Cântă jazz din timpul facultății (a urmat Facultatea de Matematică, la Iași, părinții o așteptau acasă, la Onești, să le predea ecuații unor copii de gimnaziu). A cântat, în 1991, cu Johnny Răducanu, la Festivalul de Jazz de la Costinești, devenind „ucenica lui Johnny“, care îi spunea Tudorița. Teodora Enache a fost la început, astăzi, urcă pe scenă ca Teodora Brody. A cunoscut foamea, a cântat în primele cluburi de jazz (cum a fost Pod 16 la Timișoara), a călătorit cu trenuri de noapte doar ca să ajungă pe scenă. Este, azi, o artistă cu mare succes internațional. Îi place să se reinventeze. A adus Doina pe scena de jazz și a creat ceea ce s-a numit Rădăcini. Împreună cu Theodosii Spassov, din Bulgaria, a dezvoltat un proiect inspirat de muzica lui Bela Bartók: Incantations: Homage to Bela Bartok. A înregistrat cu London Symphony Orchestra rapsodiile lui Enescu, cântate cu vocea, și a înregistrat un CD care s-a numit Rapsody. A făcut Impromptu cu Stanley Jordan, în Statele Unite, dar și în mai multe țări europene, inclusiv România. Iar cel mai recent proiect, nebunesc, l-a făcut cu trupa Violoncellissimo un spectacol pe scena Ateneului Român. Între două concerte și două avioane, Teodora Brody a acceptat să răspundă la curiozitățile unui jurnalist în carne și oase și la întrebările formulate de ChatGPT.
Cum îți vezi in timp evoluția artistică, care s-a abătut de la jazz și a ajuns la acel proiect Rădăcini în care aduceai Doina pe scena de jazz, apoi, cu aceeași nebunie, ai adus primele versiuni vocale ale Rapsodiilor enesciene, la Festivalul Enescu, realizând și un CD, Rhapsody, cu London Symphony Orchestra.
Fiecare proiect adus de mine pe scenă a părut, la acea vreme, o nebunie, pentru critici, dar și pentru mine, cea de la acea vreme. Dacă mă uit puțin în urmă (fără să pot renunța la spiritul analitic, pur matematic, pe care îl am în sânge), văd, așa, un arc în timp, cu niște piloni puternici, care mi-au schimbat mult drumul artistic. Iar sensul acestui arc (constituit din „nebunii“ de-a lungul anilor) abia acum se distinge. Dacă timp de mai mult de 25 de ani a părut nebunie după nebunie, astazi încep să îi vad sensul și să înțeleg puțin. Și nu numai eu…
Merg pe fir în jos și intru în atmosfera acelor ani ’98-’99, când am îndrăznit să fac prima călătorie sonoră a proiectului Rădăcini, o întoarcere la izvoarele profunde ale folclorului românesc, al Doinei in mod special, transfigurată în limbajul libertății jazzului. Se cânta jazz în România după anii ’90!
Muzicienii români de atunci cântau jaaaaazz, jazzul acela american care a cucerit lumea, era un vibe de libertate pe scenele cluburilor de jazz apărute după Revoluție. În sfârșit nu mai era cenzură și oamenii gustau această artă a libertății.
Eu, proaspăt absolventă a Facultății de Matematică de la Iași, descoperind jazzul dintr-o întâmplare miraculoasă, am devenit, peste noapte, solistă în grupul „Johnny Raducanu and friends“ ‒ constituită din cei mai buni muzicieni din țară. Eram prezenți pe toate scenele României, eu eram cea mai tânără și, așa m-aș caracteriza, privindu-mă: eram, atunci, ucenica lui Johnny Răducanu. Cântam și încercam să fiu altcineva, învățam din școala numită Ella Fitzgerald și credeam că asta sunt și eu, eram devorată de jazz, de Ella Fitzgerald, pe care o visam, voiam să cant ca Ella.
Și într-o zi, s-a produs un miracol când, pe un CD, am auzit-o pe Maria Tanase cântând Doina din Dolj.
