În vremea aceea, după vacanța de vară, nu începeam din prima zi școala. Băgam forțat vreo două luni de practică agricolă. Încărcați în camioane cu remorcă, dis-de-dimineață, cu ochii lipiți de somn, cărându-ne sacoșele de pânză pline de borcane cu mâncare, o luam spre câmp. Camionul se chinuia prin drumul negru, pufnea și ne zdruncina. Ne țineam cu mâinile noastre mici de lanțurile din remorcă, să nu cădem. Câteodată, hopurile erau atât de mari, că eram ridicați de la pământ. Pluteam o secundă până să cădem la loc. O nebunie. În câmp, ne încolonam, ne luam în primire rândul de cules atribuit pe clase și-i dădeam bătaie. La porumb nu era așa rău, ne aruncam știuleți în cap, se putea lăsa cu niște cucuie și ceva sânge. Făceam întreceri și părea că lucram cu spor, atunci când avansam rapid. Totul ținea de cum săreai porțiuni întregi, cum lăsai în spate știuleții neculeși. Trebuia să ai stil, să nu existe o continuitate în ratare, altfel erai prins și întors din drum. Ne prindeau rar. Porumbul necules era trecut la recoltă pierdută. Erau cantități acceptabile. Nu era rău deloc. Nici la sfeclă, deși munca era mai grea: trebuia să stai aplecat și să tai cotoarele rădăcinoaselor scoase din pământ de un tractor care trecuse pe acolo. Apoi să le arunci într-o grămadă. Aveai cuțitul tău și asta îți dădea ceva fiori, gândindu-te la dușmani. Uneori, unii își mai tăiau degetul, dar n-am auzit de niciunul să cadă pe pământ. Tăieturile erau prea subțiri, aproape neinteresante. Crestături ușoare, care sângerau puțin și gata. Mâna era spălată, sângele supt, rana dezinfectată cu pișat. Apoi se mergea mai departe. Eu reușisem să scap de tăieturi, fusesem probabil atent. De treabă nu am reușit să scap, acolo, în câmp, faptul că eram fiul profei de română nu făcea nici cât o ceapă degerată. Acolo era vorba de Partid și de Planul Agricol și de alte chestii serioase, nepotismele nu funcționau. Trăgeam cot la cot cu ceilalți până asudam ca un cal. Eram cu gândul numai la pauza de masă care părea tot timpul foarte îndepărtată.
Ne puneam în cerc, pe clase și ne desfăceam sacoșele. Ne etalam borcanele cu ciorbă și cu tocană, cu fasole și cârnați, cu varză și murături. Ne aruncam asupra lor ca niște lupi înfometați. Era bine. Profesorii aveau cercul lor și stăteau acolo, la câțiva metri distanță, beau și mâncau și ei. Unii rămâneau cu noi, ăi’ mai pofticioși, ăi’ mai gurmanzi, cum era proful de geografie. Ăsta voia să guste din tot. Ce mănâncă clasa a șasea azi? întreba zi de zi. Îi sticleau ochii, îi salivau gingiile. Murea de poftă. Zacuscă! se repezea vreunul cu oferta. Nu, altceva, n-avem chef de zacuscă azi. Mazăre! sărea altul, convins că va fi favorizat mai târziu la ore. Nu, exclus, am mâncat ieri. Altceva n-ai, mă, pe-acasă? Fasole bătută cu ceapă călită, tovarașu’! Ăsta se aruncase de undeva din spate și câștigase, tovarășu’ s-a luminat la față: Așa să-i rămână numele, măi Marine, ia dă-o mai aproape, măi Marine, ia să vedem ce ascunzi tu aici. Era Marian, colegul meu de bancă. Într-o zi, s-a întârziat cu masa, dar proful nostru n-a întârziat cu întrebarea, doar că a scurtat-o și a spus-o grăbit: Ce mâncăm azi? Un căcat! s-a auzit o voce volatilizându-se în eter, răspuns care l-a debusolat pe moment, făcându-l să clipească des. S-a redresat repede. A urlat până în capătul celălalt al tarlalei: Care ai vorbit, mă? Bă, mătur cu voi pe jos, nerușinaților! Nesimțiților! Ar mai fi zis, dar rămăsese fără suflu. Foamea obosește, pofta înnebunește. S-a predat. A șuierat în timp ce se așeza direct pe pământ: Marine, scoate cârnații ăia la interval, îi văd de-aici. Hai mai repede, te moșmondești cam mult.
