Este cât se poate de straniu: m-am născut la Cluj, am trăit 42 de ani aici, am fost de nenumărate ori în cimitirul Házsongárd, și totuși, n-am văzut mormintele cele mai emoționante. Acum m-am dus cu Ema și, ghidați fiind de istoricul József Lukács, am văzut un cu totul alt Házsongárd.
Primul mormânt care m-a emoționat a fost cel al soldățelului „Pișta“. Pișta este un nume de alint de la István, adică Ștefan. Monumentul ne arată un tânăr – după spusele lui József, a căzut în Primul Război Mondial, și părinții lui au ridicat acest monument în amintirea fiului lor. Câtă durere trebuie să fi fost în sufletul acelor oameni care nu au scris numele întreg, nici măcar prenumele „corect“: au scris „Pișta“, și prin asta și-au exprimat întreaga lor dragoste îndurerată.
Cel de-al doilea, dimpotrivă, e un monument al trufiei prostești. Un mormânt pompos pe care nu s-a scris nimic deoarece defunctul a fost o personalitate atât de proeminentă în epocă, încât familia lui era convinsă că niciodată nu va fi uitat. Se pare că de trecerea timpului nu au auzit, nici de trecerea gloriei. Doamne, ține-mă!
Ne-am plimbat vreo două ore în cimitir, dar niciun alt mormânt nu m-a impresionat în măsura în care m-au mișcat acestea. M-am cutremurat de iubirea părinților lui Pișta și m-a revoltat trufia tâmpă a familiei acelei personalități. Cu toate că cele două moduri de înmormântare par înrudite – până la urmă amândoi defuncții au fost îngropați (aproape) anonimi, exprimă relaționări total diferite. „Nu te vom uita niciodată“ – spune prima. „Nu te vor uita niciodată“ – trâmbițează celălalt.
D’ale oserului
Ema a vrut să meargă neapărat la talcioc. Aici, la Cluj, el se numește „oser“. Cuvântul e de origine maghiară și înseamnă „unelte vechi“.
Eu am fost la oser acum vreo treizeci de ani. Înainte, nu-mi plăceau mulțimile, larma, trăncăneala. Dar alături de Ema am învățat că curiozitatea înseamnă altceva decât comoditatea.
Ne pornim, deci. Mergem cu autobuzul 36B câteva stații, apoi coborâm. Un prieten mi-a zis să mergem la 8 dacă vrem să cumpărăm ceva, mai târziu, putem fi doar vizitatori, iar la 1 deja împachetează lumea. Cred că amicul a fost totuși prea strict: ajungem pe la 11:30, după un tur făcut la Opera Maghiară și condus de o regizoare însuflețită și inteligentă căreia Ema i-a plăcut din start, și târgul e încă în toi. Ne plimbăm printre tejghele, Ema cumpără farfurii și plante, eu, câteva cărți. Se aud cuvinte în română și maghiară, unii urlă, alții doar vorbesc, dar oricum e un vacarm de nedescris. Pentru un străin poate fi ceva exotic, mie îmi amintește de filmul caragialesc al lui Pintilie.
Când ne săturăm de cumpărături și vedem că lumea începe să împacheteze, ne îndreptăm spre mititei. Neapărat de Someșeni! Stau la coadă, în timp ce Ema ocupă un loc la masă. Vânzătoarea e o fată frumoasă și foarte amabilă. Mă mir totuși de încrederea pe care o arată: „Apă luați din frigider“, repetă mereu. Dar de unde știe că toți vor lua doar o sticlă?
Mă rog, iau două meniuri, adică de 2 x 4 mici, cartofi pai și pâine și mă așez lângă Ema. Lângă noi, încă nu e nimeni, mai târziu ne întreabă un cuplu dacă pot să se așeze. Desigur! „Ne deranjează fumul?“ ne întreabă. Deloc! Mititeii au un gust excelent, mă gândesc că și datorită atmosferei ăsteia balcanice, dar pline de omenie. Nimeni nu desconsideră pe nimeni, romii sunt alături de maghiari și de români, oamenii mai puțin aranjați lângă cei mai dichisiți.
Căutăm toaleta – e în partea cealaltă –, apoi pornim spre casă. Parcă tot oserul ar merge cu autobuzul ăsta. Un tânăr îi oferă locul Emei pentru că vede că e cu o plantă cât ea. Mă întâlnesc cu un prieten din librăria Book Corner.
Caragiale, mi-ai plăcut dintotdeauna. M-ai dus mereu dinspre moarte spre viață, dinspre întuneric spre lumină, dinspre tristețe spre voioșie, dinspre singurătate spre prietenie. Și, iată, spre iubire.
Credit imagine reprezentativă: Ema Cojocaru
