Morten Strøksnes e un personaj carismatic, deși nu lasă deloc să se întrevadă asta. Atent la fiecare întrebare și dispus să depășească granițele convenționalului, scriitorul norvegian ne-a descusut până la nivel de atomi aspecte ce țin de Cartea Mării (Polirom, 2020, în traducerea Dianei Polgar), de țărmurile reci ale Norvegiei, de proiectele literare vitoare, dar a atins și zone șerpuitoare precum poezia și rockul progresiv. O discuție captivantă de 40 de minute, pe care am avut bucuria să o purtăm în cadrul FILIT Iași 2023.
Morten A. Strøksnes, scriitor, journalist, dar şi fotograf. În construcţia frazei se poate observa cu uşurinţă apetenţa pentru folosirea imaginilor vizuale pe post de crochiu, la baza descrierilor şi a construcţiilor personajelor. Pasajele devin schiţe, naraţiunea devine o expoziţie, iar în timpul lecturii cititorul parcă este invitat la un vernisaj. Ce rol joacă pentru tine vizualul? Ce urmăreşti să surprinzi în fotografiile tale?
Ca fotograf, nu sunt ambiţios, dar ca scriitor sunt. Iar ca să aduc scrisul la viaţă, viaţa vine atunci când scriitorul vede lucrurile chiar în faţa lui sau a ei. Şi asta este foarte important. Tot acest amalgam devine un angajament subtil, la nivelul emoţiei. Poţi găsi inima străbătând gheaţa. Ca să-i faci pe cititori să vadă ce vezi tu. În ceea ce priveşte scrisul, aceasta este munca mea, sunt acolo pentru cititor, nu sunt un tip interesant, sunt aproape ca o cameră de fotografiat sau de filmat pentru cititor. Sunt, desigur, şi dezbateri din sfera intelectuală la mijloc, să observi peisajele, situaţia, să îl faci pe cititor să simtă că el sau ea este acolo, împreună cu noi, în locul în care se adună pescarii, deci vizualul este foarte important pentru mine.
Care este anotimpul care te defineşte cel mai bine şi în care imaginaţia poate să zburde cel mai bine? Cum împart toate aceste patru anotimpuri marea?
Am încercat să adaptez şi să pliez această carte nu după anotimpurile ţărmului, ci după anotimpurile mării. Această carte e proiectată mai mult după un timp ciclic al naturii decât după timpul nostru, al calendarului, şi, mai ales, după ritmul mării. Atunci când în nordul Norvegiei vina iarna şi totul pe mal/la țărm pare fără viață, atunci când totul se pregăteşte pentru iarnă, copacii rămân fără frunze, multe animale hibernează, pe mare lucrurile stau altfel. Este cel mai bogat anotimp al mării, atâtea specii îşi fac apariţia iar şi iar, pentru că le place atât de mult apa rece.
În Cartea mării,acţiunea se petrece în arhipelagul norvegian Lofoten, acolo unde Hugo Aasjord şi prietenul său pleacă în căutarea rechinului boreal, care a stârnit groaza şi a provocat imaginaţia pescarilor nordului din cele mai vechi timpuri. Se spune că ochii lui fosforescenţi, năpădiţi de paraziţi hipnotizează prada, iar carnea lor extrem de toxică poate să provoace halucinaţii. Poate fi Hugo Aasjord văzut ca un Ulise al nordului? Ce vrea să sublinieze şi să demonstreze omenirii acest tur de forţă pe coastele nordului?
Cred că Hugo Aasjord e mai degrabă Virgil în Infernul lui Dante decât Ulise. El este un fel de ghid al nostru prin acest univers. Acest tur de forţă începe acolo, pe coasta de nord şi continuă tot acolo, iar cel mai bun lucru, după părerea mea, cea a scriitorului şi poate chiar şi după părerea ta, cea a cititorului, este faptul că există doar o singură mare, care ocupă şaptezeci la sută din suprafaţa pământului, iar marea este doar un singur mediu, aş putea muri iarna pe această mare, dar este aceeaşi mare în orice altă parte a lumii.
