Putem spune, la prima vedere, că poezia lui Alberto Păduraru are sare și piper. Literalmente, conține un poem numit sare și piper, una dintre piesele de rezistență ale Cărții cu moace: „am un motan british shorthair/ îl cheamă piper/; când mă duc la frigider/ câteodată sare și piper; las ușa crăpată/ sare și piper; așa face el“. La o a doua privire, sarea și piperul rămân în poezia Magidiotului, poem ce poate cartografia în nuanțe ușor hașurate instrumentarul cu care autorul lucrează în construirea dimensiunilor: „pe jumătatea mea de pat/ se întinde și jumătatea ei de pat/ pentru că așa stau lucrurile de fapt; ea se întinde oricum pe patul întreg/ de ciudă devin magician/ pentru primul truc/ o tai în două și plec.“
Cartea cu moace
de Alberto Păduraru
Dezarticulat
2023
Propunerea lui V. Leac pentru reprezentarea volumului drept „o colecție de scurt-metraje absurde, naive și sentimentale“ pare a fi una de bun augur. Există o tensiune dramatică în poetica moacelor, unde fiecare scenariu narativ este concentrat într-o miniatură de efect. De ce nu, această atitudine poate deriva dintr-un defect profesional, întrucât cunoaștem activitatea meritorie a lui Alberto Păduraru de cronicar de teatru și film. Tot din cronicile ante Cartea cu moace și post Cartea cu moace, tonalitatea Pădurarului trădează aceste mici spectacole manieriste, care au întotdeauna ceva ingenuu, într-o combinație ironică de o ingeniozitate tăioasă. Finalurile cu poantă pot fi desemnate drept specialitatea casei, construite pe un schematism imprevizibil care acționează ca un cinel dintr-o compoziție de Haydn; atunci când te ia somnul, te trezesc brusc din amorțire, făcându-te mai atent la efectele propuse. Nu sunt glumițe călduțe și predictibile de tip Sorescu, al cărui rețetar este anticipat încă de la titlu. Și chiar dacă ar fi așa, acest patos naiv și sentimental, ce-l apropie mai curând de Sociu (următorul proiect știind că îl vizează direct pe acesta din urmă) decât de Schiller, ponderează intrigile textuale într-o manieră atractivă. Sunt multe exemple care pot fi date în această direcție, însă ne permitem să facem, pentru început, o selecție de finaluri ce ies în evidență: răpirea din vecini are un sfârșit mai degrabă de Răpire din Serai (că-i Mozart sau Romica Puceanu, asta numai cititorul o poate decide): „vecinul în schimb nu râde/ el doar caută să se mute/ cât mai curând/ vecinul meu l-a răpit pe dachshund/ și au plecat împreună spre sud/ mă rog e mult spus răpit/ probabil l-a păcălit“; o digerare a propriului sine, în manieră Cronos, este încheiată sub o falsă parabolă filosofică în fomik: „totul a început să mi se întâmple/ exact așa cum visasem/ și nu zic de visele cinice/ mânca-ți-aș/ tot ceea ce îmi doream să devin/ am devenit înghițind“. Nici mood swings nu se plasează departe de acest scenariu, pe cât de spontan pe atât de lucrat, împrumutând sonorități asemănătoare cu cele ale Simonei Popescu din Xilofonul, Juventus sau mult mai oniricul Noapte sau zi: „mood swings în funcție de vreme/ somn pe cântece de sirene/ val după val după val/ și nicio vrajă să te facă/ pe tine plajă în final“.
Jocurile de cuvinte se înscriu în semnătura de grație a lui Păduraru. Cu siguranță, ele țin și de meșteșug, dar nu sunt un simplu procedeu experimental, sec și lipsit de idee. Combinațiile sunt nevinovate, preluând în mod real o naivitate seducătoare. Nu e vorba despre joc cât este vorba despre joacă ca un simptom prelungit al unei transparente vulnerabilități. Pot părea extrem de facile structuri de tip „pântec de leagăn“, „Doamne maica domnului Păduraru!“, „hai ku mine“, ori construcții de poem scurt, de impact, precum: „dintre toate femeile mele niciuna/ n-are picioare cum are minciuna“, sau „noi doi ne îndrăgostim/ unul de altul/ și unul de tine“, însă ele nu sunt nici pe departe. Au capacitatea de a compartimenta, pe spații reduse, senzații ce sunt redirecționate către un alt afișaj, mai puțin grav, dar nu lipsit de consistență. Rămâne de văzut felul în care aceste poante vor trece proba timpului și în ce măsură ele vor data, ori, dimpotrivă, vor supraviețui și vor amplifica efectul poetic.