Timpul a stat pe loc, inima îmi dădea mari semnale, parcă voia să iasă din colivie, și din acel moment am vrut să cânt și eu acea Doină a Mariei Tanase. Și apoi încă una și încă una… Și le cântam pe scenele de jazz, colegii mei muzicieni râdeau și îmi reproșau aducerea acestui nou stil pe scena de jazz. Iar Johnny Răducanu îi dădea afară de pe scenă și spunea: „Hai, Tudorițo tată, cântă tu o Doină la rumâni“.
Și în clipa aceea ieșea un foc din mine, și lumea impietrea. Era ceva de nedescris în cuvinte. Se făcea brusc liniște, iar lumea primea acest cânt ca pe un manifest al puterii rădăcinii noastre românești, dar pentru mine parcă era un manifest al femeii românce. Cântând Doina, am simțit cum toate femeile din neamul meu stau undeva în mine, jos, în adâncurile mele, cu gurile deschise și cu ochii în flăcări, așteptând ca eu să le exprim prin cântul meu. Le auzeam strigând în mine, le auzeam plângând, iubind, urând, născând, le auzeam și le simțeam neputincioase în a se exprima… iar eu, eu eram cea care le puteam dezlega.
Așa simțeam eu atunci: dacă nu le dezleg, mă sufoc. Deci, pe scena de jazz în care eu cântam Ella Fitzgerald, a interferat Maria Tanase, care intră și dă buzna în cântul meu. Așa că am unit-o pe Ella cu Maria și cu toate femeile neamului meu și așa s-a născut atunci o nouă muzică, o nouă Teodora, rădăcinile ei adânci interferând cu jazzul.
Normal că am numit acest prim proiect Rădăcini, unii spuneau că nu mai e jazz… Dar nici folclor… Dar eu cântam, era un proces organic care trebuia trecut, eram parcă în acele jocuri când trebuie să treci nivelul, altfel pierzi… vieți. Acest mixaj între Doină și Jazz s-a produs ca într-un laborator științific, rezultatul fiind ceva organic și fără precedent. Mi-am ales atunci muzicieni creativi, care nu veneau din lumea jazzului ‒ Marius Mihalache (din lumea muzicii folclorice), Lucian Maxim (din lumea clasică), care nu cântau în patternul american ‒ și am creat acest proiect cu care am călătorit în toată lumea. A fost punctul de cotitură, o explorare a identității românești printr-un limbaj universal, o intoarcere la inceputuri. Era un catharsis, un strigăt, eram obsedată să când tot mai mult, slăbisem foarte mult și cântam durerea, până ce durerea a început să se hrănească din mine. Dar pilonul a fost pus. Astazi nu există solistă de jazz din România care să nu aibă în repertoriu cel puțin o Doină, iar asta mă face să mă simt bucuroasă.
Dacă vom apela la ChatGPT, aflăm că anul în care ai produs Rădăcini a fost 2002, cu un CD în America. Tot de la ChatGPT aflăm și că Teodora Brody a fost pionieră în ethno jazz vocal, ai fost printre primele voci care au pus bazele curentului ethno jazz vocal in Europa de Est. Cum primești tu aceste informații?
Sună foarte elogios, mi-ar fi plăcut să aud asta atunci când mă chinuiam să conving pe toată lumea cu noul meu produs. Și eram atunci intrebată (ca și acum, de fapt): dar ai vreun model? Mai știi pe cineva care cântă asta? Și nu aveam, de unde să am…
Și, într-adevăr, la scurt timp după proiectul meu Rădăcini, se năștea vertiginos curentul ethno jazz est-european, după ce pusesem semințe în toate concertele mele europene, americane etc, etc. E adevărat, s-a pus un pilon mai ales în ethno jazzul vocal, căci se crea acel nou limbaj specific ethno jazzului.
Aș fi putut să rămân acolo și să fiu în continuare chemată în toată lumea să cânt ethno jazz, dar nu s-a întâmplat așa. Viața m-a purtat mai departe. În alte direcții. Și voi explica cum a fost asta: ca om, am căutat mereu evoluția spirituală, iar artistul din mine a folosit toata această căutare în muzica pe care a creat-o și în toată viața mea artistică. Această dualitate om-artist a fost un cuplu de forțe care m-a condus în viața mea. Arta Teodorei nu este deloc îndepărtată de viața Teodorei. Și Teodora a cântat Doina în jazz până ce a simțit că nu mai poate duce atâta durere în spate. Și s-a oprit, a ieșit din acest joc. Asta se întâmpla prin anul 2011. A fost un moment dramatic (atunci), astazi îl văd ca pe o mare deschidere de drumuri.