E ca o bibliotecă imensă pentru mine, care înglobează atâtea ştiinţe, poezie, mitologie, istorie naturală, oceanografie, biologie marină, geologie, pentru că facem câteodată câte o mică incursiune în timpul geologic, aşa că putem spune ceva despre pământ, despre istoria pământului, despre faptul că am venit de pe mare. În mare îşi are originea viaţa, marea este, aşadar, mediul cel mai important, cel mai important aspect în ceea ce priveşte clima planetei, sănătatea planetei, biodiversitatea ei şi aşa mai departe. Deci marea este un material foarte prolific şi îl pot folosi întru totul.
Te-ai gândit la o continuare a acestei cărţi? Ai ceva în minte?
Am ceva în minte, am terminat o carte acum 10 luni, este o carte uriaşă de opt sute cincizeci de pagini şi conţine o mulţime de arhive, de cercetări, multe însemnări din călătorii, am terminat-o, dar a durat cam douăzeci de ani. Este publicată deja în Norvegia. Se numeşte Lumholtz’ gjenferd (Fantomele din Lumholtz). Nu are absolut nicio legătură cu lumea mării. Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Carl Lumholtz şi tot atunci a fost publicată şi cartea.
Carl Lumholtz a fost un faimos explorator norvegian, el a fost cumva părintele tuturor exploratorilor norvegieni, Roald Amundsen, Fridtjof Nansen, cei care au mers în expediţii în zonele polare. Acest tip, Lumholtz, a mers în zonele tropicale, în Australia, în Mexic, în deşerturile Statelor Unite, în Borneo. Această carte este un fel de monografie a sa, conţine multe informaţii accumulate din cercetarea arhivelor, iar eu am călătorit pe urmele lui, ca să reconectez trecutul lui cu prezentul nostru. Nu este o carte de ficţiune. Lumholtz’ gjenferd (Fantomele din Lumholtz) a fost deja tradusă în daneză, neerlandeză, italiană, portugheză, încă nu a fost tradusă în engleză. Acum, că am terminat acest proiect, lucrez la altceva, iar ca să-ţi răspund la întrebare, da, există o continuare pentru Cartea mării, am planuri, ca să zic aşa, pentru ceea ce ar trebui să conţină.
Un proverb norvegian spune aşa: Båtlaus mann er bunden til land. (Omul fără barcă e legat de mal.) Barca este deci expresia libertăţii totale, a (re)descoperirii. Ce înseamnă această libertate pentru pescari, exploratori marini şi, extrapolând, ce înseamnă pentru tine libertatea aceasta mijlocită de barcă?
Acest proverb este spus ca un fel de glumă, ce am fi făcut noi dacă nu aveam oceanul. Ne-am fi cărat bărcile în spate? În nordul Norvegiei, există acel cult al bărcii, al vaselor de pescuit, care se numesc sjark. Sunt ca nişte embleme tradiţionale, iar autorităţile încearcă să scape de ele, pentru că le consideră absurde, sunt sute de ani de tradiţie, deci nu sunt chiar atât de absurde.
Ca să faci rost de o astfel de barcă, ai nevoie de o mică investiţie, poţi naviga pe apele de pe lângă ţărm, nu pleci în larg cu ele, peştele vine mereu acolo unde apa nu e aşa de adâncă, ei te aşteaptă acolo. Este o modalitate ecologică de a exploata această resursă. Acest proverb e un fel de readucere la viaţă a acestei tradiţii, care încă există, mai ales în partea de nord a Norvegiei. Este o modalitate ecologică de a pescui. Datorită noilor maşinării, e nevoie doar de un singur om. Şi poţi prinde mult peşte. Aşadar, barca este atât de conectată cu această cultură, încât mi-e puţin greu să răspund la această întrebare. Nu aş putea vedea lumea fără această barcă. Timp de mii de ani, toate activităţile din această regiune au fost făcute cu barca. Nu existau drumuri sau alte căi de acces, toate bunurile erau transportate cu barca, oamenii se deplasau cu barca de-a lungul zonelor populate, de-a lungul coastei oceanului. Oamenii erau total dependenţi de barcă şi de mare.
În Cartea Mării, chiar în primele pagini, citezi versuri din Arthur Rimbaud, Le Bateau Ivre. Care e relația ta cu poezia și cum ne putem reinventa prin poezie? Romanul în sine este foarte poetic, chiar dacă înglobează şi date ştiinţifice.
