Mugur, atunci când mi-ai vorbit despre 1994, ai folosit termenul roman nonfictiv, un termen popularizat altădată de Truman Capote. Putem face referire aici și la Emmanuel Carrère, cu romanele lui biografice despre Limonov, sau la Svetlana Alexievici și Annie Ernaux, care, grație romanelor lor nonfictive, devin celebre și chiar iau Nobelul. Tu cum ai decis să mergi pe această formulă? Cât de ofertantă este ea, în cazul tău?
E drăguț c-ai pus ștacheta atât de sus, cum și trebuie. Eu am pus-o de-a curmezișul, că și asta trebuie, uneori. Am pus-o de-a curmezișul cu tot ce-am făcut eu ca scriitor până aici. De-a curmezișul tabieturilor, dar și al rolului instituit de tradiție. Predestinat prin cuvântul „creator“. Ce face un artist? Transfigurează. Scoate din ceva altceva. De pildă, dintr-un joben, un iepure. Scriitorul e un taximetrist psihedelic – te ia de-aici și nu știi unde te duce. Și vrei să nu știi, deși încerci să ghicești. Îți va distrage atenția, te va ține de vorbă pe drum, iar uneori destinația nici nu contează, miza-i chiar farmecul călătoriei. Îți trece urâtul. În cazul poetului, nici măcar n-ai garanția că te va duce undeva anume. Știi doar că n-o s-o ia pe asfalt. Îți sare-n drum, face niște scamatorii (uite-un iepure, uite-o cârpă, uite ce-am scos din gura iepurelui: un jobeeen!) și-apoi dispare, și tu te trezești în pustiu, în pădure sau pe fundul unui tanc petrolier, să te descurci cu recuzita. Sau, mai degrabă, cu absența ei. Asta în linii mari, ca perspectivă din aerostat. În ce privește liniile fine, una pentru care m-am pus mereu pavăză a fost demarcația dintre ființa biologică și cea de hârtie sau pixeli. M-am jucat sau m-am caftit pentru ea, în special pe rețelele sociale, unde interesul e dirijat spre persoane. Acolo, când pui o poezie, chiar dacă semnalezi prin cea mai banală convenție, cea de rupere a textului, că e o poezie, deci un teritoriu al ficțiunii, întâmpini cele mai flagrante confuzii între persoana autorului și entitatea delegată să „vorbească“ la persoana I. În fapt, rețelele sociale sunt teritorii ale ficțiunii, unde profesioniștii confuziei și diferite celule de interese speculează chiar ambiguitatea liniilor de demarcație – dintre persoană și „persona“ (profilul social – un construct, o proiecție, o mască publică), dintre brut și cosmetizat, dintre real și ideal. Și fix aici e terenul unde-a proliferat conceptul de post-adevăr, care ne-a explodat în față și ne-am trezit trăind o distopie. Pare că se vor inversa rolurile, mai nou creează AI, iar creatorii se văd împinși de cealaltă parte a liniei, să apere ce e real de atacul hologramelor. Nu mă regăsesc în rolul ăsta, oarecum mesianic, cum nu m-am regăsit nici în cel demiurgic atribuit, de tradiție, creatorilor: nu creez ceva „din nimic“, doar fac vizibil ceva care scapă vederii. Îndepărtez umbre, zgomot de fond, straturi de murdărie, strâng cioburi care-mi par valoroase. Până la un punct, ficțiunea și nonficțiunea lucrează cam cu aceleași materiale. Doar că, în cazul ficțiunii, instrumentez cioburile pentru a regiza apariția a ceva nou sub soare (fie că-i alt obiect, fie că-i o trăire sau perspectivă surprinzătoare, chiar și pentru mine), în cazul nonficțiunii încerc să recompun situații și artefacte unde e important (chiar și etic, ca în munca de restaurare) să semnalezi ce e autentic și ce-ai pus de la tine. Nu pentru că cititorul ar avea vreun interes în privința persoanei tale „reale“ – nici nu cred asta –, ci pentru că importanța subiectului o impune. În cazul ăsta, „persoana I“ a poveștii e doar garantul autenticității; nu-i subiectul, ci sursa poveștii, chiar dacă se-ntâmplă să scrie o autobiografie. În cazul meu, formula n-a fost deloc ofertantă, de-aia spuneam că m-am pus de-a curmezișul. M-a chinuit ca pe hoții de cai. Au fost la tot pasul tentații s-o iau pe câmpii. În ce privește modelele nonfictive, am lăsat în carte și-un martor: Dacă soarele moare, de Oriana Fallaci, pe care n-am încetat s-o iubesc din copilărie. Am citat-o și-n titlul unei cărți de-acum două decenii, sms. ei iubesc și fac dragoste ca și fluturii, o carte de poezie… nonfictivă, compusă doar din sms-uri pe care le-am trimis și primit. Deci, am antecedente.
