S-a născut în 1971, la Berd, iar bunicul ei patern a fost un supraviețuitor al genocidului armean. A locuit la Erevan, apoi la Moscova, de unde a hotărât, în 2022, să se mute, iar în prezent își împarte timpul între Armenia natală și Germania. La vârsta de 36 de ani, a fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Aflând aceste detalii biografice, am putea fi tentați să ne gândim că proza lui Narine Abgarian este una apăsătoare, întunecată, însă nici că am putea fi mai departe de adevăr.
A început să scrie în 2010, mai întâi literatură pentru copii, apoi romane, obținând numeroase premii în Rusia. Traducerea în peste douăzeci de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (Humanitas Fiction, 2021) i-a adus succesul pe plan internațional, iar în 2020, The Guardian a nominalizat-o printre scriitorii cei mai remarcabili din Europa.
Simon (Humanitas Fiction, 2023), cel mai recent roman al ei, aduce laolaltă o comunitate nebănuită, a unor femei strânse în jurul unui bărbat: toate cele pe care meșterul zidar le-a iubit cândva, de la Silvia, Susanna, Eliza, Sofia și până la Melania, soția, sau Sașia Vardanuș, cea care ține între degete firul roșu al întregii povești. „Datorită femeilor, a trăit“, se spune despre Simon, cu seninătate și umor.
Traducerea în română a ambelor romane ale lui Narine Abgarian (și a volumului de povestiri despre supraviețuirea omului obișnuit în războaiele care încă macină Armenia – Cum să trăim mai departe –, care va apărea la începutul anului viitor) este semnată de Luana Schidu, ceea ce a stârnit ideea publicării a două interviuri în tandem: unul cu scriitoarea, iar celălalt cu traducătoarea, ambele pline de același farmec. Dorim să-i mulțumim Ioanei Iancu (Humanitas Fiction) pentru sprijinul în obținerea acestui interviu, precum și lui Anton Breiner, pentru traducerea întrebărilor în limba rusă.
Pentru că poveștile dumneavoastră sunt atât despre dragoste, cât și despre familie, care este limbajul dragostei în familia dumneavoastră?
E divers, emoțional și liniștit, efervescent și plin de bucurie. Dar în oricare dintre manifestările lui, este limbajul respectului reciproc și al disponibilității de a ne asculta unii pe alții și, pe cât posibil, de a ne înțelege. La un astfel de limbaj ajungi în mulți ani, schimbându-te în primul rând pe tine însuți, schimbându-ți lumea interioară, atitudinea față de oameni și față de realitate.
În cel mai recent roman al dvs., povestea se desfășoară în spațiul priveghiului pentru Simon. În Din cer au căzut trei mere este așteptată altă moarte. Ce anume vă atrage la acest ritual de trecere, ritualul morții?
Poate posibilitatea de a o nega? În fond, existența noastră nu se intersectează niciodată cu moartea: atunci când suntem, ea nu e, iar când vine, atunci nu mai suntem. Viața o simțim cu fiecare celulă a corpului, trăim cu fiecare respirație, este o parte inseparabilă din noi. Despre moarte nu știm nimic. Încercarea de a trage cu ochiul peste prag la ceva interzis e o însușire omenească lesne de înțeles, nu mi-e străină nici mie. N-aș spune că tema morții mă interesează mai mult decât altele. Dar mă tulbură peste măsură. Cred că e vorba despre o dorință subconștientă de a împinge moartea cât mai departe posibil, prin toate mijloacele posibile. Viața merită să fie savurată.
După ce ați fost diagnosticată vreme de aproape cinci ani cu scleroză multiplă, iar apoi, la o lună după apariția primei dumneavoastră cărți, s-a descoperit că lucrurile nu stau de fapt așa, în ce fel vă gândiți la viață sau cum vi s-a schimbat perspectiva în acest sens?
Mi-e greu să judec cum m-am schimbat în acei cinci ani în care am trăit cu gândul că am o boală gravă. Nici nu-mi amintesc prea bine anii aceia. Dar tocmai atunci am început să scriu, și prima mea carte a ieșit incredibil de amuzantă. Nu pot să explic cum s-a întâmplat că, aflându-mă într-o situație cumplită, am scris ceva comic. Dar după ce a apărut Maniunea (în curs de apariție și în limba română, la Editura Frontiera, în traducerea Ancăi-Irina Ionescu – n. r.), care a devenit pe loc bestseller, mi-a fost schimbat diagnosticul. Exact după o lună. Pare că în viața mea s-au înfăptuit două miracole deodată: am devenit scriitoare și mi s-a contramandat moartea. Poate că acel diagnostic greșit nu a fost întâmplător – el m-a dus la cărți. Poate că trebuie să-i fiu recunoscătoare. Nu e ușor, dar mă străduiesc.
