„Nemesis. Bătălia pentru Japonia (1944-1945)“

Start

Bătălia pentru Japonia, încheiată la mai multe luni după bătălia pentru Europa, a implicat operațiuni navale, militare și aeriene pentru care nu există un cronicar mai bun decât marele istoric militar Max Hastings. Relatarea lui captivantă explorează nu doar obiectivele strategice globale ale Americii, Japoniei și Marii Britanii, ci și experiențele directe ale piloților, marinarilor și soldaților din toate țările participante la războiul din Pacific. Marea bătălie navală din golful Leyte, războiul insuficient comentat din China, recucerirea Birmaniei de către armata britanică, acțiunile nesăbuite ale generalului MacArthur în Filipine, bătăliile de la Iwo Jima și Okinawa, asaltul generalului LeMay asupra Japoniei, bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, aproape necunoscutul blitzkrieg sovietic din Manciuria și actele finale ce au avut loc în Asia aflată sub ocupație japoneză – toate aceste momente istorice sunt alese astfel încât să reflecte o mare varietate de experiențe umane.

Max Hastings (n. 1945) este jurnalist și istoric militar britanic. A fost corespondent în străinătate pentru BBC, redactor-șef la The Daily Telegraph și editor la Evening Standard. A publicat treizeci de cărți, majoritatea cu tematică istorică, dintre care cele mai recente au devenit bestselleruri. A fost distins cu mai multe premii importante atât pentru activitatea sa ca jurnalist, cât și pentru cărțile sale. În anul 2002, a fost înnobilat pentru serviciile aduse jurnalismului.

Nemesis. Bătălia pentru Japonia (1944-1945)
de Max Hastings
Traducere de Miruna Andriescu
editura Polirom
2024


FRAGMENT

Introducere

Sir Arthur Tedder, adjunctul lui Eisenhower, comandantul suprem al Aliaților în Europa în anii 1944 și 1945, era de părere că toți cei care se pregătesc pentru războaie viitoare ar trebui să studieze primele etape ale conflictelor din trecut: „Pe atunci, nu existau batalioane uriașe sau cecuri în alb“, scria el cu tristețe. În primele campanii, statele care sunt victimele și nu inițiatorii agresiunii au puține opțiuni. Doar se străduie să supraviețuiască cu resursele lor inadecvate, având comandanți adesea nepotriviți și toate handicapurile inerente luptei în condiții impuse de inamic. Ulterior, dacă li se acordă un răgaz suficient pentru a se mobiliza, își pot permite luxul opțiunilor, al unei puteri egale sau superioare celei a dușmanului, luxul certitudinii unei victoriei, temperat doar de dezbaterile despre cum poate fi ea obținută cel mai rapid și cu cele mai reduse costuri. Tedder și camarazii săi din rândul Aliaților au trăit toate aceste senzații.

Pentru cei care studiază istoria, modul cum s-a încheiat Al Doilea Război Mondial este și mai fascinant decât modul cum a început. Giganții statelor respective – sau mai degrabă muritorii distribuiți în roluri de giganți – au soluționat marile dispute ale secolului XX prin lupte terestre, aeriene și navale, precum și în sălile unde se întruneau consiliile de război din capitalele lor. Unele dintre cele mai populate societăți din lume au fost marcate de numeroase schimbări. Tehnologia a ajunse pe culmi îngrijorătoare. Churchill și-a intitulat ultimul volum de memorii de război Triumf și tragedie. Pentru milioane de oameni, anii 1944-1945 au adus eliberarea, au însemnat sfârșitul privațiunilor, al fricii și oprimării, dar atacurile aeriene din acei ani au ucis mai mulți oameni decât muriseră pe tot parcursul conflictului de până atunci. Posteritatea știe că războiul s-a încheiat în august 1945. Totuși, pe cei care și-au riscat viața în luptele din insulele Pacificului și în alte campanii sângeroase din acea primăvară și vară i-ar fi consolat prea puțin faptul că tumultul urma să se potolească în curând. Soldații pot accepta că e necesar ca ei să fie primii care mor într-un război, dar de cele mai multe ori dau dovadă de o grabă indecentă spre a se feri să fie cei din urmă care mor.

Am scris Nemesis ca o contrapondere a cărții mele anterioare, Armageddon, care prezintă bătălia pentru Germania din 1944-1945. Diferențele dintre sfârșitul conflictului în războiul din Asia și al celui din Europa sunt extrem de mari. În Occident, strategia americană a fost dominată de hotărârea de a înfrunta armata germană cât mai repede cu putință – moment care a venit mult mai târziu decât voia Comitetul Întrunit al Șefilor de stat-major (JCS, Joint Chiefs of Staff) american. Era de la sine înțeles că armatele Aliaților trebuiau să învingă principalele forțe ale inamicului, incertitudinea vizând doar modul cum trebuia realizat acest obiectiv și locul unde urma să se întâlnească armata sovietică și cea anglo-americană. Posibilitatea de a le da naziștilor o cale de a pune condiții pentru capitulare nu a fost luată în considerare niciodată.

