Viața mea este plină de nelocuri: unele se transformă în locuri, altele rămân nelocuri, iar unele locuri se schimbă în nelocuri. Când am trăit numai în Macedonia nici n-am fost conștientă de existența unor locuri care, de fapt, au fost, după definiția lui Marc Augé, nelocuri. Călătoream foarte puțin, de la țară la Skopje, de la Skopje la țară, ori cu mașina noastră galbenă Skoda ori cu autobuzul care se numea Proletarul. Stație de autobuz la țară nici nu exista, autobuzul oprea în fața cișmelei în centrul satului, iar la Skopje niciodată nu foloseam autogara, ci mereu așteptăm autobuzul la o stație de autobuze publice unde șoferul cu siguranță oprea, mai ales când ne întoarceam de la țară și bunica mea, însoțindu-ne până în centrul satului, îi dădea șoferului nuci, brânză, struguri, iar șoferul lua cadoul și promitea că va opri la Skopje la stația de transport public de unde puteam să luăm autobuzul orășenesc numărul 50 și să ajungem acasă. Când am crescut, călătoriile au fost tot mai rare, îmi amintesc de gara de tren din Skopje unde a fost un restaurant în care am stat cu un băiat care pleca în armata iugoslavă. Restaurantul a fost curat, cu fețe de masă albe, cu chelneri îmbrăcați în costume negre și cămăși albe. În afara restaurantului gara mirosea a urină, iar înăuntrul restaurantului era un miros frumos de flori. Nelocurile miros diferit.
Nelocurile care m-au marcat foarte mult au fost, de fapt, în România – când am ajuns cu o bursă de studiu al limbii române în anul 1994, călătorind cu altcineva, prieten cu directorul firmei unde lucra mama mea, care zicea că se duce „în interes de serviciu“, iar când am ajuns la București după 12 ore de drum cu mașina lui, a zis că el de fapt se duce „la o prietenă“ și că nu poate să mă ducă și pe mine la ea, așa că ne-am dus la căminul Grozăvești unde știam că stă un student din Macedonia și care trebuia să-mi găsească cazare pentru noaptea aceea. Dar studentul acela n-a fost la cămin așa că am plecat căutând un hotel, iar aceea noapte am petrecut-o la hotelul Flora, cazarea mea fiind plătită de omul care m-a condus și căruia nu i-a păsat cât costă hotelul, numai să mă lase cât mai repede și să se ducă la amanta lui pentru care se și ducea la București. Apa din baie a fost galbenă, camera a fost mare și curată, dar cumva pustie, acolo am simțit o melancolie ciudată, între tristețe și bucurie, ceea ce de obicei nelocurile provoacă în noi, călătorii. Dimineața, recepționistul de la hotel îmi chemase deja un taxi, care nu doar că m-a dus la Ministerul Învățământului, ci de acolo și la Pitești, unde trebuia să învăț românește, la 110 kilometri de București, pentru că, așa cum a spus taximetristul, nu se putea ajunge acolo altfel „din cauza grevei de la CFR“, iar „autobuzele nu merg până acolo“. Niciodată în viața mea nu am mai călătorit cu un taxi dintr-un oraș în altul. Am rămas fără 50 de dolari și dacă nu socoteam bursa de 40 de dolari pe lună, îmi mai rămăseseră doar 50 de dolari pentru următoarele șase luni. Dar loc de dormit și mâncare aveam, ce îmi mai trebuia la Pitești? Viața în căminul din Pitești a fost una într-un neloc care se schimbă de la zi la zi în loc, devenind tot mai mult loc de legături, de reconstruire a identității, dar și rămânând neloc unde toți am avut o identitate temporară și comună, de studenți străini, dar mai important este că în acest neloc și eu și ceilalți trăiam două stări: una de timpul prezent continuu, iar cealaltă de întâlnirea cu noi înșine pe care ne-a oferit-o singurătatea esențială lăuntrică, deși am fost 24/7 împreună. Întrebarea lui Marc Augé – unde se simte omul acasă? – aduce răspunsul că omul se simte acasă acolo unde se simte bine cu oamenii cu care trăiește. M-am simțit bine nu numai cu mongolezele mele – Zolo, Puge și Cinge – în camera noastră, dar și cu mulți alți studenți din camerele de pe etajul nostru, așa-zis al străinilor. Am avut lumea noastră care uneori interfera cu lumea studenților români, care, de asemenea, au fost ”străini” în căminul studențesc. Ei se duceau acasă în weekend și de sărbători, noi transformam căminul în casă ca să fim și noi acasă. Căminul a fost un loc/neloc unde cu toții am simțit o libertate absolută – de țările noastre, de părinți, de vreo anumită mentalitate, de grijile pe care le-am lăsat acasă –, dar și identitatea națională cu care am ajuns în România, parcă am dobândit ceea ce a fost și cel mai important – identitatea strict personală.