Rima din descendență onirică, filtrată prin predecesori ce au activat mecanismul ei, la un nivel instinctual, de tipul lui Florentin Popa, Dan Sociu, pe alocuri Radu Nițescu, Alex Văsieș, Miticov, Drob și alții, este utilizată și de către Alberto, nu ca pe un artificiu stilistic, ci ca pe o cutie de rezonanță ce amplifică sonoritățile propuse: „să fii poet/ înseamnă să ai un cal/ pe care-l călărești invers/ cu măiestria unui călăreț frontal“. Omul* elice sintetizează un procedeu dimovian prin punctele esențiale, naumian printre altele, apărând, ca-n majoritatea volumului, sub afișajul rimelor spontane, respectând pulsația verbală: „despre omul*elice/ nimic din ce e zis/ nu se poate zice; și chiar dacă am promis/ în cele ce urmează/ mă voi dezice/ fiți pe fază.“
Prin toate aceste deplasări ludice, o rețea subterană de instantanee ale copilăriei pare a forma pânza freatică a volumului. Amintind de saga familiei din poezia lui Cristian Popescu, augmentată uneori cu accente absurde sau iluzii trucate, ce provoacă atașamentul imediat, această metodă pare să figureze drept centru de greutate în poezia lui Păduraru. Volumul, în ansamblul său, are ca referent figura bunicului, încercând să intermedieze un dialog care să compenseze lipsa prezenței sale. Nu doar dedicația de la început conduce vizibil către această rută directă; poemul premoace întreține, printr-un cod particular, acest dialog post-mortem: „de când ai plecat ei au închis biblioteca/ cea mai rece cameră din casa de la țară/ de fiecare dată când vin în vizită/ intru acolo și aștept/ mă întreb tot felul de lucruri îmi pun/ câte o întrebare și apoi iau prima/ carte de pe raft care-mi pică în mână/ sau peste care îmi opresc mai îndelung privirea/ și o deschid la întâmplare/ și-mi imaginez că așa mi-ai răspunde tu/ fiindcă oricum îmi vorbeai mereu/ din cărți.“ Aceleași portretizări de efect sunt adresate atât mamei: „cresc ușor/ în multe tot mai multe/ poeme despre mama/ răstălmăcite/ în pieptul meu/ și în mâinile ei/ atât de luminoasă e mama mea“, cât și tatălui, întrerupând mirajele „glumițelor“ regizate, cu decupaje atente în sensibilitatea propusă, ce par a forma o frescă a familiei, obținută prin colaje: „tati nu mai poate/ hai mâine/ vorbele astea nu au existat/ doar o privire lucidă și caldă“, punctând grafic relații intime fundamentale. O intimitate asemănătoare, de un narativ ivănescian, este prezentă și în poemele dedicate Mathildei: „mă gândesc la tine cum te gândești/ la ultima bucată de ciocolată albă, mi te imaginez complet îmbrăcată/ privind strălucitoare și fermecată/ și fără niciun fel de vină“, dar și în confesiune către Lidl și DOP, unde ariile narativității se extind, funcționând și după principiul unui banc sec, ce stârnește emoțiuni, unde infimul cotidian este suprapus unei rame biografiste, apelând la confesiune: „ulterior am furat o banană din lidl/ greșeala recunoscută/ e pe jumătate iertată/ când n-o să mai am zile/ iar Dumnezeu o să cântărească/ tot ce-am făcut pe lume/ sper că la rele/ să ridice puțin/ bana de coadă.“
Pentru a trasa niște concluzii, debutul lui Alberto Păduraru este unul consistent și marchează un punct distinct în peisajul uneori linear al poeziei autohtone contemporane. Tandrețea împrumutată dintr-o reclamă Milka e dozată în gramajul corect, cu „73 la sută melasă“, pentru a-l cita pe autor, ce transformă „săltărețele dactile“ în niște meme-uri dinamice care uneori ating nostalgia unor vechi cartoline trimise pe post de vederi familiei. Cartea cu moace anunță colecția curatoriată de V. Leac, aflată încă în fașă, drept un reper mai mult decât interesant, alături de recentul volum câștigător al concurusului de debut „Radu Demetriades“, Inimă leneșă, sub semnătura lui Andrew Davidson-Novosivschei.