Este foarte uşor să pui ştiinţa să facă acel tip de cercetare, făcând referire la mai multe subramuri ale ştiinţei şi să colectezi toate datele. Ceea ce este mult mai greu este să apelezi la poezie, să aduci un plus de frumuseţe şi de originalitate scrierii. Este un demers artistic. Oricine poate face primul demers, cel ştiinţific, dar pentru cel de-al doilea demers trebuie să iubeşti poezia, să ai respect pentru poezie şi să munceşti din greu să fie totul potrivit.
Sunt foarte fericit că ai această părere, nimic nu m-ar fi putut face mai fericit decât faptul că această întrebare vine din partea unui cititor al cărţii. Respect foarte mult poezia şi cred că această carte se conectează cu ea, în ceea ce priveşte poezia şi limbajul, dar mă gândesc totodată la poezie ca la o ştiinţă de sine stătătoare, este ştiinţa limbajului, a metalimbajului. Investighează modalitatea prin care limbajul funcţionează şi se abate, îl privește cu mai multă atenţie şi inteligenţă. Chiar şi atunci când adaugi diverse registre ale limbajului, care nu sunt specifice poeziei, toate acestea se pot transforma într-un limbaj poetic.
Ce înseamnă pentru tine marea şi universul marin? Te-ai gândit vreodată că ai putea pleca pe mare, să vezi unde te duce barca şi ce ai putea descoperi în călătoria ta?
Da, atunci când eram copil. Şi mereu mi-am zis, atunci când eram copil şi eram pe barcă, că undeva acolo, în depărtare, este o lume magică pentru un copil, o lume ca un mare secret, nu ştii niciodată ce ai putea descoperi. Practic este sufletul fanteziei. Apoi e întunericul, cu toate acele creaturi care locuiesc acolo, dar pe care noi nu le-am investigat, nu ştim nimic despre ele, iar multe dintre aceste teritorii sunt neexplorate.
Dar acum, ca adult, nu aş mai face-o, pentru că aş muri. Am acestă certitudine, acum, ca adult, că sigur aş muri, dar la fel cum e şi în carte, câteodată noi, neintenţionat, pierdem controlul atunci când suntem într-o barcă mică, nu tocmai trainică şi intrăm în miezul furtunilor de zăpadă. Acest fapt este foarte periculos. Mii de oameni s-au înecat în acest perimetru, singuri fiind. În secolul al XIX-lea, se înecau în medie cam opt sute de oameni pe sezon.
Un vechi alt proverb norvegian spune aşa: Dei store fiskane eta dei små — dei liger under som minst förmå. (Oamenii sunt ca peştii – cei mari îi devorează pe cei mici.) Tu ce crezi? Cum e natura umană, poate fi umanitatea un bestiar marin?
Încă din Evul Mediu, totul era opus, toate se proiectau pe ţărm, nu pe mare. Erau siguri că în adâncurile mării totul avea un echivalent cu ceea ce deja era la ţărm. Fiecare animal de pe uscat îşi avea un corespodent acvatic, chiar se credea asta. Dacă umanitatea poate fi considerată un bestiar marin, ei bine, e puţin delicat să facem o corespondenţă unu la unu, dar foarte multe cuvinte din terminologia marină au păruns în vocabularul uzual.
Sunt sigur că şi în limba română e la fel, spre exemplu, mare, rechin, dar sunt şi alte cuvinte care conţin cuvântul „mare“, spre exemplu, lup de mare, stea-de-mare, pisică-de-mare. E un mod de a explica şi de a compune elementele aparţinând mării, folosindu-ne de elemente aparţinând uscatului. Toate acestea aparţin ideologiei medievale. Ei au avut această idee. Şi tot ei au avut ideea că toate creaturile care trăiesc în mare au intenţii bune şi intenţii rele. Ele pot fi rele, crude, malefice sau bune. Uneori sar în ajutorul altora şi aşa mai departe. Se credea totodată că vietăţile mării au intenţii de ordin moral.
Cum a fost procesul tău de documentare pentru Cartea Mării? Cum ai presărat informațiile de natură ștințifică printre fragmentele de proză? Care este acel ingredient secret al naraţiunii? Este o carte de ficţiune, o cercetare ştiinţifică, un roman?
