Moartea bate în viață

La moartea lui Ioan Es. Pop

Start

„Köszönöm szépen, köszönöm szépen!“ – mi-a zis de mai multe ori anul trecut la Bistrița. Știa câteva cuvinte ungurești din satul său natal, Vărai,  județul Maramureș.

Nici nu mai știu cum m-am întâlnit pentru prima dată cu versurile lui. Știu doar că un fel de tragismul prozastic al lor m-a zguduit. „Toată lumea știe că e unul dintre cei mai mari poeți contemporani și, pentru mulți, e cel mai mare dintre ei“ – mi-a spus Marin Mălaicu-Hondrari, tot la Bistrița, cu ocazia festivalului „Poezia e la Bistrița“.

Pantelimonul, strada Oltenița, Hansi și Zoli, aceste locuri și aceste personaje îmi sunt cunoscute – îmi dau seama acum, când încerc să refac traseul nostru comun, al meu și al lui Ioan – încă din 2007. Atunci am tradus prima dată din poeziile lui și le-am publicat, cu o mică introducere, în revista Látó. A scris versuri libere într-o limbă românească care era doar a lui, versuri foarte personale, și totuși enigmatice, în care pulsa o tensiune – aproape de cea a narațiunii – sângerândă. Cred că moartea a fost mereu aproape de el, iar asta pentru că a ținut-o el însuși așa.

A fost un om elegant, bun, modest, săritor, un om măcinat de conflicte interioare pe care însă nu le vărsa pe ceilalți.

„Aici viața se bea și moartea se uită“. Ce păcat că moartea nu se lasă uitată, mai ales în clipa în care se întâmplă. Dar vorbim despre un mare poet și știm cu toții că poeții mor altfel. Poate nu mor deloc.

Dumnezeu să te odihnească, Ioan!

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×