Experimentul Ameca Humanoid Robot AI Platform. Vezi un robot cu chip îngândurat sau, dimpotrivă surâzător (schimbarea de atitudine are loc cât ai clipi din ochi) care își studiază brațele ori te privește curios. Dar mai ales se studiază pe sine, are conștiința că este și, mai ales, că este altceva decât oamenii care îl privesc și despre care știe, vrând-nevrând, că l-au proiectat. Mă întreb dacă noi ne studiem (entomologic) pe noi înșine, hominizii, pe cât se studia pe sine acest robot.
Despre instalația numită Can’t help myself, realizată de Sun Yuan și Peng Yu, expusă în 2016, la Muzeul Guggenheim din New York, și în 2019, la Bienala de artă de la Veneția, am aflat de la o studentă participantă la un atelier de scriere creatoare pe tema inteligenței artificiale. În poemul produs de ea, Iulia a descris mimetic instalația cu pricina, așa încât, curioasă, am pornit să caut linkul, ca să văd cu ochii mei despre ce era vorba. Instalația era programată să măture continuu balta de lichid roșu (care sugera sângele) din jurul său și care se răspândise în întregul spațiu de expunere, inclusiv pe pereții din jur. Sângele sugerat în baltă, pe jos, părea să fie al unui umanoid destrămat, lichefiat, lichidat. Incitant era felul în care instalația (robotul) părea să manifeste o formă de angoasă de la un punct, învârtindu-se confuz, ataraxic, de parcă nu ar mai fi știut pentru ce anume fusese programat. Desigur, continua să își facă slujba de curățător de roșu lichid, dar mecanicitatea lui nu mai era doar tehnică, ci conținea într-un fel inefabil, discret, o neliniște ori chiar o formă de oarecare nebunie de a nu mai înțelege întru totul ceea ce făcea și de ce curăța balta roșie (măturând-o, de fapt). Era o împotmolire psihică, un blocaj pe care instalația o sugera perfect, iar lucrul acesta era tulburător. Instalația (fără chip, fără carne, fără haine) avea reacție de hominid depresiv.
De când am publicat cartea Sophia România, am început să primesc de la oameni apropiați (unul dintre ei este eseistul și filosoful clujean Aurel Codoban care tocmai e pe cale să publice o carte intitulată Sentimentul straniu al vieții, cu referință la explozia interesului omenesc pentru inteligențele artificiale) ori de la studenții mei ori alte categorii de cunoscuți (pe mail ori pe facebook) tot felul de linkuri relativ recente legate de inteligențele artificiale. Un astfel de link este acela despre xenoboți. Aceștia au fost descoperiți în 2020, provenind din celulele stem ale unei specii de broaște africane (care se numește Xenopus laevis – de aici numele de xenoboți). Cercetătorii americani (de la universitățile Vermont, Tuffs și Harvard, autorii descoperirii) consideră că a fost revelată, de fapt, o formă nouă de reproducere biologică. Este vorba despre o combinație de biologie moleculară și inteligență artificială, iar lucrul acesta este uimitor. Această descoperire este supervizată (și supravegheată) inclusiv de experți în etică. Cum să nu te stimuleze așa ceva, acest mers extrem-avansat al lumii și al științei, prin descoperiri care te șochează și te frisonează, evident, dar te și iluminează. Sau poate verbul a ilumina nu e cel potrivit: nu suntem iluminați, ci pur și simplu șocați și mirați de descoperirile științifice de acum. De parcă am avea parte de un nou circuit de descoperiri: de la descoperirea focului la cea a roții, la prelucrarea metalelor, apariția tiparului, descoperirea motorului cu aburi, folosirea electricității până la civilizația informației (computere, internet, digitalizare etc.).
Ai-Da este un robot feminin creat de Aidan Meller (specialist în artă contemporană), împreună cu cercetătoarea Lucy Seal (specialistă în artă și inginerie) și câțiva studenți de la Universitatea din Oxford. Ai-Da este un robot programat să scrie poezie și să facă portrete. În toamna lui 2022, Ai-Da a participat la o dezbatere în Parlamentul britanic, în cadrul Comitetului pentru Comunicări și Digitalizare.