Este vorba despre o carte care se vrea a fi complexă din toate punctele de vedere. O numeşti roman, dar nu este un roman. Este o carte de non-ficţiune. Tot ce este scris acolo este adevărat. Am încercat să îmbin toate tipurile de scriere, de la poezie la ştiinţă, şi să fie totul înglobat într-o carte organică, unitară. Iar acest fapt a însemnat o muncă asiduă. Este non-ficţională, dar are o parte fantasmagorică. În mod normal, nu se regăsesc astfel de fragmente într-o carte de non- ficţiune, iar adevărul nu este doar un simplu cuvânt. Ceva ce e fantasmagoric este adevărat sau nu? E ceva între. Ce înseamnă verde? Este adevărat? Nu. Este o minciună? Nu. Este ceva între ele sau altceva.
Aşa că încerc pe cât posibil să îmbin aceste două cărţi ale limbajului şi să le fac să pară fireşti, naturale. Acesta a fost ţelul meu. De ce? Pentru că proza trebuie să fie deschisă şi liberă, la fel ca marea. Dar e imposibil acest demers, depinde de modalitatea în care este parcursă lectura, de pregătirea şi deschiderea cititorului. Nu ştiu dacă se poate numi în mod explicit un roman, pentru că vorbim depre o scriere non-ficţională.
Un moment care m-a făcut să tresar citind Cartea Mării este acela în care naratorul afirmă că lumea documentarelor cu animale este una de eroi și de bandiți. Mamiferele marine bune versus prădătorii cei răi. Putem schimba această paradigmă pentru generațiile tinere și foarte tinere?
Revenim cumva la o întrebare de mai devreme. Da, e puţin ridicol, la începutul naraţiunii numeam rechinul un monstru, dar, desigur, el nu este un monstru. Dar dacă totuşi ar fi ceva de spus despre asta, putem spune că noi, oamenii, suntem cele mai periculoase mamifere, poate doar trei sau patru oameni sunt ucişi de rechini în fiecare an, dar câte milioane de rechini sunt ucişi de către oameni?
Totuşi, nouă ne e frică de ei, e un pic ridicol. Acest tip de abordare îl vedem în special pe canalele americane, rechinul este numit monstrul mărilor sau moartea din adâncuri, această creatură teribilă, periculoasă, care te poate sfâşia în bucăţi. Vedem apoi imaginile de pe cameră, însoţite de muzică, e total ridicolă această abordare, pentru că lucrurile se schimbă puţin, cred că oamenii ştiu cumva asta, că se referă la instinctul primar care se află în stare latentă în noi toţi. E un fel de instinct primordial al omenirii, care activează teama. Iar lucrul acesta duce la un fel de dzbatere în interiorul cărţii. Chiar şi între mine, artistul şi omul, are loc un fel de dezbatere morală.
Şi acum o întrebare despre muzică. Multe referinţe din text fac trimitere către rockul progresiv: Pink Floyd, King Crimson, Soft Machine. Asta ca să să menţionăm doar câteva nume. Și o trupă norvegiană, din anii ’70, pe care nu am putut să o găsesc pe internet. A existat acea trupă? Care este conexiunea ta cu acest gen de muzică?
Da, personajul de care pomenești a făcut parte din două trupe prin anii ’70, în Tromsø, dar majoritatea înregistrărilor au fost distruse în foc de către solistul principal, aşa că au rămas doar foarte puţine casete pentru audiții. Dar sunt grozave.
Ştiu mai multă muzică de prin anii ’70. Aveam treisprezece sau paisprezece ani când a început nebunia cu muzica rock, se presupunea că trebuia să urâm porcăriile alea. Apoi a durat câțiva ani şi încet-încet înveţi să descoperi şi să respecţi acea muzică frumoasă din anii ’60-’70, apoi devii adult, iar unii nu mai ascultă muzică. Eu ascult muzică mereu. Oamenii au tendinţa să nu mai asculte muzică la fel de mult ca atunci când erau tineri. Îi ştiu şi pe cei de la Madrugada, din generația actuală novegiană.
Vorbind de clasici, ar trebui să-l cunoşti mai bine pe Robert Wyatt, toboşarul trupei Soft Machine. A fost cel mai bun toboşar prog rock din Anglia, a căzut de la geam şi şi-a rupt spatele. Şi avea nevoie să-şi folosească picioarele ca să fie toboşar. Apoi a început o carieră solo, a fost spectaculos.
Credit imagine reprezentativă: Cathrine Strøm