranii străluciri, se aprindeau din nou. Pe vremuri i se întâmplase des să își dorească să fie iubită de unul dintre acești soldați a căror centură e greu de desfăcut, dragoni care seara, în colțul unei străzi, lasă sabia să atârne-n urma lor întorcând capul, iar când stai prea aproape de ei pe o canapea pot să-ți înțepe picioarele cu pintenii lor mari, dragoni care cu toții sunt făcuți dintr-o stofă prea aspră ca să simți cum bate în ei o inimă neliniștită, aventuroasă și blândă.
Pe loc, la fel cum o pală de vânt care aduce ploaia smulge, desface, împrăștie și face să putrezească florile cele mai înmiresmate, suferința gândului de a-și simți prietena pierdută a înecat toate aceste gânduri voluptuoase într-un val de lacrimi. Înfățișarea sufletelor noastre e schimbătoare ca imaginea cerului. Bietele noastre vieți plutesc descumpănite printre curenții voluptății în care nu cutează să se aventureze și portul virtuții în care nu au puterea să rămână.
A sosit o depeșă. Christiane se simțea mai rău. Françoise a plecat, a doua zi a ajuns la Cannes. Ajunsă la vila închiriată de Christiane, medicul nu i-a îngăduit să o vadă. Pentru moment era prea slăbită.
– Doamnă, i-a spus într-un sfârșit medicul, n-aș vrea să vă dezvălui nimic în legătură cu viața prietenei dumneavoastră, care de altfel îmi e complet necunoscută. Dar cred că ar trebui să vă povestesc un lucru care pe dumneavoastră, care o cunoașteți mai bine ca mine, ar putea să vă ajute să ghiciți durerosul secret care pare să-i întunece ultimele ore din viață și prin aceasta să-i aduceți o alinare, cine știe, poate vindecarea. Cere mereu să i se aducă o cutiuță, dă pe toată lumea afară și poartă lungi discuții cu acest obiect, discuții care întotdeauna se încheie cu un soi de criză de nervi. Iată cutia, n-am îndrăznit să o deschid. Dar, dată fiind starea de extremă slăbiciune a bolnavei, stare care oricând poate deveni una de mare și imediată gravitate, cred c-ar fi poate de datoria dumneavoastră să aflați ce e înăuntru. În acest fel am putea afla dacă nu cumva e morfină. Nu am văzut înțepături pe corp, dar ar putea-o înghiți. Nu putem să refuzăm să-i dăm cutia, emoția care o cuprinde când ne opunem ar deveni repede periculoasă, poate fatală. Dar am fi foarte interesați să aflăm ce-i oferă.
Câteva clipe, Françoise a rămas pe gânduri. Christiane nu-i făcuse nicio confidență și cu siguranță, dacă ar fi existat vreo poveste de dragoste, i-ar fi spus. Cu siguranță în cutiuță era morfină sau vreo otravă asemănătoare, pentru medic era esențial să afle imediat. Cuprinsă de-o ușoară emoție a deschis cutia, inițial n-a văzut nimic în ea, a despăturit o hârtie, o clipă a rămas interzisă, a scos un țipăt și a căzut. Medicul a sărit s-o ajute, nu era leșinată. Lângă ea era cutia deschisă care-i scăpase din mână, alături hârtia. Medicul a citit: „Plecați, vă poruncesc.“ Françoise și-a revenit repede în simțiri, dintr-odată a străbătut-o un fior dureros, pe o voce aproape calmă i-a spus doctorului:
– Închipuiți-vă, cuprinsă de emoție, mi s-a părut că vedeam laudanum. Sunt nebună. Credeți, a întrebat Françoise, că prietena mea ar putea fi salvată?
– Da și nu, a răspuns medicul. Dacă am putea întrerupe această stare de langoare, cum nu e atins niciun organ, s-ar putea reface complet. Dar nu ne putem da seama cu ce s-o oprim. Din nenorocire, nu putem afla sursa suferinței din dragoste de care probabil suferă. Dacă ar sta în puterea unei persoane vii să o consoleze și să o vindece, cutez să spun că ar trebui să facă asta, chiar dacă doar dintr-un gest caritabil.
Imediat, Françoise a pus să fie trimisă o depeșă. Îi cerea confesorului ei să vină cu primul tren. Christiane și-a petrecut ziua și noaptea într-o somnolență aproape completă. Sosirea Françoisei îi fusese ascunsă. A doua zi dimineața se simțea atât de rău, era atât de agitată, încât după ce o pregătise, medicul a invitat-o pe Françoise în camera ei. Françoise s-a apropiat, ca să n-o sperie a întrebat-o ce mai făcea, s-a așezat la căpătâiul patului ei și a liniștit-o cu cuvinte sincere și tandre.
– Sunt atât de slăbită, a spus Christiane, apropie-ți fruntea, vreau să te sărut.
Françoise se trăsese înapoi instinctiv, din fericire, Christiane nu văzuse asta. Și-a luat seama, a sărutat-o tandru și îndelung pe obraji. Christiane a părut să se simtă mai bine, era mai vioaie, a cerut de mâncare. Dar cineva a venit și i-a spus Françoisei ceva la ureche. Confesorul ei, abatele de Trèves, tocmai sosise. A ieșit să discute cu el într-o cameră vecină, a făcut asta cu abilitate, fără a-i dezvălui nimic.
– Dragă domnule preot, dacă un bărbat ar muri din iubire pentru o femeie care-i aparține altuia și pe care ar fi fost destul de virtuos cât să nu încerce să o seducă, dacă doar dragostea acestei femei l-ar putea salva de la o moarte imediată și sigură, ar fi de iertat dacă i-ar oferi-o? a întrebat Françoise.
– Cum de nu v-ați răspuns singură la această întrebare? a răspuns preotul. Asta ar însemna, profitând de slăbiciunea unui bolnav, să întinezi, să distrugi, să împiedici, să aneantizezi sacrificiul unei vieți, sacrificiu făcut din tot sufletul pentru a salva puritatea celei pe care o iubea. E o moarte demnă și a face așa cum spuneți dumneavoastră ar echivala cu a închide Împărăția Domnului în fața celui care o merită prin faptul că și-a stăpânit pasiunea într-un mod atât de nobil. Dar mai ales, pentru prietena prea miloasă, ar însemna decăderea de a i se alătura într-o zi celui care fără gestul ei își va fi salvat onoarea dincolo de moarte și dincolo de iubire.
Cineva a venit să îi cheme pe Françoise și pe abate, Christiane își dădea sufletul, cerea să se mărturisească și să-i fie iertate păcatele. A doua zi, Christiane era moartă. Françoise n-a mai primit niciodată o altă scrisoare din partea Necunoscutului.
Imagine reprezentativă: Odilon Redon, The Cyclops, c. 1914
