În conștiința ei, el și-a putut sărbători a suta zi de naștere. S-a întâmplat în 28 mai 2023. Iar pentru a i-o celebra, ea a inventat un Festival care să-i poarte numele. Numele lui, a celui care cu exact un secol în urmă s-a născut la Târnăveni. Aici, în Transilvania, nu departe de Cluj. Iar logica ei a fost foarte simplă: dacă muzica este podul-curcubeu între două conștiințe, această legătură nu se pierde chiar dacă una dintre ele își încheie existența fizică. Iar trei săptămâni de muzică, film, pictură și comunicare au stat drept dovadă concludentă în acest sens.
Numele ei este Bianca Temeș. Și ea este directoarea acestui Ligeti Festival Transilvania, pe care îl organizează deja pentru a patra oară. Singură. Doar ea și Ligeti. Al cărui centenar doamna Temeș l-a marcat prin cuvântul său introductiv prin care a surprins consubstanțialitatea evenimentelor artistice din această ediție – La centenar: Portretul lui Ligeti în sunete și culori. Un ritual de prezentificare, adică de reapelare și înviere, tot așa cum se va găsi, poate, cineva în a cărui conștiință nici Cornel Țăranu nu a murit, ci își va continua existența prin propria muzică și într-un Festival care-i va purta numele. Cel puțin, moartea lui din 18 iunie 2023 a survenit ca un eveniment suplimentar al Festivalului Ligeti, asta dă de înțeles chiar prin propriile sale cuvinte: „Urez festivalului mult succes pentru sărbătoarea aniversării lui Ligeti, un eveniment foarte important pentru orașul Cluj.“ Și cum oare va fi aniversat Țăranu însuși, printr-un eveniment foarte important pentru orașul Cluj, deoarece nici până în prezent nu există niciun Festival al primei avangarde și nici unul al celei secunde. Un tezaur așteptându-și valorificarea.
Nu pot să știu cât de important este acest Festival pentru Cluj. Știu doar că pentru Bianca Temeș a fost și așa va și rămâne pentru tot restul edițiilor pe care încă urmează să le organizeze. Și de fiecare dată va fi o aventură. Una fascinantă, așa cum au fost toate patru edițiile. O alta și de fiecare dată o nouă aventură, și asta exact în termeni lui – Aventures și Nouvelle Aventures. Două mini-„cantate“ sau chiar mini-„oratorii“, a căror interpretare în 31 mai (Sala Studio a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima“) a fost puțin spus halucinantă. Așa cum a fost întregul concert intitulat Drawing the map of Ligetian Kylwiria (Desenând harta Kylwiriei ligetiene), susținut de ansamblul U.M.Z.E. condus de Lászlo Tihanyi. Poemul simfonic pentru 100 metronoame s-a interpretat singur, prin ticăitul la început disciplinat al comunității mecanice, o metaforă a vieții și a morții, o debusolantă alegorie a timpului care ne-a fost dat și a neființei. Iar cele Zece piese pentru cvintet de suflători au readus ideea bachiană a creației ca exercițiu – Übung –, deoarece doar Dumnezeu creează cu adevărat.
În 3 iunie, pianistul german Thomas Hell a readus Studiile pentru pian ale lui Ligeti, chiar dacă nu toate, însă suficiente la număr pentru a le trăi identitatea transcendentală chiar și prin titulatura întregului concert – Ligeti’s Rainbow Keyboard. Doar Columna infinită (Nr. 14) ar fi fost suficient, însă au mai fost și Arc-en-ciel (Nr. 5) ca un mini-„Adagietto“de Mahler, Automne à Varsovie (No. 6), Vertige (Nr. 9) și En suspens (Nr. 11) parcă scrise pentru un film de Hitchcock. Toate interpretate cu virtuozitate și toate prezentând ceea ce Pascal Bentoiu numea substanțialitate. Și din nou Cornel Țăranu, prezent în program prin Contraste I-II, dar și fiind prezent fizic și primind aplauzele meritate. Dialogul între cei doi – Ligeti și Țăranu – îl confirma chiar cel din urmă prin propriile cuvinte: „Ligeti a avut, fără îndoială, o influență majoră asupra evoluției mele de compozitor. L-am întâlnit de câteva ori și am purtat întotdeauna discuții interesante.“ Un dialog în desfășurare chiar dacă din anumite motive obiective Ligeti nu putea fi prezent în sala de concert.
După învierea prin muzică, a urmat prezentificarea prin film. Proiecția din 27 mai (Cinematograful Arta, Cluj-Napoca) intitulată Ligeti Portrait, a adus, întâi, documentarul György Ligeti (realizator Michel Follin, 1993): l-a adus într-un fel dureros de viu și redându-ni-l pe compozitor ca pe un om delicat, fragil, onest, și atât de puternic, vorbind aproape în șoaptă despre apropiații lui morți la Auschwitz, despre nazism și xenofobie, dar și atât de pasional și energic în descrierea propriilor viziuni muzicale. Metafora gărilor, a vagoanelor de tren, a claustrării într-un compartiment, a deplasării prin teritorii necunoscute, toate asumate ca destin personal, le-au confirmat prin prezentarea lor doamna Louise Duchesneau (asistenta compozitorului), dar și autorul concepției celor două filme – domnul Arnaud de Mezamat, deoarece al doilea film – Trois études pour piano de György Ligeti (2001), ne-a introdus direct în laborator, acolo unde pianistul Pierre-Laurent Aimard a „dezvrăjit“ experimentalismul aparent al muzicii ligetiene și ne-a redat-o în toată „fermentația“ ei atât de vitală în prospețimea ei ludică. Nu a lipsit nici Ligeti Meets TIFF – Festivalul internațional de film – cu proiecția Filmul TABU, cu muzica Violetei Dinescu interpretată de Trio Contraste.