Așa că Teodora ‒ omul, luptătorul ‒ a preluat conducerea, căutând lumina în viața ei, pentru a supraviețui. Iar Teodora ‒ artistul ‒ s-a așezat docil, ca animalul acela rănit, care când simte că nu mai are putere, se așază cu botul pe labe și așteaptă…
Încet, încet, am realizat că nu mai pot cânta despre durere și suferință, că durerea și suferința nu mai sunt sursa mea de inspirație, nu mai erau din povestea mea. Nici măcar nu mai știam care este povestea mea? Nu mai aveam sursă de inspirație, așa că m-am oprit din cântat, o vreme. Nu mai aveam cântec. Nu mai aveam poveste. Nu mai știam cine sunt. Traversam o zonă întunecată.
Așa că Teodora ‒ omul, luptătorul ‒ a început să caute drumul către libertatea interioară, către pacea minții… cale grea și nouă… și, mai ales, către lumină. Am ieșit din lumina reflectorului și fără scuze, fără motivații, am ieșit căutând nu fațada, nu suprafața, ci lumina care vine dinăuntru. M-am oprit din iureș, am început să mă ingrijesc de corpul fizic, care căzuse, de emoțiile mele, de energia mea și să-mi lucrez vocea, din nou, cu profesorul meu de canto, Dan Priscornic. Miile de ore de lucru, într-o tehnică în care pranayama se combină cu qi qong și cu alchimia internă, mi-au ajutat enorm. Parabola aceea din Biblie „sapă-ți șanțurile și, apoi, va veni și ploaia“ s-a manifestat și în mine, atunci.
Artistul, în timpul ăsta, așa cum am spus, statea și privea fără nici o putere. Mi se rupea sufletul, dar Teodora trebuia să supraviețuiască ca să-și poată continua visul… Așa că îmi săpam șanțurile și așteptam ploaia.
A durat ani. În acest timp, vocea mi-a crescut, încet, încet, așa încât, pe scurt spus, să poată primi ploaia… Am fost ajutată de oamenii din jurul meu, în primul rând de soțul și partenerul meu de viață, iubirea lui împreună cu iubirea copiilor mei și a mamei mele și a familiei și a întregului meu edificiu emoțional mi-au ținut de cald și de bine și mi-au dat curajul să nu mă opresc.
Și a venit momentul când, într-o zi, am simțit cum Artistul se ridică de jos, cu o forță colosală în ochi și strigă:
‒ E timpul meu!!! A venit timpul meu!!!
Și atunci Teodora-omul a capitulat și i-a facut loc artistului, cu respect, cu speranță. Am reînceput să cânt, dar nimic nu mai suna la fel. Uneori mă repetam folosind cuvinte și emisii din trecut, alteori ceva nou își făcea locul. Tranziție grea. Încercări. Bucurii mărunte, întrebări mari.
Cel mai greu mi-a fost cu faptul că acum simțeam că nu mai cânt într-o poveste personală, ci venea inspirația fără cuvânt, de undeva mai jos decât rădăcina românească și eu trebuia să o transform în cânt. Și nu știam cum. Uram jazzul, uram acele patterns 2-5-1 specifice jazzului, nici Doină nu mai voiam. Și totuși știam că am venit aici să cânt. Să cânt ce? Ce să cânt?
Am continuat să-mi sap șanțurile și să îmi aștept ploaia.
Și la un moment dat, da, au venit ploi fascinante, care mi-au stârnit curiozitatea și efervescența artistică. L-am întâlnit pe Bela Bartók, pe Stanley Jordan, pe Benny Rietveld și am creat alături de Theodosii Spassov Incantații în lumea lui Bartók, apoi l-am întâlnit pe George Enescu și am cântat versiunile vocale, doar voce și chitară, alături de Călin Grigoriu, al cărui calm, dăruire, dragoste și profesionalism mi-au dat incredere, m-am simțit acasă cu el, explorând aceste zone necunoscute. Și totul s-a dezvăluit, când, în cadrul Festivalului Enescu, aveam să fac publice primele versiuni vocale ale rapsodiilor enesciene, culminând cu proiectul Rhapsody ‒ alături de cea mai puternică orchestră a lumii, London Symphony Orchestra. Rhapsody a marcat acel punct de cotitură al carierei mele artistice. Al doilea pilon pus ‒ fără nume, fără precedent, acea muzică originală, acum extinsă și preluată simfonic, în compania uneia dintre cele mai puternice orchestre din lume ‒ suna diferit, suna diferit de clasic, diferit de jazz, diferit de ethno jazz.
