Când afli despre un roman că este intens intertextual, că temele sale centrale sunt scrisul, poveştile, memoria, identitatea, iar personajul său principal este scriitor, te aştepţi ca pulsaţia autentică a vieţii să se veştejească sub umbra diafană, poate pedantă şi exclusivistă a rafturilor de bibliotecă. În ceea ce priveşte, însă, cel mai recent roman al lui George Cornilă, un asemenea raţionament rămâne o prejudecată (încă o dată) infirmată. Silex (Polirom, 2024) este o carte pe cât de livrescă, pe atât de lumească. Deşi un adevărat suprapersonaj al acestui conglomerat de naraţiuni, literatura nu are nimic elitist, distant, rezervat unor iniţiaţi.
Scriitor deja afirmat, apreciat în lumea literară autohtonă contemporană, protagonistul fără nume din Silex se bucură de o fericire simplă, domestică, alături de angelica Isabel, soţia lui altruistă, ,,fiinţă solară prin excelenţă“, şi de fiica lor, Eva, inteligentă, independentă, de o maturitate precoce. Viaţa lor este viaţa unui cuplu nu doar obişnuit, dar şi modern, cu o notă de firesc şi de prospeţime. Chiar accidentul, momentul de răscruce, survine într-o împrejurare care le reflectă pasiunile tipice, deloc excentrice, la ordinea zilei, pigmentate doar de un anumit gust pentru aventură – călătorii, vacanţe, insulele greceşti: ,,În penultimul an de studii al Evei, înainte să vină acasă în vacanţă, eu şi Isabel ne-am propus o escapadă, să punem în aplicare, în sfârşit, un vechi plan de a vedea insulele greceşti de pe motocicletă. Din Corfu până în Thasos.“ Melanjul de real şi fictiv care compune întreaga carte se aşază sub acelaşi semn al realismului, al verosimilităţii, primind o motivare de ordin clinic: lovitura puternică la cap îi provoacă personajului o pierdere parţială a memoriei, făcându-l incapabil să distingă între adevăr şi închipuire.
Totuşi, fiecare astfel de ,,alibi“ realist se dovedeşte repede a fi fost, de fapt, un pretext, o poartă spre mister, spre insolit, spre motivele şi temele recurente ale romanului. Motivul dublului, de exemplu, este un adevărat fir roşu al naraţiunii, urmărind insistent personajul şi ivindu-se acolo unde acesta se aşteaptă mai puţin. Revelaţia multiplicării identităţii îl vizitează destul de timpuriu, la paisprezece ani, când, aşa cum cititorul află din sursa niciodată sigură a mărturisirilor acestui narator necreditabil, mai mereu infirmat de Isabel şi de Eva, îl întâlneşte în Bucureşti pe nea Lazăr, omul bun la toate, angajatul plurivalent (,,Era un factotum, care luase asupra sa toate treburile închipuibile“). Pe acest nea Lazăr va avea impresia că îl vede peste tot, chiar multiplicat. Mai întâi îl zăreşte în deambulările nocturne pe străzile pustii ale Bucureştiului, într-o casă părăsită (de remarcat că George Cornilă excelează în explorarea spaţiilor pustii, a obiectelor delabrate, studiate în faza lor de stand-by, întâlnindu-se în acest punct cu Mircea Cărtărescu), ,,în lumina albă a lunii am văzut o duzină de nea Lazări stând în picioare“. Protagonistul va continua să-l vadă pe nea Lazăr chiar şi după ce află de moartea lui: ,,pesemne armata de nea Lazări s-a împrăştiat prin lume, căci eu am continuat să întâlnesc