Universul acestui roman cu titlu masculin, Simon, este de fapt unul aproape exclusiv feminin. Ați intenționat acest lucru încă de la început, din primele schițe?
Simon a fost gândit ca o povestire într-un volum despre bătrâni – de mult vreau să scriu despre ei o carte separată de povestiri amuzante. Istorisirea e adevărată, s-a petrecut cu un vecin de-al nostru care a murit. Mama s-a dus la priveghi și apoi ne-a povestit că oamenii care erau acolo dezbăteau cu însuflețire problema urechilor învinețite ale răposatului și propuneau tot felul de variante pentru a-i fi acoperite, ca să nu strice cu aspectul lor bizar atmosfera solemnă a momentului. Am scris o povestire despre asta, dar Simon n-a vrut să rămână în cadrul unei singure istorisiri. Și-apoi, și femeile care veniseră la priveghi parcă cereau să-și spună povestea. De-asta am scris cartea. Despre un bărbat care a trăit cum s-a priceput, a știut să iubească și a lăsat fiecăreia dintre iubitele lui un cadou-artefact care i-a schimbat viața.
Cele trei surori ale dvs. sunt pictorițe, la fel ca Susanna, iar orașul din romanul Simon se numește Berd, la fel ca locul unde v-ați născut. Simțiți mereu dorința să vă ancorați ficțiunea în realitate?
Nu întotdeauna. Dar dacă pot să pun într-o carte povești trăite de mine personal, o fac neapărat, pentru că în acest caz poți să-ți permiți să fii absolut sincer și verosimil. Una dintre surorile mele, Gaiane, pictează eșarfe de mătase, am privit-o de multe ori făcând-o, și când am creat-o pe Susanna, am hotărât că și ea trebuie să se ocupe cu asta.
Cât despre Berd, el e Yoknapatawpha al meu, un loc care există pe hartă, dar arată altfel, nu ca acum, ci ca în copilăria mea. Acolo, timpul a încremenit, nimic nu s-a schimbat, și viața curge în ritmul ei lent. Acolo, morții trăiesc în bună vecinătate cu viii, îngerii trec să bea o ceșcuță de cafea și să guste o bucățică de prăjitură aromată, iar de plouat, plouă numai dimineața, ca să fie mai ușor de respirat.
Spuneați într-un interviu că nu reușiți să scrieți personaje negative. De unde vine sau de ce vine această reținere?
Nu-mi ies foarte veridice. Deși în Simon se pare că am reușit să înving această neputință. Personajul bunicii Susannei mi-a ieșit convingător negativ.
Dacă ne gândim la O cameră doar a ei a Virginiei Woolf, câtă nevoie de intimitate are o scriitoare, în opinia dvs.?
Intimitatea îi este necesară oricărui creator. Trebuie să rămâi singur cu tine însuți ca să-ți auzi gândurile. Eu lucrez numai în singurătate, dar neapărat pe muzică de jazz: din el mă și inspir.
E pentru a doua oară când vă lăsați în urmă țara pe care o considerați acasă – prima dată din cauza războiului din Armenia, a doua oară din cauza războiului pe care l-a provocat Rusia. Cum arată acasă pentru dvs. acum, unde este?
E o întrebare foarte grea. Mă întreb și eu câteodată: Unde e acum casa ta? Și nu-mi pot răspunde. Acum locuiesc în Germania, mă învăț cu o țară nouă pentru mine, sper din toată inima că mă va accepta și mă va îndrăgi. Îi sunt recunoscătoare pentru bunătate și deschidere, îmi place frumusețea ei, mă vindecă. Îmi doresc foarte mult să pot spune cândva că am căpătat aici un sentiment de „acasă“.
Citind ambele dvs. romane traduse în română, filmul din mintea mea a părut regizat de Pedro Almodóvar, cu un fir roșu trecând prin ele, de la început până la sfârșit. Ce regizor ați vedea făcând un film după Simon?
Ador filmele lui Almodóvar. E în ele o lume feminină foarte veridică și foarte pestriță, așa cum o văd și eu. Visul meu ar fi ca nu neapărat să-l ecranizeze pe Simon, dar măcar să-l citească.
Îmi place mult Ce știe Olivia? al Lizei Holodenko. Are o viziune plină de acuratețe asupra oamenilor în vârstă. Cred că s-ar descurca foarte bine cu femeile lui Simon.
Am însă mulți regizori favoriți, îi sunt recunoscătoare fiecăruia pentru orele de fericire pe care le-am petrecut vizionându-i filmele. Mâna lui Dumnezeu al lui Paolo Sorrentino m-a emoționat până-n adâncul sufletului – e atâta iubire, amărăciune, tandrețe și iertare în el, încât mi se pare că e puțin și despre mine.
traducere din rusă de Luana SCHIDU
Credit imagine reprezentativă: Anna Danilova