Știu că revista Fanfare a spus că Teodora Brody, cu Rhapsody, face un salt evolutiv în istoria muzicii. Din nou un pionierat in această tridimensiune: jazz, ethno jazz, simfonic(clasic). Și ChatGPT confirmă: ai deschis, din nou, un drum nou, Teodora!
Din afară părea o nouă „nebunie“, o nouă colaborare cu muzicieni valoroși, o nouă recunoaștere internațională. Din nou managerii mă întrebau:
‒ Dar ce fel de muzică este asta? Căci nu e clasic, nu e jazz, ce e, Teodora?
Cu lacrimi în ochi, de neputință, inima îmi striga: e muzica sufletului meu, e muzica reușitei mele ca om, ca supraviețuitor în această viață. Nu pot să răspund dând un nume, un label deja creat. Ci este marca TEODORA.
Cred că muzica clasică are o vibrație foarte înaltă, este un cadou fantastic al omenirii pentru omenire. Și am avut mare nevoie de această vibrație a muzicii clasice ca să pot face acest salt. De la rădăcinile mele la pacea și echilibrul cerului.
Eu am numit o poetic: nunta Pământului cu cerul. Parcă aduceam lumina în rădăcinile mele, reușind să le unesc în mine, întâi, apoi în muzica mea. Era sunetul unității, la care tânjeam de mult. Producatorul CD-ului Rhapsody ‒ Jonathan Allen ‒ a spus că nu este crossover, este ceva fără de nume (încă), care unește jazzul cu muzica rădăciniilor mele, dar păstrează spiritul clasic.
După această nouă revoluție, alături de London Symphony Orchestra, la scurt timp te-am auzit alături de Stanley Jordan, într-un program în care veneai total fără repetiție, fără partitură și cântând în programul Impromptu, ceea ce era viu și irepetabil.Alt pilon, alt proiect inedit.
Da, iar o nebunie, așa părea din exterior. Dar am simțit o mare nevoie de joc, de bucurie, brusc, m-am simțit că mă întorc la Teodora copil curajos, m-am reîntors la Teodora copil, care râde, cântă și dansează și nu-i pasă de convenții, o vedeam pe Teodora copil, când se dădea pe derdeluș in picioare, pe gheață, când a zburat fără frică cu parapanta și râdea fără frică în explorările ei. Deodată, devenisem Teodora mică și curajoasă, din nou.
După sutele de partituri învățate în programul vocal-simfonic, acum mergeam pe scenă dezlegată de tot ceeea ce era mental și căutam doar inspirația care vine din conexiunea cu sinele meu. Mă simțeam deodată că servesc lumea în cel mai frumos fel. Că întorc înapoi toata bucuria pe care o simt, toata iubirea și tot curajul meu le dăruiesc oamenilor din sală. Un nou joc, în care, prin sunet, retrăiesc puritatea și inocența mea și, în același timp, daruiesc frumusețea înapoi Mamei Pământ care mă inspiră. Și acolo am rămas. Și de acolo continui Jocul.
Acum, a fost nebunia de la Ateneu, ceva uimitor, cu Mozart, da, el, cel clasic, și cu Django Reinhardt. Ți-a ieșit?
Spectatorii să vorbească. Proiectul nou, care s-a întâmplat pe 25 noiembrie, la Ateneul Roman, se intitulează From Mozart to Django Reinhardt. Teodora Brody împreună cu Marin Cazacu și ansamblul Violoncellissimo.