câte unul, când mă aşteptam mai puţin“. Acelaşi nea Lazăr îi provoacă, prin arhicunoscuta şi grotesca poveste despre soarta nefericită a creierului lui Eminescu, revelaţia fatalităţii biologice, un fel de ,,vanitas vanitatum“ care pune pe oricine pe gânduri. De altfel, această imagine dezolantă, de un violent cinism al sorţii, revine insistent în roman ca simbol al memoriei decrepite: ,,Fumam pe balconul înghesuit al garsonierei şi mă gândeam la creierul lui Eminescu, uitat pe pervaz, descompunându-se iute, ca al meu, doar că al meu încă era în căpăţână.“
Tema dublului şi cea a morţii se împletesc, fiindcă dublul poate fi perceput ca un simptom al identităţii scindate pe fondul pierderii memoriei, iar această scindare este percepută ca o formă a destructurării fiinţei şi, în final, a extincţiei. Neliniştitorul alter ego apare în împrejurări cât se poate de obişnuite, bunăoară, la o partidă de pescuit împreună cu Paul, prietenul din copilărie: ,,am văzut în stufăriş ceva ce semăna cu burta albă a unui peşte uriaş. Când ne-am apropiat, ne-am dat seama că era hoitul unui om, plutind în apa murdară, înfăşurat în rizomi şi duhoare.“ De departe, lucrurile au contururi realiste. Privite de aproape, însă, glisează de fiecare dată spre straniu, dacă nu chiar spre halucinaţie sau fantastic. Toate aceste elemente ambivalente sunt, de fapt, scurtături către eul personajului-narator, cioburi în care identitatea lui s-a spart, împrăştiindu-se în lume precum ,,armata de nea Lazări“: ,,Ne-am aplecat, mânaţi de o morbidă curiozitate, şi atunci am băgat de seamă că mortul, deşi umflat şi schimonosit, semăna leit cu mine.“ Paul însuşi este un dublu cu semn schimbat al povestitorului, o versiune pragmatică a eului său visător, artist: ,,De când mă ştiam îl privisem ca pe un frate, un frate geamăn care nu-mi semăna deloc.“
Fiecare personaj are în Silex o funcţionalitate narativă precisă, este veriga care completează lanţul amintirilor ficţionalizate, facilitând protagonistului confruntarea neobosită cu propriile fantasme şi imersiunea în straniu. Tuturor aceste personaje-chepeng care îi mijlocesc plonjarea în abisurile labirintice ale dorinţei, ale visului, ale memoriei nesigure, scriitorul confuz din Silex li s-ar putea adresa, baudelairian, cu ,,– Mon sembable, – mon frère!“ ca o formă de solidaritate nu întru păcat, precum în cazul poetului francez, ci întru suferinţă. Multe dintre ele sunt plăsmuiri ale personajului-narator, proiectate ingenios pentru a da formă concretă anumitor dispoziţii de moment, unor stări, unor aspiraţii, pentru a umple goluri, aşa cum motoarele de căutare de pe internet ,,livrează“ conţinuturile pe care le consideră adecvate aşteptărilor utilizatorilor pe baza preferinţelor acestora. Calixthe-Veye, tânăra cameruneză din expediţia, şi ea, se pare, fictivă, a naratorului în Africa, într-o activitate de voluntariat, Greta, originară din Olanda, întâlnită tot în Camerun, dar şi Marjoleine, tânăra excentrică din Amsterdam care îl introduce într-o lume ceţoasă, halucinatorie, toate aceste personaje feminine par corporalizări ale nevoii de erotism şi de exotism, materializări ale unor fapte de conştiinţă.
