The Seed of the Sacred Fig („Semințele smochinului sacru“) al iranianului Mohammad Rasoulof pleacă de la niște premise oarecum senzaționale, fiind rodul creativ al unui regizor ostracizat de regimul de la Teheran. Presărat cu imagini zdrobitoare ale revoltelor din stradă, inserții contrastante, filmate cu telefonul și a căror menire principală e să ne amintească de forța documentarului din cârca ficțiunii, filmul se învârte în jurul unei situații care promite o dramă de mare greutate emoțională cu implicații politice enunțate cât se poate de clar.
Ei bine, da și nu. Rasoulof tatonează într-adevăr în direcția asta, dar undeva pe parcurs se răzgândește și pare că se decide să ne ducă în alt film.
Trebuie spus din capul locului că filmul începe greoi și transmite mesaje înșelătoare. Nu promite multe în afara unei drame convenționale de familie, pe fundalul zguduit de proteste și violențe de stradă al Iranului din zilele noastre. Și oricum, vedem mai mult interioare la început, destul de impersonale și reci: un coridor de procuratură, un apartament de familie – spații generice și angoasante, zugrăvite cu seriozitatea rece a ceea ce urmează să vedem (cel mai probabil, un film serios și grav, nu-i așa?). Seriozitate cu S mare deducem și din cadrele ba cenușii, ba întunecate inutil de dragul unui tablou de atmosferă, unde la lumina portocalie a unei lămpi apare o armă, neagră ca o condamnare la moarte. Obiect amenințător și esențial, căci odată cu el, Iman (Missagh Zareh, capul familiei) aduce și niște schimbări în sânul liniștit al căminului, simbolizând evoluția lui pe scară ierarhică de la ipostaza de avocat la cea de anchetator în Curtea Revoluționară a Teheranului. Evoluție care – prim pas din spirala periculoasă a vieții între puterea oprimantă și oamenii răzvrătiți împotriva ei – va arunca toată familia în haos.
Căpătând, încetul cu-ncetul, aura de țap ispășitor combinat cu o utilitate cehoviană, pistolul dispare într-o bună zi, dar dispariția lui nu-l face decât și mai prezent, îi conferă acea calitate bântuitoare a blestemelor care, inevitabil, ne duc cât ai clipi pe făgașul damnării. Fără să apese nimeni pe trăgaci, răul e făcut și complet ireversibil: între Najmeh (Soheila Golestani) și cele două fiice aflate cu sufletul în mulțimea de protestatari, Iman trebuie să găsească trădătorul, să devasteze apartamentul în căutarea armei sau să treacă la soluții radicale. Inutil: nu e nicăieri. Ba mai mult, nici tactica radicală pusă în scenă ulterior nu ajută prea mult: tatăl familiei își duce soția și fiicele la interogatoriu.
Una din reușitele filmului e fără îndoială discreția acestor secvențe de interogatoriu, care, în afară de câteva întrebări adresate mamei (într-adevăr îndepărtate de metodele violente cu care ne-au obișnuit filmele despre regimuri totalitare), se limitează la niște cadre cu cele două fiice legate la ochi semnând niște hârtii misterioase. Sunt momente când timpul curge mai lent și, chiar dacă în esență nu se întâmplă nimic, Rasouluf are grijă să țeasă o pânză insidioasă a expectativei în interiorul lor. Aerul pare mai vâscos și atmosfera ne induce un sentiment de neliniște, parcă stă să se întâmple ceva îngrozitor pentru că, odată intrat într-o cameră de interogatoriu, nimic bun nu poate să iasă din asta. Și totuși nu se întâmplă nimic din ce ne-am fi așteptat. Familia pleacă acasă într-o tăcere mormântală unde misterul pistolului dispărut nu e cu nimic mai aproape de elucidare. Totuși, secvența asta se deslușește în continuare ca un punct esențial pentru tot restul filmului, ca și când un mecanism din funcționarea lumii s-ar fi modificat în mod crucial și toate celelalte rotițe încep s-o ia razna. Neîncrederea crește din ce în ce și putem tăia tensiunea cu cuțitul. Sigur, toate datele acestei lumi zgâlțâite din țâțâni ne sunt puse pe tavă de regizor încă de la început și contribuie negreșit la senzație, dar n-o să neg că surpriza e cu atât mai mult bun prilej de buimăcire, cu cât filmul părea mai didactic și previzibil în primele zeci de minute. Iată cum, din mediocritatea inițială a unui film pe care l-am fi putut bănui, pe drept cuvânt, de oportunism călduț, suntem propulsați în măruntaiele unui thriller care ne ține lipiți de ecran, scărpinându-ne în cap în încercarea de a găsi noi înșine rezolvarea plauzibilă a misterului.
Dar pistolul a fost doar un pretext, adevărata carne a filmului este de fapt paranoia declanșată în mintea lui Iman, înrăutățită prin demascarea lui online drept susținător și torționar al regimului, un om forțat să semneze condamnări la moarte de sistemul care l-a transformat în prizonier și supus. Într-atât de mult încât, speriat de posibilitatea de a fi linșat de opozanții regimului, se vede nevoit să fugă cu familia într-un sat izolat, la o casă părintească uitată de mult în vâltoarea ascensiunii sociale.
Aici însă devine anchetator cu adevărat, un fel de antierou nesperat, o figură care se dezlănțuie și se autodemască permanent (alt contrast: în prima parte a filmului îl vedem foarte rar și putem ușor să cădem în capcana regizorului de a ne convinge că The Seed of the Sacred Fig e un film care gravitează exclusiv în jurul protagonistelor). Practic, ce face el e să pună în scenă la scară micro un soi de Curte de judecată personală, un tribunal fictiv în cadrul căruia abuzează de privilegiile patriarhatului și poziția avantajată a bărbatului în familie.
Micul colț de rai se transformă repede în închisoare pentru femei, iar cele trei trebuie să-și pună la bătaie instinctul de supraviețuire împotriva celui care, până deunăzi, era apărătorul lor suprem. Rasoulof găsește în filmul de gen o salvare improbabilă: secvența finală, urmărirea tensionată în ruinele nisipoase din acest capăt de lume reverberează cu catacombele unui personaj adus într-un punct de colaps de mecanismele perverse ale unui regim care l-a doborât în aceeași măsură în care promisese să-l ridice.
Filmul nu e nici pe departe perfect, dar intuiția și măiestria lui Rasoulof de a-și submina propriul demers ficțional prin răsturnarea lumii în reversul ei infernal îl transformă în ceva mai mult decât dramoleta familială de festival spre care părea să ducă la început. În același timp, pare că ne amintește că există mai multe feluri de infernuri posibile, toate în perimetrul aceleiași lumi.
Imagine: The Seed of the Sacred Fig, r. Mohammed Rasoulof, 2024
