Din capul locului, trebuie să spun că mi-am înfipt dinții în hype-ul Yesteryear cu toată pofta, ca-ntr-o prăjitură decadentă.
Prima parte a romanului de Caro Claire Burke, apărut și la noi de curând cu titlul O soție din alte vremuri (traducere de Mihaela-Magdalena Dumitru, Litera, 2026) m-a entuziasmat enorm. Premisa e incitantă, scrisă cu talent, incisivă și cu umor: Natalie, o tânără dintr-o familie religioasă, renunță la Harvard, se căsătorește și deschide alături de soțul ei, Caleb – prostănac, dar bogat –, o afacere de succes, Ferma din alte vremuri, cu produse naturale, organice, devenind o influenceriță tradwife. Pe Instagram, se laudă cu un soț minunat și șase copii care parcă se cresc singuri, se îmbracă numai cu haine din fibre naturale, face totul de la zero, în gospodărie, inclusiv pâine cu maia, și nu-și duce familia niciodată la mall ca să mănânce junk food. Se filmează propovăduind traiul mai aproape de natură și de valorile creștine. Viața perfectă a lui Natalie vine în răspăr cu generația feministelor contemporane – a „femeilor furioase“, după cum le numește ea –, care se pun pe sine pe primul loc, și nu pe soț, căutând o carieră și hobbyuri care să le împlinească pe ele, nu pe cei din jur, dorindu-și mai degrabă independența și nu atât un partener alături de care să bifeze încă din tinerețe familia tradițională.
Răsturnarea de situație nu întârzie prea mult: pentru păcatul hybrisului ei, Natalie se trezește într-o bună zi aruncată din patul ei cald și comod într-o casă care pare a ei, dar nu tocmai. Cu copii care par ai ei, dar nu chiar. Cu un soț care pare al ei, dar nu identic. Locuința e rece și murdară, copiii nu zâmbesc, hainele sunt aspre și soțul e mai bătrân, iar mâncarea – fadă și puțină. Tot confortul vieții moderne, cu mașina de spălat vase și cea de spălat rufe, cu uscătorul, cuptorul, încălzirea centralizară și iluminatul electric au dispărut cât timp ea dormea. Am zâmbit citind: e anul 1855 și Natalie e condamnată la o viață ca pe vremuri.
Alternând între viața din prezentul idealizat și trecutul sărăcăcios, romanul o urmărește pe protagonistă în timp ce încearcă să-și dea seama ce s-a întâmplat: cum de-a fost catapultată în trecut? E într-un reality show? E pedepsită de creatorul divin? Sau și-a pierdut cumva mințile?
Cu un asemenea început, eram convinsă că, până la finalul cărții, voi fi atrasă în mrejele distopice ale Poveștii slujitoarei, însă premisa excelentă și subiectele complexe – fenomenul tradwife și radicalizarea discursului conservator online – s-au dezumflat rapid, transformate într-o satiră lipsită de nuanțe, cu personaje schematice și un final cu totul absurd, care-și subminează propriul potențial.
Înaintând în lectura romanului, întreaga poveste a început să mi se pară a nu-și dori nicicum să înțeleagă din interior viața unei femei tradiționale, fiind în schimb construită pe baza algoritmilor din rețelele de socializare: provoacă furie? Frică? Amuzament? Atunci e perfect. Personajele sunt recognoscibile, iar lumea e redusă la opoziții simple și simpliste – bogați și săraci, frumoși și urâți, deștepți și naivi, conservatori și progresiști? Minunat. Avem, pe fiecare pagină, rețeta ideală pentru a stârni furia și frustrarea unei părți mari din societate. Satira rămâne însă numai la nivel de comentariu pe marginea lumii moderne dependente de ecrane și a conținutului ultracuratoriat postat pe rețelele de socializare, iar romanul pare construit nu pentru a înțelege din interior fenomenul tradwife, ci cu unicul scop de a genera reacții emoționale imediate.
