În toamna lui 2020, Guvernul României promitea că va sprijini cultura, angajându-se să ofere două sute de milioane de euro pentru compensarea pierderilor suferite în lockdownul pandemic și pentru redeschiderea spațiilor culturale. În cele din urmă, însă, după numeroase discuții despre nivelul compensațiilor, criterii și distribuție, banii promiși nu au mai sosit. Să ne amintim că infrastructura culturală publică a fost deja erodată puternic în ultimii 34 de ani: numărul bibliotecilor din întreaga țară a scăzut la mai puțin de jumătate, de la 4458 în 1990, la 1962 în 2021, conform INS. În mediul rural, numărul așezămintelor culturale a scăzut de la peste 7000 în 1990, la sub 5000 de clădiri funcționale, în 2020. Chiar și în capitală, în 1990 existau 77 de săli de cinema funcționale aflate în proprietatea statului – însă în prezent, majoritatea acestora sunt nefuncționale și într-o stare avansată de degradare. Iar acum, o nouă lovitură:
Actori, bibliotecari, muzeografi, zeci de angajați din instituțiile culturale au protestat luni, 21 august, la Brașov. Ministra Culturii Raluca Turcan avertizează: 61% din instituțiile publice de cultură ar urma să fie desființate în forma actuală a ordonanței „de austeritate“, care dorește să reducă deficitul – e drept, enorm – de 40 de miliarde de lei de la bugetul de stat. Instituțiile cu mai puțin de 50 de angajați ar urma să fie comasate, iar autoritățile locale nu ar putea cheltui mai mult de 7,5% din veniturile proprii pentru susținerea activității instituțiilor de cultură. Fostul vicepremier Kelemen Hunor comentează: „Ceea ce intenționează să facă Guvernul este o tentativă de asasinat cultural cu premeditare.“ Primarii USR trag la rândul lor un semnal de alarmă: „Guvernul pune pe butuci cultura la nivel local.“ Alexandru Groza, directorul Muzeului Ororilor Comunismului din România, a subliniat că proiectul ordonanței de urgență nu vizează doar reducerea costurilor și reducerea personalului din aparatul de stat, ci marchează „debutul unui proces de masacrare a culturii”.
Iar deasupra tuturor plutește diafan Ministrul Finanțelor Marcel Boloș, care declară: „Mult criticata ordonanță de urgență a austerității e necesară. Nu poți avea la infinit o țopăială și un dezmăț pe cheltuielile publice.“ Teatrele, bibliotecile și muzeele par, așadar, în opinia Ministrului Finanțelor, țopăială și dezmăț?
Sunt în pericol să dispară majoritatea teatrelor de copii și tineri, care au sub 50 de angajați, precum și teatrele care își desfășoară activitatea în limbi ale minorităților naționale precum Teatrul German de Stat din Timișoara, Biblioteca Județeană George Coșbuc din Bistrița, Muzeul de Artă din Constanța sau cel din Cluj-Napoca. Și nu doar atât. În condițiile în care există numeroase localități în care biblioteca publică este singurul loc în care adulții sau copiii din medii defavorizate pot să citească, să studieze, să-și facă temele sau să beneficieze de instruire, ce economie ar face la bugetul de stat desființarea sau comasarea acestor instituții culturale?
Dimpotrivă, s-ar putea argumenta că instituțiile culturale aduc bani înapoi la stat: Mircea Vasilescu semnala recent faptul că, printr-un program co-fondat de Uniunea Europeană, în numai două luni, Germania a obținut 3,2 milioane de euro în încasări pentru produse, evenimente și servicii culturale, mulțumită introducerii pe piață a unui card KulturPass pentru tinerii de 18 ani, care le permite acestora să cheltuiască 200 de euro în domeniul cultural. De remarcat că, între toate produse culturale pe care tinerii au cheltuit banii, cărțile se află pe loc fruntaș, urmate la distanță de biletele la cinema. În Italia, 18App oferă cam același lucru, doar că suma alocată tinerilor e de 500 de euro.
Dar în politica românească lipsesc de zeci de ani continuitatea și o viziune pe termen lung. Nici vorbă de asta în țara ordonanțelor de urgență. E nevoie de măști? Cumpărăm repede unele, nu contează că nu-s conforme. Profesorii cer reformă în educație? Le aruncăm niște bani în plus la salariu ca să-i facem să tacă din gură. E nevoie de bani la buget? Tăiem de la cultură.
Dacă pe „domnul Lăzărescu“ îl observăm mai des în jurul nostru și protestăm – pentru că rar găsești român care să nu se fi lovit de lipsurile sistemului de sănătate și pentru că asta ne doare la propriu –, deficiențele din mediul cultural și educațional trec aproape neobservate, pacientul fiind, în acest caz, ca broasca proverbială, care nici nu bagă de seamă când apa din jurul său devine, din călduță, de-a dreptul fiartă. O durere în corpul fizic e un semnal de alarmă. O durere în corpul metafizic? O trecem cu vederea. Și, astfel, nici nu ne dăm seama cât de mult ne afectează pe termen lung lipsa accesului la cultură, degradarea deja avansată a unora dintre instituțiile sale. Pierdem organe vitale: biblioteci întregi, teatre, muzee, cinematografe.
Sub potopul de măsuri luate haotic în urma pandemiei și războiului de la graniță, pare că guvernul dorește să ne asurzească cu totul, doar-doar nu vom mai observa câți bani ne ia, de fapt, din buzunar. În așteptarea detaliilor finale ale ordonanței „de austeritate“, nu ne rămâne decât să sperăm că, precum Beethoven când și-a pierdut auzul, ne vom dezvolta „urechea interioară“: noi organe pentru a crea cultura.