Cel mai ușor era la depănușat porumb. Ne așezam în jurul unei grămezi de știuleți îmbrăcați în pănușile lor, pe care noi le transformam în alte grămezi de știuleți goi-goluți, galbeni și frumoși. Luam totul la mână. La început era mai greu, spre prânz, înainte de masă, prindeam o dexteritate venită din experiență. Grămada inițială se micșora, descoperind ochii colegilor de pe partea cealaltă a ei. Ne zâmbeam sau ne strâmbam provocator. Unii își aruncau porumb în cap. Alții tânjeau după vreo privire anume. Bine, eu tânjeam. Căutam înfrigurat ochii Laviniei, adventista care se mutase de curând în clasa noastră și care mă fermecase. Avea un păr lung și blond pe care îl purta în cozi împletite. Avea ochi albaștri și o gură mare, cu buze bine conturate. Când zâmbea, i se dezvelea o gingie generoasă. Îmi plăcea mie gingia aia, avea ceva aparte. Ceva provocator, strălucitor. Îmi plăcea și energia Laviniei, veselia pe care o purta întotdeauna cu ea, licărul sălbatic din ochi. Își trăia viața ca un joc. Eu alunecasem în mirajul ei și abia așteptam zilele de practică și apoi de școală, să o văd. Îmi făceam curaj să-i spun tot feluri de lucruri sentimentale, dar cuvintele îmi rămâneau în gât de fiecare dată când mă apropiam de ea. Pur și simplu cădeau înapoi, stăteau și pluteau acolo în mintea mea, ca niște pești morți.
Grămada se micșora vizibil și, chiar în fața mea, de cealaltă parte, erau niște codițe împletite. Am accelerat, degetele mi s-au încordat, știuleții curați îmi zburau pur și simplu din mâini. Aveam să-mi fac drum spre ea. Să mă apropii și să-i spun ceva. Nu știam ce, aveam să aflu pe parcurs. Eram aproape, nu mai era mult. Ea se mișca cu lentoare, n-avea chef de muncă, stătea acolo cu degetele ei subțiri de fată și părea că descântă știuleții ăia, în loc să-i curețe de frunze. Îi lua, îi cântărea în mâini și nu se hotăra ce să facă cu ei. Nu conta, munceam eu și pentru ea, ca un apucat. Luam, trăgeam în părți, rupeam, aruncam, mă scuturam de mătasea care mi se lipea de palmele transpirate, luam din nou. Făcusem un fel de cărare, un început de tunel care nu rezista, se surpa repede sub presiunea grămezii. Dar era bine, grămada se micșora, codițele împletite erau din ce în ce mai aproape. Lavinia râdea, chiar dacă lenevea. Zicea ceva, cuiva. Unei profe, care a zâmbit și-a încuviințat. Și iat-o pe Lavinia în picioare, cu un porumb în mână, recitând o poezie. Nu mai știu ce anume, știu doar că celorlalți li s-a părut în regulă chestia aia. Li s-a părut că are sens tot ce se întâmpla acolo. Mie nu. Pur și simplu lirismul nu se pupa cu munca brută, transpirată, cu un scop determinat. Au început și alții să spună, părea un fel de concurs de recitat. Mi-a venit rândul. Auzeam: Hai, Georgică, spune și tu acum una. Am tăcut, încurcat. Hai, tocmai tu să nu spui o poezie? Tocmai eu, da. Premiantul clasei, fiul mamei mele. Ochii Laviniei mă fixau amuzați. Nu îmi venea nicio poezie în cap. Nu știam poezii. Nu voiam poezii. Voiam să fiu lăsat în pace, să iau porumb și să-l arunc, într-un mod mecanic și satisfăcător. Aș fi vrut să nu mai existe poeți, să nu fi existat vreodată. Uram poeții. Am hotărât că o urăsc și pe Lavinia, ea începuse. Am ridicat din umeri și am zis: Nu știu nicio poezie. Lavinia și-a plecat capul dezamăgită. S-a întors la activitatea ei. Eu m-am întors la a mea. O profă a vrut să zică ceva, dar n-a mai apucat, s-a dat alertă de Partid: venise într-un control inopinat. O întreagă delegație, primarul, Marinescu de la Sfat și un mahăr de la județ. Se îndreptau cu pași hotărâți spre noi, cu sămânță de scandal.
Se fura. Se lua pur și simplu din avutul obștesc. Și copiii, și profesorii din sat o făceau. Boabele rămase pe jos, în urma grămezii desființate erau strânse în sacoșele în care fusese mâncarea de prânz. Se mai curățau știuleți și în timpul pauzei de masă. Unii veneau cu saci de acasă pe care îi umpleau în decursul zilei și-i ascundeau sub malul lacului – baza asta unde se depozita porumbul cules era chiar lângă cimitir, care era chiar lângă lac. Sacii stăteau acolo, lângă apă, proptiți de malul înalt, până se făcea noapte, când posesorii veneau și-i duceau acasă. Să dea la animale. La porci și păsări. Să facă mălai. Și-o mămăligă, ceva.
