Misterul redactorului

Start

Primele texte „redactate“ de mine au fost scrisorile unui prieten din copilărie destinate unei fete greu de convins să-și deschidă inima – ca s-o spun pe-aia dreaptă, erau rescrise de la cap la coadă. (Propriile mele încercări în acest gen au fost puține, vreo două – mai ales că ecoul stârnit de ultima, în franceză, mi-a dat viața peste cap.) Primul care citea scrisul de mână (modificat expert) era chiar semnatarul și lectura era întreruptă de comentarii, exclamații admirative și chicoteli. N-am fost niciodată mai mândru de isprăvile mele scriitoricești – deși, în cele din urmă, tovarășul meu cel rotofei nu s-a ales cu fata. Clar, unii chiar nu înțeleg ce citesc!

Mi-am păstrat o viziune mai degrabă romantică asupra acestei îndeletniciri chiar și când am făcut-o, ca acum, pe bani. Cred în continuare că, în special în cazul ficțiunii, dar nu numai, relația dintre autor (tradus sau nu) și cititor este una de iubire, în care actului de seducție al primului îi urmează speranța celui de-al doilea – că îi va fi satisfăcută o anumită dorință, conștientizată sau nu, iar eu sunt cel care, într-un fel sau altul, mijlocește această legătură (ca un Cupidon!), întreținând cât mai mult iluzia, magia, păstrându-mi insesizabile urmele. Cred că, întocmai ca în cazul creației, în general, trebuie să rămână o doză de mister. Îl percep pe redactor ca pe un fel de agent secret, un supererou, cunoscut doar în anumite cercuri închise, nu publicului larg. (Ar putea fi chiar un fel de eminență cenușie.) Se întâmplă să rescrie sau să retraducă opere întregi, salvându-le de la anonimat, el însuși rămânând anonim.  

Relația de iubire dintre redactor și text e cu atât mai complicată cu cât primul are mai multă experiență și știe mai multe, firește, decât cititorul obișnuit. (Nu trebuie să citești Lector in fabula a lui Umberto Eco, deși n-ar fi rău, ca să intuiești complexitatea raportului dintre textul scris și lectură.) E ca în viață: odată cu vârsta, întâlnirile („romantice”, cum sunt numite acum) au parte de tot mai puțină pasiune și magie. Și pentru că ne e teamă să fim vulnerabili. Dar să nu uităm că, cel puțin în cazul lecturii, obiectul iubirii nu e un text anume, ci literatura în general, că e posibil să simțim chiar și în cel mai chinuit text ecourile unei muzicalități întrezărite demult. Fiecare scriitor, traducător sau redactor ar putea să simtă la un moment dat nostalgia unor vremuri mitice (de dinaintea amestecării limbilor în Babilon), în care mesajul ajungea direct la destinatar, fără a fi nevoie să fie interpretat (tradus etc.). Orice text e corupt, suspect, căzut din starea de grație și trebuie măcar să visăm că-l putem face mai clar, ca să ajungă mai ușor în inima cititorului. Care ar trebui perceput ca un cititor ideal, primordial. Tot așa cum figurile fantastice de pe capitelurile romanice erau prea sus ca să poată fi văzute bine de enoriașii în carne și oase, fiind dedicate mai degrabă divinității, cărțile trebuie să se adreseze unei instanțe supreme, un cititor abstract. Desigur, este o situație ideală, într-o lume în care „contextul e totul“, dar, din păcate, uităm prea des de ea.

Câteodată, cad în următoarea reverie. Îmi închipui că un cititor avizat din viitor descoperă mâna unui redactor într-un text celebru (la care am lucrat eu, de ce nu?). Așa cum se întâmplă în istoria artei, în care experții descoperă vreun personaj pictat de un discipol genial, și nu de maestrul care semnează tabloul. (Vezi exemplul cu Botezul lui Cristos, de Verrochio, în care cel puțin îngerul din stânga îi aparține lui Leonardo.) Dar, cum spuneam: să fie în viitor. Recitesc acum una dintre cele mai frumoase cărți scrise în română, despre care unii spun că ar fi scrisă de altcineva. Poate greșesc, dar chiar nu vreau să mă gândesc la asta. Și încerc să-mi amintesc de teoria lui Barthes referitoare la ce este, de fapt, un „autor“. Încerc să evit pe cât posibil starea neplăcută pe care ți-o dă disonanța cognitivă în astfel de cazuri. (Mă întreb uneori: l-aș mai fi citit pe Céline dacă aș fi știut că a colaborat cu naziștii? Dacă nu l-aș fi citit, n-aș fi făcut cunoștință cu niște capodopere literare, aș fi fost mai sărac din punct de vedere spiritual.) Mulți redactori mi s-au plâns că nu mai pot citi nimic în afara serviciului, din cauză că sunt tentați să vâneze greșeli și asta le strică toată plăcerea. Poate pentru că m-am apucat de redactare destul de târziu, nu am această problemă. Mi s-a întâmplat doar de două ori să abandonez o carte bună, pentru că era tradusă nefericit. Și, da, uneori evit anumite volume când văd cine le-a tradus.

Cum e să redactezi? sunt întrebat. În general, greu, răspund. De multe ori, e ca atunci când înveți pe ultima sută de metri pentru un examen important. Când m-am apucat serios de profesia asta, deschideam dicționarele o dată la două, trei rânduri de text parcurs. Încă mi se întâmplă ca primul gând cu care mă trezesc noaptea să fie o greșeală scăpată. Iar cel mai mare dușman al meu rămâne în continuare oboseala. Un coleg m-a întrebat cum procedez când sunt obosit. Am ridicat din umeri. Nu există altă soluție decât să încerci să te odihnești și s-o iei de la capăt (și, bineînțeles, să duci o viață cât mai sănătoasă și echilibrată).

Am vreun sfat pentru cineva care vrea să se apuce de meseria asta, modestă și fascinantă în același timp? Da. Să iubească literatura – și mai puțin ideea de a deveni vedetă – și să scrie. Eventual, scrisori de dragoste – serios. Restul se învață.

Din fericire, lucrez alături de oameni cărora le pasă de cărți și fac tot posibilul să scoată tot ce e mai bun din ele. E cu siguranță cel mai bun colectiv în care am lucrat. Nu le pot fi suficient de recunoscător pentru faptul că m-au primit printre ei și că am avut atâtea de învățat unii de la alții. Sunt prea mulți cei cu care am colaborat frumos ca să-i enumăr aici. Le mulțumesc tuturor pentru șansa de a lucra cu ei – și mă refer aici nu doar la redacție, ci la toate departamentele, în care nu țin minte să fi întâlnit decât oameni care muncesc din greu și cu un entuziasm molipsitor. Curtea Veche Publishing împlinește 25 de ani de existență. Se află deja, pe merit, în topul celor mai bune edituri, așa că îi urez doar „La mulți ani!“ și la cât mai multe cărți excepționale.

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×