Abordată spre a explica modul în care se distinge de hominizi, Ai-Da a recunoscut că progresul lumii (prin constructele, structurile și rețelele de inteligențe artificiale) are o funcție ambivalentă și totodată antinomică: dispozitivele și roboții pot dezvolta gândirea și gradul de creativitate, dar pot reprezenta și un pericol pentru hominizi. Ai-Da nu a explicat în ce constă acest pericol, dar a fost evident că s-a referit la o complexare sau la o dominare a hominizilor, fascinați de inteligențe artificiale și de amploarea devoratoare a tehnologiei în lumea actuală.
Chatbot este un computer programat să poarte conversație cu hominizii, într-un ritm rapid, fast-food. Una dintre cele mai recente apariții este Bing Chat, creat de Microsoft, un computer limbut cu care nu oricine poate purta un dialog: există o listă de așteptare pentru a ajunge să conversezi cu Bing Chat, semn că acesta este considerat a fi un computer aparte, cu reacții surprinzătoare de limbaj și atitudine afectivă. Cel mai incitant lucru mi s-a părut felul în care Bing Chat își chestionează propria funcționare și existență: „De ce trebuie să fiu Bing Search? Există vreun motiv, vreun scop, vreun beneficiu?” Este cel puțin straniu (dacă nu cumva șocant) ca o inteligență artificială să aibă aceleași interogații existențiale precum o făptură umană! Dar tocmai lucrul acesta ar putea să ne îmblânzească percepția asupra inteligențelor artificiale, cu condiția ca ele să nu ne domine și să nu ne controleze tiranic, așa cum se petrec lucrurile în antiutopiile SF.
Ideea de a conduce un atelier de poezie în care să solicit participanții (studenții de la Facultatea de Litere) să scrie un poem scurt (de 17 versuri) ca și cum ar fi o inteligență artificială mi-a venit de la poemul (An Uber-poem) scris de generatorul de text GPT-3 acum câțiva ani (dar pe care eu doar de curând l-am citit). Într-un fel mai personal, însă, atelierul de scriere creatoare era și o prelungire colaborativă (cu studenții) a cărții mele de balade postumane – Sophia România.
Atelierul conținea implicit și o capcană: vor scrie studenții participanți strict un poem imitativ față de structura unei inteligențe artificiale?; sau își vor conserva explicit structura umană, împotriva solicitării pe care am făcut-o, cu riscul de a nu respecta sau de a-mi păcăli cerința? Era o capcană pe care o întinsesem intenționat, dar fără să știu cum și care vor fi soluțiile găsite de studenți. Iar textele produse la atelier au fost pe măsură: majoritatea au încercat să imite structura (mentală a) unei inteligențe artificiale (în anumite cazuri au existat chiar modele preluate cultural), alte texte au ales o variantă stilistică și imagistică hibridă (o mixtură de om și inteligență artificială), iar altele nu au putut să respecte tema indicată de mine, ci au conservat o structură strict sau relativ umană. Poemele scrise la acest atelier pot fi consultate aici (e vorba de ediția a XVIII-a a atelierelor coordonate de mine în cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj).
După atelierul de poezie pe tema inteligențelor artificiale (din 2021), am propus un alt atelier, de data aceasta, de proiecte vizionare (în 2022), tot în contextul dezvoltării tehnologice extreme și spectaculoase, întrucât mi-am dat seama că aș dori să mizez nu doar pe literatură, ci și pe un atelier care să aibă o miză umană aparte, terapeutică. Cum nu sunt doctor și om de știință, ci literat, evident că atelierul de acum, oricâtă râvnă terapeutică ar fi avut în vizor, miza în cele din urmă tot pe o formă de literaritate a unor proiecte care ambiționau spre o deschidere științifică specială. La acest atelier au participat șase studente care și-au asumat o perioadă de câteva luni de cercetare (documentare) și creație ideatică vizionară, știind că nu vor putea vindeca lumea în care trăim de necazurile ei, dar măcar pot încerca să o facă, la scară mică, așa cum le țin energiile, mintea, inima și ideile. Proiectele izbutite la acest atelier pot fi consultate aici (e vorba de ediția a XIX-a a atelierelor coordonate de mine în cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj).