Luam și eu, ca toți ceilalți. Cât puteam, cât încăpea în gentuța mea de cârpă. Nu eram în stare să car mult, aveam grijă să n-o încarc peste măsură. Aduceam acasă și mă simțeam mândru că am contribuit. Era o chestiune cunoscută și acceptată tacit în sat. Mai puțin când venea Partidul de la județ în control, să-și facă și el treaba de Partid de la județ. Dacă te prindea, îți golea geanta – dacă erai copil sau te băga în ședințe tematice – dacă erai profesor.
Era Mișu, măgarul țaței Leana din capul satului – ultima casă înainte de bază. Priponit la poartă, vedea cu ochii lui de măgar mișcare pe drum, vedea Partidul cum se deplasează organizat. Vedea și începea să ragă, ca apucat de streche. Răgea și lovea cu copitele în pământ, de fiecare dată, iar lumea își deșerta la timp sacii, mulțumind măgarului ca lui Dumnezeu. Avea ceva măgarul ăsta, o aversiune naturală față de cadre. Îi mirosea a impostură de la depărtare. Prostia ajunsă la putere emana un abur groaznic pe care Mișu îl adulmeca imediat.
Atunci însă, Mișu a tăcut. A tăcut mâlc, ca lovit de boală. Ori de orbire, ori de sinusuri înfundate, nu s-a știut. Când au văzut Partidul, era prea târziu: grupul de oameni puși pe ceartă dăduse colțul și se apropia primejdios. N-au avut ce face (altceva decât să-i tragă, mai târziu, o mamă de bătaie animalului nefericit care adormise în post), au aruncat cât au putut, dar tot au rămas cu sacoșele pe jumătate pline. Haosul verbal care a urmat, discursurile fabricate pline de reproș, importanța pe care și-o dădea omul de la județ, mândru că a prins hoții cu mâinile vârâte până la cot în avut, i-a îndepărtat pe toți de momentul poetic de mai devreme. Ocupați cu dezvinovățirea, cu înăbușirea sentimentului de revoltă și cu justificările rezonabile în fața unor oameni nerezonabili, uitaseră cu toții de blocajul meu. Mă bucuram. Cumva, scăpasem. Lavinia era îmbujorată, ușor speriată, deși nu strânsese mai mult de o mână de boabe. Eu nici nu începusem să bag în sacoșă, eram în regulă.
Și-atunci mi-a venit poezia. M-a luat dintr-odată, m-a dus pe ritmul ei, mi s-a conturat clar în minte. Ce să fac? Marinescu urla, o profă aproape plângea, un prof se încordase inutil, maică-mea era două grămezi mai încolo. Cui s-o spun? În vacarmul ăla aiuritor, nu m-ar fi auzit nimeni. M-am apropiat de Lavinia. Își aruncase boabele și părea mai liniștită. I-am șoptit poezia la ureche, dar nu prea auzea ce-i spun, după prima strofă s-a uitat la mine cu mirare și a ridicat din umeri: nu înțelesese nimic. Nu m-am dat bătut. Am zis mai tare, presându-mi buzele de urechea ei:
Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
Am luat puțină distanță, să-i văd reacția. Mă interesa faza cu sufletul vieții mele, era un mesaj codat. Mi-a zâmbit. M-am simțit încurajat, am continuat cu ce mai știam:
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
O fi-nțeles, mititica? Putea să-mi netezească părul. Eram acolo, și eu, și părul meu năclăit de praf și de mătase de porumb. N-a făcut-o, s-a aplecat și și-a legat un șiret de la pantof. Mi s-a părut că își face cam mult de lucru cu șiretul ăla. Eu stăteam lângă ea, încântat de adevărul versurilor poetului național, ea își lega șiretul, într-o poziție chinuită. Apoi s-a ridicat și m-a pupat pe obraz. Și a fugit. Tot era ceva. De fapt, era destul, căci am amețit și m-am fâstâcit, speriat că ne văzuse cineva. N-a zis nimeni nimic. Colegii mei nu s-au umflat de râs, iar colegele nu și-au dat coate. Toți erau ocupați cu problema de partid. Era bine.
Nu m-am spălat pe față vreo două zile, apoi am uitat. Lavinia și-a văzut mai departe de jocul ei de-a viața, eu, de privirile mele melancolice la adresa ei. După practică, a început școala, a venit frigul, toamna și iarna și revoluția română. Revoluția trebuia să ne aducă tuturor lumină, căldură, libertate și program prelungit la TV. Alor mei le-a adus o puternică devalorizare a finanțelor personale – vânduseră casa din sat cu câteva săptămâni înainte și rămăseseră cu banii, colega care le promisese că le-o vinde pe-a ei, în oraș, se răzgândise. Cu banii primiți, ne-am luat o canapea și-o bibliotecă într-un apartament mic repartizat de la stat. Noroc cu statul. Eu am început clasa a șaptea în oraș și lucrurile s-au schimbat.
Imagine reprezentativă: Comunismul în România