Ce pot să spun: jocul continuă. Știi bine că revoluțiile se produc, nu se promit, așa că voi vorbi puțin despre acest proiect, dând strict muzical niște detalii și apoi vedem ce înseamnă pe axa timpului. Dacă Rădăcini a adus vocea ancestrală a doinei românești în dialog cu jazzul, iar Rhapsody a continuat această punte între clasic, jazz și etnic, noul proiect duce explorarea mai departe: de la ordinea armoniei mozartiene la arderea pasională a jazzului manouche, traversând peisaje sonore, epoci, în care clasicul, folclorul și improvizația se întâlnesc firesc. De la Mozart la Django Reinhardt nu este doar o succesiune de epoci, ci o călătorie a libertății: de la disciplina formei la spontaneitatea sufletului, de la partitura fixată la clipa vie a improvizației. Este exact ceea ce traiește și omul Teodora în aceste clipe.
Mozart și Django, atât de separați în timp și stilistic, au în comun o mare comoară: un dor extrem de libertate și un profund dar pentru improvizație. Pentru Mozart, improvizația și joaca au fost locul de naștere al unei noi compoziții pe foaia de muzică, pentru Django, improvizația și joaca se produceau spontan și dispareau în eternitate. Amândoi, spirite ludice și libere. Improvizația naturală devine o evoluție naturală a formei. Deci, o călătorie sonoră de la ordinea și claritatea clasicismului (Mozart) la libertatea și improvizația incandescentă a jazzului manouche.
Și am găsit un partener de dialog fantastic, care mă incită mult: vocile profunde ale violoncelelor, cu timbrul lor cald, aproape de uman, care devin extensii ale vocii mele. Violoncelul m-a fascinat mereu ca timbru sonor, are atâta viață și căldură și o gamă variată de emoții. Mereu am visat la o colaborare cu maestrul Marin Cazacu și acum, împreună cu ansamblul Violoncellisssimo, mi se împlinește visul, cu partituri celebre reimaginate, transformate în teritorii de improvizație și vibrație emoțională. În mijlocul acestei călătorii se aude George Enescu, legătură organică între spiritul clasic și cel românesc, continuată cu un omagiu adus lui Pablo Casals, marele umanist al violoncelului, culminând cu energia incandescentă a pieselor de jazz manouche. Sunt foarte încântată de tânărul muzician, compozitor și orchestrator Andrei Petrache; a intuit fantastic și a scris toate aceste idei pentru vocea mea și pentru ansamblul Violoncellissimo, la care se adaugă pianistul Cătălin Răducanu, alături de trio-ul său.
Nu te oprești? Nu ai obosit?
Dacă m-ai fi întrebat acum 15 ani, la această întrebare m-aș fi fâstâcit, căci, da, m-am simțit atunci obosită și oboseam pentru că mă luptam cu lumea întreagă să pot să-mi susțin această nevoie de schimbare, de nou. Eu nu mă pot defini, nu mă pot fixa într-o definiție ‒ nici ca om și nici ca artist. Atunci nu știam asta și sufeream. Da, era o formă de ambiție care mă împingea și mă și obosea peste măsură.
Dar astăzi această ambiție s-a transformat în aspirație. Nu mai vreau să demonstrez nimic. Totul curge mult mai ușor, poate și pentru că, în ultimii ani, am primit foarte multă recunoaștere, și națională și internațională, am avut colaborări frumoase cu oameni frumoși și asta atârnă în balanță, mă simt implinită.
Cel mai important, pentru mine, este să primesc Zborul și să-l pot da mai departe celor care sunt cu mine în sală. Și în zborul meu, parcă toți oamenii din sală zboară. Înțelegi? Îi simt, le simt nu numai iubirea, admirația, dar și zborul. Le aud aripile fâlfâind… Sala este plină de aripi.
Nu mai cânt povestea mea personală, ci astăzi cânt Zborul și mă simt unul cu ceilalți; de aceea, nu mă mai simt obosită și nici nu mă gândesc că trec anii, mă simt tânară și vie. Oricât aș munci. Și atât timp cât munca e o mare bucurie, voi continua să creez și să servesc Pamântul cu frumusetea pe care eu, la rândul meu, o primesc.
Inchei, lăsându-vă un poem al tribului Navajo, care le-a fost rugă în viata dificilă și în condițiile austere pe care le traiau. O scriu în engleză, sună mai bine:
The Beauty Prayer
Walking in Beauty
In Beauty I walk
With Beauty before me I walk
With Beauty above me I walk
With Beauty around me I walk
It has become Beauty again.
Foto © Adriana Becichi
