Ne vedem în august

Start

„Ea a fost prima care a prevenit-o împotriva noului cimitir pentru turiști, ce se ivea ca o grădină cu flori naturale, cu muzică și păsări, pe malul lagunei, dar unde îngropau corpurile în poziție verticală, ca să câștige spațiu.“ (Ne vedem în august, p. 52)

Ne vedem în august
de Gabriel García Márquez
Traducere de Tudora Șandru Mehedinți
Editura RAO
2024

La zece ani de la moartea lui Gabriel García Márquez, într-o explozie mondială de publicitate demnă de realismul magic în sine, fiii acestuia decid să publice Ne vedem în august, ultima carte aproape încheiată a lui Gabo. Nu e nicio îndoială, așteptările sunt uriașe, cartea se va vinde ca pâinea caldă pe toate continentele și fiii lui vor câștiga o avere.

Noi ar trebui să răspundem la întrebarea dacă merită sau nu, dacă un micro-roman (mai degrabă o nuvelă în cinci părți scurte, pe care eu o bănuiesc că nu are mai mult de 40 de pagini reale) poate aprinde imaginația celor care au citit marile romane ale sud-americanului și, firește, trăiesc cu nostalgia lor. Aș zice că întrebarea e atât neserioasă, cât și ușor stupidă. Cartea e un stunt publicitar-editorial. Nu vei găsi în ea aproape nimic din temele consacrate ale realismului magic, am extras fraza de mai sus pentru că e singura care ți-ar putea aduce aminte de Un veac de singurătate sau Dragoste în vremea holerei. Vei găsi, însă, un desăvârșit povestitor și un text frumos – ciuntit de redactarea în limba română, e drept, așa cum se vede și în fraza reprodusă la început. Un text atât de diferit de orice așteptări ai putea avea de la Márquez, încât îl putem cataloga drept minunat. În același timp, scurtimea cărții, repetițiile parcă neinspirate (patul de trei persoane din camera de hotel, aparent nepotrivitul sat al săracilor, care nu prea are sens) și extrem de frustranta lipsă a detaliilor în cazul unui autor cunoscut mai degrabă pentru descrierile lui de-a dreptul mirobolante pot dezamăgi pe oricine.

E cu dus și întors, orice am spune cartea se va vinde și valul de simpatie față de autor o va transforma într-un mit – și, poate, pe bună dreptate.

Ce putem reține noi, cei care citim oarecum profesionist, stă în compoziție și în detaliile culturale ale cărții. Gabo lucrează intens ani și plasează personajele într-un peisaj destul de elevat, toți actorii principali sunt mari cunoscători de muzică clasică, jazz și muzică latino-americană, însăși Ana Magdalena Bach, eroina cărții, e o mare cititoare care poartă cu sine cărți pe care le citește aproape ritualic, „la rând“, cum se spune și la noi, romanul e frumos prin trimiterile lui la cultura europeană și la cea americană, creând foarte ușor ancore de identificare în lipsa cărora textul ar fi fost poate mai sărac pentru noi, europenii, dar sunt convins că mult mai frumos.

Că e o carte cu rețetă? Nu cred. Sunt convins că interdicția publicării cărții a avut un motiv foarte întemeiat, anume faptul că Márquez știa că e o nuvelă și nu ar fi vrut să publice un text atât de scurt.

Orice s-ar spune, însă, e o carte bună. Nu mi-l pot imagina pe Márquez scriind prost, a fost unul dintre marii romancieri ai secolului XX și o nuvelă publicată postum nu-i poate știrbi imaginea. Cel puțin nu în mintea mea.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×