I.
aripile mușiniței sunt membrane
invizibil-subțiri ce țin aerul
împreună și îi susțin de exemplu
corpul în căldură și atunci
când e nemișcat. plutește mușinița
singuratică în căldură, mișcările ei,
o bătaie de aripă, o tresărire,
îl ademenesc pe masculul cu pene.
e însetată mușinița, degeaba e
înconjurată de apă și apă, de seve,
ea trebuie să sugă sânge, ca ouăle ei
să nu fie concepute în neostoită sete.
nimic nu este la fel de hrănitor
ca apa dulce, bordo,
ca sângele mamiferului sălbatic, păros.
mușinița însetată îl urmărește pe mascul.
aripile ei invizibil-subțiri înoată
în aerul cald, când aude
că vântul mișcă blana înecatului
la marginea mlaștinii. ochișorii ei
înțepenesc, țintește
burta înmiresmată, caldă a animalului
început, își coboară trompa și sub
privirea înfierbântată a masculului: suge.
fruntea-i paralelă cu pielea dintre
firele de păr, ca în adâncul
pădurii, în liniște totală,
respirând calm, dând ușor
din cap. corpul îi este nemișcat,
se ține ferm, estimp nici măcar
nu simte mângâierea masculului.
cu o ultimă mișcare a capului,
își retrage trompa din burta caldă a mortului,
își desface aripile invizibil-subțiri
și vântul îi ridică trupul. plutește
mușinița solitară în căldură,
corpul ei s-a umplut de sângele mort, iar masculul,
cu ochișorii lui, o urmărește în aer.
II.
deasupra mlaștinii întunecate mușinița
caută suprafața apei pentru ouăle ei, când
trupul îi e inundat de frig, se înfioară,
și-n trompă i se întoarce un pic de sânge.
setea i s-a stins, în ea apa dulce,
bordo, s-a răcit și acum îi simte gustul:
masculul a condus-o la un animal mirosind a mort.
capul i se încordează, încearcă să-l scoată
din torace, abdomenul i se turtește,
aripile invizibil-subțiri i se mulează moale în adâncitură,
din afară, își liniștește ouăle, se îmbrățișează
pe sine, stoarce din interior către
cap, ca să vomite sângele mort.
pe suprafața mlaștinii nocturne
se reflectă corpul turtit al mușiniței
zbătându-se în aer și în clipa
dintre două sforțări se prelinge
din trompa ei sângele scurs înapoi,
clintește suprafața apei,
ochișorii ei privesc încremenite inelele.
a sosit timpul: ouăle neliniștite cer
corpului să fie eliberate.
ouă turtite înmiresmate, în moarte
caldă concepute, au absorbit
sângele hoitului și își revendică viața.
coboară în mijlocul inelelor
și depune în jurul ei o insulă de ouă.
în capătul mlaștinii, pe insulă zace
mușinița obosită, își acoperă ouăle
cu aripile ei invizibil-subțiri,
iar trompa ei lăsată liberă atinge apa.
aerul zorilor se mișcă și de parcă
n-ar fi adus pe lume strigoi,
mușinița solitară plutește în căldură.
III.
mlaștina e netulburată, pe fundul ei
clar vizibil pe alocuri gâlgâie izvoare,
aduc apa filtrată în
munți, hrănesc și leagănă
insulele de ouă concepute în pestilență.
de zile bune, au roit toate mușinițele,
doar ochișorii stinși ai masculilor morți după
împerechere veghează larvele care ies din ou
se crapă cuiburile ouălor de culoarea sângelui
uscat și zvâcnesc la suprafața apei
corpurile moarte ale larvelor invizibil-subțiri.
ochii lor sunt bordo, antenele fragile,
setea lor de viață e infinită și se împing
unii pe alții fără scop, de parcă astfel ar descoperi
până unde ajunge capul, trupul lor,
ce este plăcut, mângâierea sau frica.
își fixează ochii bordo pe fundul
mlaștinii, se holbează la nisipul alb ce urcă
gâlgâind, aluviuni purtate
de un izvor subteran, cuprins de apă
ca un nor moale de praf.
își leapădă cuibul de sânge,
sub suprafața apei, cu capul către izvoare
atârnă larvele strigoi și se holbează la praf.
este liniște, pentru prima dată de la eclozarea lor,
nimic nu se mișcă, își coboară încet
pleoapele invizibil-subțiri,
și prima se desprinde de suprafața apei. apoi
a doua. larvă cu larvă, cad una
câte una în praful alb, ca pe morți,
aluviunile muntelui le rotesc corpurile nemișcate,
apa le învăluie în nor de praf moale.
pe fundul mlaștinii larvele strigoi se transformă în nimfe,
aluviunile albe sunt pătura lor, ochii lor bordo
se mișcă rapid și, dacă se trezesc brusc,
trezirea îi face să năpârlească. gâlgâiala însă
îi leagănă înapoi în somn,
mângâierea, frica, pentru că a fi între
viață și moarte pentru o larvă concepută în sânge
de hoit supt dintr-un pântec cald: este crunt.
IV.
nimfele strigoi cu ochi bordo sunt ușoare,
aluviunile au impregnat în ele amintiri de hoit,
sete de sânge și frică. nu sunt lipsite de viață,
dar sunt nemișcate, nu cer hrană,
dar le e foame. poartă curentul nimfele
și degeaba le înconjoară apă și apă,
sevele plantelor, ele în sânge de hoit –
în sângele animalelor calde, moarte de sete – trebuie să se nască.
de pe fundul cristalin al mlaștinii se poate
cuprinde mult din suprafață, malul,
iar apa simte imediat dacă o atinge
altceva. nimfele se îndreaptă în siguranță
către lacul alb, în timp ce în cocon se dezvoltă
fire de membrană invizibil-subțiri, cap,
ochișori, trompă, sete nemuritoare de sânge mort,
și se pregătesc să moară lipsite de viață
nimfele ajung pe fundul lacului alb,
ochii lor bordo luminează în căldură,
și ademenesc tot ce este viu,
spunând că nimic nu este la fel de hrănitor
ca apa dulce și albă, că va renaște
ceea ce nu a murit niciodată.
mamifere însetate coboară de pe munte
și se adună roată pe malul lacului.
privesc în apă, de unde
se poate vedea clar fundul,
privesc în ochii bordo ai nimfelor,
iar ele, într-o liniște totală, respirând calm,
își înclină încet capetele. limbile mamiferelor
ating deodată suprafața apei,
ochii lor se umplu de sânge, iar lacul alb
le strânge pe toate în îmbrățișarea sa.
nimfele se ridică pe suprafața de sânge,
învelișul de moloz se crapă și mușinița
nemuritoare își scoate capul în sânge.
ochișorii ei morți, bordo, percep lumina,
trunchiul i se desprinde din cocon, picioarele
țin echilibrul pe suprafața de sânge, până când
pe aripile invizibil-subțiri i se usucă
sângele: o bătaie de aripă, o tresărire.
Imagine: Willen de Kooning, Untitled, 1958