Problema cea mai mare, pentru mine, stă chiar în personajul principal, naratoarea neverosimilă Natalie. Pe tot parcursul cărții, n-am simțit că intru în mintea unei tradwife în carne și oase, ci într-o plăsmuire de Instagram atent coregrafiată, plată și fără evoluție. Pe alocuri, am avut senzația că pasajele despre corpul femeilor sunt scrise de cineva care bâjbâie asupra unor informații de bază. De pildă, conform agendei pronataliste tradiționale, Natalie are mai mulți copii, însă temele extrem de fertile ale maternității, depresiei postpartum, parentingului și chiar sexualității nu sunt aprofundate, ci doar bifate, apoi împinse comod într-un colțișor, abia meritând câteva paragrafe, în vreme ce pe primul loc în economia romanului ajunge rezolvarea misterului călătoriei în timp. Corpul femeii, descrierea experienței sarcinii, nașterii naturale și alăptării, relația cu copiii și soțul primesc, adunate, doar câteva pagini, când ar fi putut să constituie un miez extrem de suculent al cărții.
Lui Burke pare chiar că îi e teamă să supere, așa că nu intră prea adânc nici în politică, nici în religie, ambele părând că au rămas un simplu decor: atât ideologia conservatoare de dreapta, cât și fundamentele creștine sunt aproape inexistente. Sigur, atât mama lui Natalie, cât și ea însăși și familia lui Caleb folosesc un limbaj creștin și fac trimiteri la idealul soției cuminți, la sacrificiul femeii și autoritatea bărbatului, însă acestea rămân mai degrabă la nivel de atmosferă decât la aprofundarea ori discutarea unor argumente teologice des întâlnite în mediile creștine conservatoare. Explorarea – aș zice esențială – a stilului de viață al grupărilor religioase și a motivelor pentru care asemenea culturi sunt atât de atrăgătoare azi e nulă. Chiar dacă a schițat un eșafodaj politic – prin Doug, socrul lui Natalie, un senator trumpist care caută să-și consolideze o dinastie familială –, Burke îl folosește doar drept fundal.
La aceeași listă a lucrurilor insuficient sondate de autoare putem adăuga și lumea de la 1855 a primilor pionieri americani – în fond, o regresie la patriarhatul originar. Când Natalie își dă seama că e în secolul al XIX-lea, cartea ar fi putut explora numeroase fire: cum se schimbă credința și raportarea la feminism? Cum e să fii cu adevărat dependentă de soț și de pământul nefertil al fermei? Ce vor însemna izolarea și lipsa totală a medicinei? Deși atinse, niciunul dintre aceste subiecte nu sunt urmărite până la capăt.
Înapoi în prezent, nici relația cu mama și cu sora nu sunt aprofundate, iar cu soacra nici atât, deși petrec luni bune închise în aceeași casă, ba chiar, indiferentă la suferințe aidoma celor cu care se confruntă și ea, protagonista pare că face tot ce-i stă în puteri ca să le îndepărteze pe toate femeile din jurul ei. Unde sunt prietenele lui Natalie, armata de mame, femei credincioase și fermiere, fie ele și online, care o sprijină? Unde e comunitatea ei? În cele din urmă, antieroina lui Caro Burke devine o caricatură informă, încetând să mai fie un personaj și devenind un caz construit anume pentru a demonstra ceva.
Ca să funcționeze, pentru mine, o carte are nevoie de umbre și lumini, nu doar de personaje și întâmplări care îmi confirmă anumite convingeri. Exact ca producția pe care-și propune s-o ia în balon în deschiderea romanului, Natalie a devenit în cele din urmă ea însăși una dintre „femeile furioase“ pe care le demoniza. Cu atât mai mare mi-a fost dezamăgirea în ce privește O soție din alte vremuri cu cât, înainte să încep romanul, am ascultat câteva episoade din podcastul Diabolical Lies realizat de Caro Claire Burke pe tema tradwives și mi s-au părut excelent lucrate, cu cercetări aprofundate, cu mers pe firul banilor, al investitorilor și publicațiilor care au ajutat la ascensiunea mai multor asemenea influencerițe. Așadar, nu-i de mirare că, prin comparație, romanul mi s-a părut surprinzător de superficial, în cele din urmă, autoarea ajungând să reproducă exact mecanismele pe care susține că le critică.