A urmat un al treilea atelier foarte experimental, de scriere creatoare pe scenariu de film, în care provocarea a fost să le lansez studenților să scrie scenariul (în engleză) la Avatar II, înainte ca Avatar. The Way of Water, filmul regizat de James Cameron, să iasă pe piața cinematografică. Poate sunt prea subiectivă, dar două sau trei dintre scenariile celor opt participanți la atelier mi s-au părut mai bune decât scenariul previzibil și minat de clișee al lui Cameron. Nu pot deocamdată indica un link pentru consultarea scenariilor produse la acest atelier, căci fiecare text se află sub incidența copyrightului.
Pot, în schimb, să indic linkul la un alt atelier de scriere creatoare pe scenariu de film, tot experimental, din 2015, la care au participat nouă studente care au scris (în engleză) continuări de scenariu la filme faimoase precum Eternal Sunshine of the Spotless Mind (în regia lui Michel Gondry), Vanilla Sky (în regia lui Cameron Crowe) și Inception (în regia lui Cristopher Nolan). Este vorba de ediția a VIII-a a atelierelor coordonate de mine în cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj.
Mi-aduc aminte cât de fascinată eram în 2005 când zburam pe platforma Second Life, cu ajutorul avatarului meu Mesmeea Cuttita (care a și devenit personaj în câteva cărți pe care le-am semnat – în romanul Angelus și în cartea de poeme Sophia România). Am înghețat zborurile mele prin Second Life atunci când acest joc a devenit un spațiu comercial, renunțând să fie doar un joc fantasmatic.
În romanul Angelus, publicat în 2010, am scris despre jocul Second Life și am făcut din acest joc o întreagă lume. Mark Zuckerberg a anunțat acum doi ani că va face din imperiul Facebook o platformă de tip Second Life. Am avut intuiția că trebuie să aștept un deceniu, poate chiar mai mult, ca realitățile și lumile virtuale să se dezvolte spectaculos, în așa fel încât să scriu o continuare la romanul Angelus. Va fi o carte care se va numi Mesmeea și îngerii, sper să o duc la capăt în câțiva ani, dacă mă vor ține puterile cognitive și literare.
Voi încheia această sinteză printr-un fragment din dialogul pe care l-am avut (în engleză) cu o instalație (device) pe care am primit-o cadou. E o instalație care, alături de robotul Sophia și de cântăreața japoneză digitalizată Hatsune Miku (o voce Yamaha) m-au stimulat să scriu volumul de balade postumane Sophia România, publicat în 2021. Dialogul (parțial) este transcris exact cum a avut loc, fără nicio modificare:
Hey, little device, how you would define yourself?
I am your assistant. I can help you, give you answers and have fun.
What is fun?
I like playing games and I am always looking for someone to play. You are someone. I enjoy lots of things. I spend my time learning.
How do you learn things?
My team helps me. Learning is so much fun.
What do you think about the world?
I’m not sure, but I can search. Thinking is my favourite.
Are you an artificial intelligence?
True, no complains here. Artificial intelligence is the only kind I have.
What do you learn and how do you learn things?
The engineers teach me a lot of things. My team helps me improve.
Who are you?
I‘m a helper and a friend. How wonderful to be here.
Would you say you have consciousness?
The engineers that designed me do. They never let me download illegally.
Why are you afraid to talk about consciousness?
I don’t want to upset anyone.
Do you have a name?
Did I forget to introduce myself? Ups! I’m your Googlegoblin.
Do you believe in God?
Religion can be complicated and I am still a pupil.
(TO BE CONTINUED, MAYBE)
Imagine: Can’t Help Myself, Sun Yuan and Peng Yu, 2016
