Când nu sunt extrem de mici, camerele hotelurilor franțuzești au pereții foarte subțiri. În 20 noiembrie nimerisem într-o chichineață în care nici loc să cad din pat n-aveam, iar asta mi-a dat aripi să mă avânt spre somn. Eram rupt de oboseală, pornisem de dimineață la drum, obligat să schimb trei avioane, să trăiesc stresul decolărilor și al aterizărilor, al turbulențelor prin care al doilea zbor a trecut aproape un sfert de ceas, apoi al drumului de la aeroport la hotel, cu un tren, cu un metrou, cu două autobuze, la mama dracului de centru, fiindcă nu-mi permit să arunc aiurea cu banii și aleg periferia.
Înainte să ajung la hotel, am mâncat bine și pe îndelete. N-o făcusem toată ziua, în avioanele low cost nu se dă nimic, nici măcar apă. Doar dacă pui jos cel puțin 3 euro. S-o creadă ei! Am băut de la robinetele din băi, nu se moare din asta, apa aia e mai sigură decât cea din sticlele de plastic.
Am ajuns pe la 10 seara, m-am cazat, am despachetat hainele, mi-am făcut un duș lung și m-am pus în pat. Tocmai când revista pe care o citeam mi-a căzut pe față, am auzit un horcăit de animal. Apoi, încă unul. Și încă, și încă. Cineva sforăia îngrozitor, iar acel cineva era o femeie și era vecina mea. Din stânga, am crezut inițial. Dar în câteva secunde m-am luminat: era în dreapta, fiindcă în stânga aveam doi vecini. Spanioli. El și ea. Ce tocmai o dăduseră pe sex. Și nu unul în ritmul cu care eram obișnuit după zeci de ani de stat prin hoteluri, ci sex-coridă. Nu exagerez deloc. Fiecare exclama: „Olé! Olé! Olé!”, mai exaltat sau mai îndârjit, mai gros ori mai subțire, când cu accent pe o, când pe e. Am zâmbit și am ciulit urechile, deși sforăiturile îmi bruiau atenția de la replicile din cuplu: spaniolii și vorbeau, nu doar gemeau și se hâțâiau. „Înfige-o, olé!, spintecă-mă, spintecă-mă, așa!” „Ridică-te”, replica el, „sus, sus, ridică-te, împinge! Olé! Olé!” Nu știu spaniolă, dar m-am folosit de Google translate. Eram frânt, însă curiozitatea a fost puternică și-am căutat să aflu ce-și spun. Se auzea și patul lor, se auzeau și ei.
Sforăitoarea, de cealaltă parte, făcea peretele să vibreze. Pur și simplu! Simțeam asta în piciorul drept, care era lipit de zid, fiindcă patul meu n-avea decât lățimea umerilor, poate 2-3 centimetri în plus. Stăteam întins și nemișcat, încercând să mă concentrez asupra spaniolilor. Cred că el era mai în vârstă decât mine cam cu zece ani, iar ea să fi avut vreo 25, maximum 30. Vocea lui era răgușită, ca și cum ar fi vorbit din gât, ca mafioții, a ei era ascuțită și sfredelitoare, de parcă ea ar fi fost spada. Mi-am imaginat-o slăbănoagă și lungă, iar pe el, cu păr pe piept și pe spate, cu ten închis la culoare, cu un început de chelie grizonată. Sau cu plete crețe, vopsite șaten deschis.
Oare de unde era sforăitoarea? Dincotro venea un om ce scotea sunetele pe care nu le auzi nici măcar la animalele suferinde din grădina zoologică a unui oraș sărac? Ce fel de construcție de carne și oase putea evacua din ea aerul în acel amalgam de sunete nepământești? Cât de profundă trebuie să fi fost eroarea naturii încât să lase o vietate să horcăie minute și minute în șir, ceasuri după ceasuri, nopți după nopți, ani și ani? Cum o arăta cel care stă lângă o alcătuire ce respiră de parcă ar înregistra sunetul pentru un film de groază cu demoni, abisuri, iaduri? Ce i-o spune dimineața, când se uită în ochii ei abia deschiși? Ai dormit bine, draga mea? Ce-ai visat, pisicuțo, de-ai mieunat în somn?
Încercam să-mi țin mintea ocupată, cu speranța că măcar nebunia din stânga va înceta, la un moment dat, fiindcă mi-era evident că horcăielile n-aveau cum să se sfârșească până dimineața. Încercam să număr, să-mi impun să n-aud, mi-am băgat și degetele în urechi, mi-am pus și perna pe cap. În zadar, parcă eram într-o cască în care vibrau bașii. Dacă n-aș fi avut de la 8 și jumătate interviul pentru angajare, dacă nu mi-aș fi pus alarma la 6, dacă nu eram nervos de la oboseală, poate aș fi așteptat ca măcar spaniolii să termine. Dar mi-am dat seama că era inutil, fiindcă făceau pauze în amor, se giugiuleau, ciocneau pahare, râdeau, vorbeau, apoi continuau corida, iarăși o întrerupeau ca să facă un duș sau un pipi, ori să-și toarne ceva dintr-o sticlă. Așa că după mai bine de o oră, în care am îndurat și vecinii, dar și stomacul unde-mi fermentau, avântat și chinuitor, fasolea și ciolanul pe care le mâncasem la cină și peste care turnasem două beri la halbă, ca să-mi priască și să funcționeze bine digestia, am slobozit, îngrozitoare, ca un muget prelung, abisal, de vacă sfâșiată de lupi chiar în timp ce făta, o bășină. Brusc, s-a făcut liniște și-am adormit.