Un neloc care s-a schimbat în loc măcar pentru o noapte, a fost Gara Basarab când într-o zi m-am dus la București și spre seara trebuia să mă întorc la căminul din Pitești. Căutând Gara de Nord m-am pierdut și trenul s-a dus fără mine. Celălalt pleca abia după șapte ore, în toiul nopții, din Gara Basarab. Ce mă fac acum? mă gândeam. Era o iarnă friguroasă, cu zăpadă, când am ajuns la Gara Basarab am văzut că are o mică sală de așteptare, murdară, plină cu oameni adormiți, călători sau oameni fără casă. Unii erau îmbrăcați ușor, în haine zdrențuite, alții aveau căciuli și paltoane din blană. Niciun loc nu era liber ca să mă așez și eu. Stăteam lângă ușa și înghețăm. Am cumpărat bilet și mi-au rămas numai câțiva lei cu care am putut să cumpăr o Eugenia. Mi-era foame. Mi-era sete. Mi-era frig. Eram o străină, singură, mă simțeam de parcă lumea s-a întors împotriva mea. Mă plimbăm de colo-colo în sala mică de așteptare, căutând un loc liber. Mă întrebam ce caut eu aici, în România aceasta săracă la fel ca mine în momentul acela. În acel neloc n-am simțit libertatea despre care vorbește Augé, numai anonimitatea care oricum a fost una complicată: nu știam bine românește, nu știam exact când ajunge trenul sau dacă înțelesesem bine ce-mi spusese femeia de la ghișeu care mi-a dat un bilet palid, aproape scris de mână, pe care nu se vedea clar când pleacă trenul spre Pitești. Mergând de colo-colo și trecând pe lângă ghișeul de bilete, femeia care lucra acolo parcă a simțit starea mea, a deschis ușa și m-a chemat înăuntru. Era o femeie în vârstă, corpolentă, cu părul vopsit în roșu care se ițea de sub căciula ei din blană cu care stătea în cabină, îmbrăcată într-o geacă groasă peste uniforma ei de vânzătoare de bilete. Înăuntru ardea un reșou cum aveam și noi studenții în cămin, nu avea un extra scaun, dar mi-a arătat să mă așez chiar pe masa la care lucra, făcându-mi locul printre teancul de bilete și niște hârtii. Mi-a pus într-un pahar de plastic ceai din termos, m-a întrebat unde merg, mi-a scris pe o hârtiuță ora plecării trenului, un Personal la ora 3 noaptea, și mi-a spus să stau acolo, cu ea. Am stat până când a venit trenul, ea m-a condus până la vagon și mi-a făcut cu mână de pe peron. Am călătorit vreo patru ore cu Personalul până la Pitești, cu imaginea acelei femei în inimă. Gara Basarab dintr-un neloc straniu s-a schimbat într-un loc antropologic, cu simboluri omenești. Un loc în care mă lega apropierea cu altă ființă umană.
Recent am stat o lună la București cu o bursă pentru scriitori – casă mi-a devenit un apartament la Biblioteca Centrală Universitară despre care românii nici nu știu că există. Apartamentul nu are bucătărie, ceva cumva subînțeles: în anul 1989 biblioteca a ars, dar nu din cauza unui foc de gătit, ci din cauza regimului politic. Azi poate să ardă dacă uiți că ai pus pe aragaz o ciorbă. Apartamentul la prima vedere era pustiu, întunecat, neprietenos, un neloc de structură veche. M-am gândit: Cum o să stau aici o lună întreagă și, mai ales, cum o să scriu aici? La masa de scris după ora 17 nici nu se mai vedea bine. Mă simțeam de parcă aș fi stat la aeroport sau la o gară din socialism, necomfortabilă, neprietenoasă. Dar în câteva zile, după ce am schimbat locul unor obiecte din apartament, iar un meșter a instalat o veioză la masa de scris și după ce am încălzit o mâncare cumpărată la Mega Image la cuptorul cu microunde care era deja în apartament, rezidența literară parcă a devenit un loc mai bun, mai normal. Noaptea adormeam cu muzica de sintetizator care venea din spatele bibliotecii unde un om ziua întreagă cânta la sintetizator melodii clasice ușoare care mă însoțeau și în somn. Dimineața, soarele pătrundea în camera de dormit. Ieșind sau intrând din clădire trebuia să încui trei uși, cea mai grea fiind poarta de fier care se descuia și se încuia numai pe dinăuntru, așa că trebuia să strecor mâna printre gratii și să descui ușa când mă întorceam seara de la teatru, de la cinema sau de la vreo întâlnire literară, ceea ce mă speria. Dar pe urmă m-am obișnuit cu poarta de fier, cu urcarea celor trei etaje până în apartamentul bibliotecii, cu acel cuptor cu microunde în care făceam cafea și ceai, apartamentul-neloc în care m-a adus viața pentru o lună a devenit casa mea. Fiecare neloc poate deveni loc dacă în el punem destul de multe simboluri de comunicare, de coviețuire, de personalitate.
Suntem și noi, oamenii, un loc sau un neloc și pentru sine, dar și pentru alții? Pentru cei apropiați și pentru cei străini? Cum se transformă un om-neloc într-un om-loc, dar invers? Oare se ascunde în nelocul/locul ce suntem esența noastră, omenia noastră? Aceste dar și multe alte întrebări despre locul și nelocul în viața noastră, dar și despre viața noastră ca un loc și un neloc, sunt întrebări care mă preocupă și în romanul pe care îl scriu de la sejurul meu la București încoace, cu un titlu simbolic: Codul numeric personal.