A treia prezentificare a lui Ligeti, una sinestezică, a fost înfăptuită prin pictură. În expoziția inaugurată în 26 mai la Muzeul de Artă Cluj-Napoca – Ligeti, Painter of Musical Worlds – au fost prezentate facsimilurile desenelor și partiturilor compozitorului (prin grija Fundației „Paul Sacher“ de la Basel). Prezentarea a fost realizată de curatorii expoziției – Heidy Zimmermann și Felix Meyer, reprezentanți ai Fundației elvețiene. Or, partiturile însele – dense, aglomerate prin populații multietajate ale notelor ca personaje grafice – au atras și ținut strâns atenția unui public surprinzător de numeros. Mai mult, în celebrarea lui Ligeti s-a implicat și Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, organizând o expoziție paralelă – Ligeti Meets U. A. D. – cu lucrări ale studenților (grafică, pictură și sculptură), în care Ligeti apărea într-o dublă ipostază – trăsăturile chipului și conținuturile „muzicale“ ale conștiinței. La ultimul concert din 19 iunie – concertul ansamblului Coulers, condus de tânărul compozitor Alexandru Murariu – viitorii artiști plastici și-au primi și distincțiile binemeritate pentru efortul creativ depus. Și parcă nu ar fi fost suficient, în 8 iunie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (Cluj-Napoca) s-a deschis expoziția de pictură – Composers at the easel – cu lucrări ale compozitorului clujean Eduard Terényi.
Festivalul a început însă prin Conferința muzicologică intitulat Ligeti, Escher, Brâncuși. From Muse to Music (25-26 mai) – o adevărată „explozie“ intelectuală – și în egală măsură cognitivă, dar mai ales euristică – două zile de comunicări științifice. După cuvântul de deschidere a doamnei Louise Duchesneau – A Gargantuan Appetite: Ligeti and the Arts – a început prima zi și, respectiv, prima sesiune (intitulată Do you dream in fractals?), cu două „blockbusters“ – Wolfgang Marx (University College Dublin) cu lucrarea Ligeti and Synaesthesia și Heinz Otto Peitgen (University of Bremen) cu „pantagruelica“ și cu atât mai incitanta sa prezentare (o oră și douăzeci minute) György Ligeti or how the mathematics of chaos and fractals impacted his composition. Fără comentarii. Doar poftă de a asculta cât mai mult Ligeti.
A doua sesiune – Eastern Landscape with Ligeti in the foreground – a adus-o în prim-plan chiar pe Bianca Temeș (Academia de Muzică „Gheorghe Dima“, Cluj-Napoca) și emblematica ei comunicare intitulată Echoes of Brâncuși. The Endless Column in the music of Olah, Georgescu, and Ligeti. A urmat și a doua zi, cu a treia sesiune – Of foreign lands and familiar sounds, însă doar a patra sesiune – I belong everywhere: Ligeti in soundtrack and beyond – a fost una apoteotică prin prezentări parcă intenționat concatenate din ce în ce mai alert și orientate înspre o inevitabilă culminație finală: două prezentări în tandem – Dorothea Redepenning (University of Heidelberg) – Ligeti’s music as film music (Stanley Kubrick), urmată de Julia Heimerdinger (University of Music and Performing Arts Vienna) – György Ligeti’s Film Music beyond Stanley Kubrick, o prezentare la două voci, Jennifer Iverson și Steven Rings (University of Chicago) – Ligeti and the Counterculture și cu rol de „cadență finală“ – cercetătoarea Amy Bauer (University of California, Irvine) cu prezentarea Theatricality, temporality, and the listener in late Ligeti. Nu se putea mai mult și în egală măsură nu se putea mai bine de atât.
… și din nou Muzica
În 25 mai, chiar în deschidere, la Salina Turda, a avut loc un medalion componistic al lui Corneliu Dan Georgescu – The Straying of Colours… underground. În 28 mai, formația Minguet Quartett a prezentat programul intitulat The Angel in the Blue Garden, printre alte lucrării fiind și Cvartetul de coarde Nr. 2 de Ligeti. În 8 iunie și-a susținut concertul formația ensemble unitedberlin, evoluție intitulată PanTONE-Sound Code, cu lucrări de Doina Rotaru, György Kurtág, și în final Sechs Bagatellen pentru cvintet de suflători a lui György Ligeti. Concertul Labyrinthg of Clouds l-a susținut chiar fiul lui Ligeti – Lukas Ligeti, cu lucrări proprii interpretate la marimba lumina.
Ultimul concert, din 19 iunie, intitulat „Trompe l’oeil“ Rhapsody: Ligeti Meets the Cluj School of Composition a fost ca un ritual de metempsihoză în care Cornel Țăranu i-a prezentat lui György Ligeti Noua școală clujeană de compoziție, în care parcă se reîncarnase și pe care o lăsa moștenire culturii muzicale românești.
Și iată așa, Clujul muzical a dobândit un Festival de un autentic și valoros calibru internațional. Un ciclu artistic integru al artelor unificate. Și totul datorită ei, doamnei Bianca Temeș, care a știut să aducă împreună artele, a știut să aducă împreună oamenii, și astfel a știut să ni-l redea pe Ligeti. Așa cum a fost el. Întruparea simplității limpezi, fragile și tandre… însă nu, nu a genialității artistice, ci a omeniei. Una exprimată într-o muzică doar astfel genială.
Imaginea principală: Gyorgy Ligeti fotografiat de Otto Breicha