Și titlul? De unde vine?
Întâi, evident, e un rapel la distopia 1984 a lui Orwell. O ficțiune care s-a dovedit periculos de apropiată de ce avea să aducă realul. Azi e considerată profetică. Dar, cum spuneam mai devreme, scriitorul nu-i demiurg sau profet, asamblează materiale care există, doar le face văzute. Noi avem dificultăți în a ne citi și prezentul, iar în ce privește trecutul, bâjbâim mai rău decât atunci când ne imaginăm viitorul. Tocmai acest rapel m-a obligat să evit ficțiunea, și să îi dau realului ce e al lui. Și să o fac la scară umană: la scara mea, cea mai intimă sursă. La scara asta, 1994 e anul care m-a-ntors pe dos ca pe-o mănușă, anul în care-am „fugit“ din Constanța la București, unde era să-mi pierd viața de vreo trei ori, m-am ridicat și m-am prăbușit, și m-am adunat iar din cioburi, și-am început să articulez promisiunea ființei la care lucrez și acum.
Câtă istorie personală și literară cuprinde romanul tău?
În timp ce mă adânceam în scris, cădeam tot mai adânc și în timp, și asta mi-a complicat enorm viața, a complicat-o și pe a ta, c-am întârziat cu un an, și m-am trezit că în loc de-o carte scriu două, și prima-i doar un portal spre a doua și următoarea, pentru că-n clipa asta-s convins că sunt necesare trei. 1994 e doar o bornă kilometrică, una capitală, firește, mai ales pentru mine, dar care marchează doar o etapă a călătoriei, a devenirii. Și cum nu călătorim prin viață de capul nostru, istoria personală se amestecă, fragmentar, și cu cea a așa-numitului „grup de la Constanța“, și cu istoria unor majuscule, caligrafii, anarhii și cacofonii care ne-au marcat sau ne bântuie încă societatea. Unii confrați sunt foarte harnici la lustruirea propriei statui, și m-am temut ca naiba să nu cumva să mi se-ntâmple și mie asta. În general, m-am ferit să pun umărul la vreo statuie, să gonflez sau să demolez, să gesticulez în vreun fel prin care persoanele de hârtie să le-afecteze pe cele vii. Așa că, de regulă, am alterat discret numele personajelor.
A citit vreun personaj manuscrisul? Ai avut vreo emoție legată de acest subiect?
Nu, slavă Marelui Albastru! M-am consultat cu unul dintre ei, de câteva ori, că mi se năclăise memoria, și m-a scos la liman. I-am propus la final să citească ce mi-a ieșit și, spre ușurarea mea, mi-a zis așa: „Îl vreau neapărat pe hârtie, boss. Ca să stau în pat pe spate, cu capul pe pernă și să mă delectez“.
Cartea are și multe poze care ilustrează povestea. Ce ne poți spune despre ele?
Chiar dacă surprind personajele cărții, joacă un rol mai degrabă poetic, pentru a le scoate din „proză“ și-a le reliefa inefabilul, necum pentru a-l altera. Unele sunt realizate de mine, în situații care vor fi mai limpezi în următoarea carte. Cele mai prețioase sunt ale lui Dragoș Lumpan, care își scoate acum la lumină arhivele fotografice din anii ’90, și a redescoperit câteva pe care mi le-a făcut în toamna lui ’94, când ne-am cunoscut printr-unul dintre personajele cărții. Multe erau mișcate intenționat, cu timp lung de expunere, sunt extrem de poetice și complementare textelor, nu-s „ilustrative“.
Având în vedere că 1994 apare într-o colecție destinată tinerilor cititori, celor care abia pătrund în lumea marii literaturi mondiale, cu ce ai vrea să rămână ei din acest microroman?
N-aș vrea să rămână, aș vrea să îi ajute să devină. Așa cum mie, la timpul lor, mi s-au lipit de suflet Iluziile pierdute ale lui Balzac sau Romanul adolescentului miop al lui Eliade, căruia i se lipise de suflet Un uomo finito al lui Papini și tot așa.
Imagine © Lumi Mihai