Nici personajele a căror existenţă este confirmată în roman nu funcţionează altfel decât ca nişte interfeţe eficiente între personajul-narator şi propriul imaginar dominat de imaginea tutelară a Cărţii, într-o ,,texistenţă“ post-postmodernă. Abel, de pildă, este un adevărat personaj-bibliotecă (,,Odată mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să piară strivit de cărţi, la propriu, nu doar la figurat.“) din categoria anonimilor valoroşi şi a visătorilor lipsiţi de simţ practic, prea slab pentru a răzbate în lumea literară, dar şi dezgustat de vanitatea ambiţiilor celor care o populează. El este varianta lipsită de glorie a protagonistului, un nou alter ego, un posibil destin, unul din multitudinea de permutări şi combinări de care e capabil hazardul vieţii. Lui Abel îi aparţine şi cea mai înflăcărată expunere despre mediul literar (copios ridiculizat) şi despre condiţia scriitorului care trebuie să-şi păstreze independenţa şi demnitatea. Nu lipseşte, desigur, tema identităţii multiplicate: ,,Dragul meu, ceea ce faci trebuie să fie doar pentru tine, dar, atenţie, pentru tine în toate manifestările tale, pentru toate alter ego-urile tale, oriunde s-ar afla.“
Interesant este că, deşi Silex cuprinde o mulţime de pagini digresive, eseistice, despre memorie, ficţiune, scriitură, sine, identitate, deşi un anumit schelet ideatic rămâne la vedere, personajul oferind frecvent chei de lectură extrem de pertinente, supervizându-şi şi analizându-şi propriul scris, romanul îşi păstrează prospeţimea, rămânând viu, atractiv, credibil. Dincolo de stilul lejer, colocvial, reuşita se datorează (şi) faptului că imagini concrete vin prompt la ,,dublaj“, dând carnaţie epică ideilor. Respectivele imagini sunt, majoritatea, recuperări ale unor secvenţe din copilărie şi adolescenţă (întâmplate aievea sau fabricate), infuzate retrospectiv cu semnificaţii existenţiale, simbolice, metafizice, literare. O găină ucisă de uliu produce copilului de odinioară revelaţia morţii ca prezenţă (,,Moartea fusese acolo, aproape de noi“). Maşina de scris a mamei este o adevărată cutie a Pandorei care îl va face să se îndrăgostească pentru totdeauna de literatură şi să găsească astfel un sens propriei vieţi. Obsesia sinelui ca un altul (ca să folosim titlul unui volum al lui Paul Ricoeur) de care trebuie să înveţi să te apropii, eventual prin mimetism, este ipostaziată în imaginea ineditului ,,animal“ de companie, caracatiţa-mim García.
George Cornilă intuieşte că un elogiu patetic, grandilocvent sau elitist i-ar face literaturii cel mai mare deserviciu. Literarul devine o stare de spirit, ştiinţa de a privi răbdător lumea şi de a încerca să o înţelegi prin insolitare continuă. Cartea abundă, cum s-a mai observat, în neologisme, în termeni savanţi, de specialitate sau cu mare potenţial de ,,viralizare“ (ca să ne menţinem în spiritul ultramodern al cărţii) precum kenopsia. Dar această expimare nu face personajele pedante, desuete, fiindcă ele se simt permanent ca fiind parte dintr-un angrenaj social, oricât de atipice se dovedesc. Un aer modern, urban, tineresc străbate întregul roman, ferindu-l de alunecarea în melodramatic. De altfel, personajul central nu se victimizează, ştie să fie autoironic, împrumută parcă ceva din forţa şi duritatea măsurată a fiicei sale. La fel de adevărat este că această existenţă de tip ,,reţea“, într-o lume profund interconectată, aduce şi mostre de snobism. Unele ,,personalităţi“ culturale, majoritatea inventate, fictive, precum ,,marele scriitor“ Fontanbras, sau artistul plastic Sebastian Loh, par mai degrabă admirate gregar, din conformism, dintr-o dorinţă de legitimare prin apartenenţa la un club select.
Dincolo de cazul său clinic, personajul principal este un scriptor,un făuritor de ficţiuni. Ceea ce corespunde, în fond, modului în care a fost explicată în teoria literară nevoia de poveste şi relaţia autobiografiei cu ficţiunea. ,,Construcţia de lumi este principala funcţie a minţii“, afirmă Jerome Bruner în Life as Narrative. În acelaşi articol este amintit şi conceptul de defacement, înrebuinţat de Paul de Man, care pune în discuţie limitele limbajului în reconstituirea fidelă a sinelui. Ce este, de fapt, seria de ,,confabulaţii“ derulate de povestitorul din Silex dacă nu un reflex al ficţionalizării, al autobiografiei ca interpretare, ca restructurare, ca recreare a ceea ce a fost?
Adesea, pare că lucrurile care ni se întâmplă nu ne reprezintă, nu au legătură cu noi. Pentru protagonistul din Silex, trecutul devine o bucată de cremene din care îşi poate construi, narativ, o identitate coerentă şi reprezentativă în cel mai înalt grad. Un teritoriu stabil, al lui, care să îi dea siguranţă, care să îi confere sentimentul că existenţa lui e palpabilă, e adevărată, într-un univers tot mai relativ. Pierzându-şi memoria, personajul are – să o numim astfel – şansa de a-şi face propria biografie să-i semene.