Prin contrast, dorința unei mari demonstrații de forță la sol în Orientul Îndepărtat a fost mult mai redusă. Unii membri din tabăra Aliaților argumentau că nu trebuie să se urmărească neapărat impunerea capitulării necondiționate a Japoniei, dacă astfel s-ar putea evita baia de sânge în insulele nipone. Doar în Filipine și Birmania trupele terestre americane și britanice au întâlnit și, în cele din urmă, au decimat armate japoneze mari – deși niciuna nu a fost la fel de numeroasă ca armata trimisă de inamic în China. Forțele navale și aeriene ale Statelor Unite au încercat să demonstreze că blocada și bombardamentul puteau anula necesitatea unei campanii terestre sângeroase în insulele japoneze. Speranțele le-au fost îndeplinite în cel mai spectaculos, dar și mai cumplit mod.

Sintagma „pierderi grele“ este deseori prezentă în studiile despre conflictul din Orientul Îndepărtat. E folosită îndeobște cu referire la pierderile suferite de americani în Guadalcanal, Iwo Jima, Okinawa și în bătălii de pe insulele mai mici. Ea merită însă o analiză mai critică decât cea de care are de obicei parte, fiindcă se justifică doar în raport cu forțele relativ restrânse implicate în conflict și cu așteptările poporului american ca o națiune atât de bogată și de puternică sub aspect tehnologic ca a lor să poată obține victoria fără mari sacrificii umane. Pentru a înfrânge Japonia, au fost sacrificate viețile a circa 103 000 de americani și 30 000 de britanici, indieni, australieni și alți combatanți din Commonwealth, pe lângă cei care au murit în captivitate. Procentul pierderilor americane în Pacific a fost de trei ori și jumătate mai mare decât în Europa. Numărul total al pierderilor suferite de americani a reprezentat însă doar o mică parte a celor suferite de sovietici, germani și japonezi și doar 1% din totalul pierderilor din războiul purtat de Japonia în Asia. În Pacific, americanii se așteptau la un raport de o victimă pentru fiecare șase sau șapte japonezi. Au fost exasperați când, pe Iwo Jima și Okinawa, inamicul s-a descurcat mai bine, având pierderi în proporție de 1,25:1, respectiv 1,3:1, deși aproape toate pierderile japoneze au fost fatale, în comparație cu mai puțin de o treime din cele înregistrate de americani. Strategia predominantă a SUA a constat într-o vanitate culturală în raport cu costul necesar victoriei, care s-a dovedit justificată, dar nu ar fi trebuit considerată de la sine înțeleasă într-un conflict între state industriale importante.

Sunt întrutotul de acord cu cercetătorii americani Richard Frank și Robert Newman că la baza majorității analizelor ulterioare ale războiului din Orient se află opinia greșită că apogeul nuclear a reprezentat cel mai sângeros deznodământ posibil. Dimpotrivă, scenariile alternative arată că dacă războiul ar mai fi continuat chiar și câteva săptămâni, și-ar fi pierdut viața mai mulți oameni din toate națiunile – mai ales japonezi – decât au murit la Hiroshima și Nagasaki. Mitul că japonezii erau oricum în pragul capitulării a fost atât de amplu discreditat de studiile moderne, încât e uluitor că unii autori continuă să-l invoce. Intransigența japoneză în sine nu justifică utilizarea bombelor atomice, dar ar trebui să fie luată în calcul pentru a descrie cadrul dezbaterii.

În mitologia greacă, Nemesis este zeița răzbunării și a justiției divine. Cititorii trebuie să judece singuri dacă soarta care s-a abătut asupra Japoniei în 1945 merită sau nu această definiție, așa cum am înțeles-o eu. Războiul din Orientul Îndepărtat s-a extins pe o arie mult mai amplă decât luptele din Europa, cuprinzând China, Birmania, India, Filipine, precum și o mare întindere din Oceanul Indian. Desfășurarea lui a fost decisă de una dintre cele mai extraordinare pleiade de lideri politici și militari care au existat vreodată: împăratul Japoniei, cu generalii și amiralii săi; Chiang Kai-shek și Mao Zedong; Churchill, Roosevelt, Truman, Stalin; MacArthur și Nimitz; LeMay, Slim, Mountbatten, Stilwell – și cei care au construit arma nucleară. Scopul meu, la fel ca în Armageddon, este să descriu o experiență umană imensă și teribilă, structurată cronologic, și nu să reiau relatările detaliate ale campaniilor care au fost prezentate de mulți autori și care, oricum, nu ar putea fi restrânse la un singur tom. Cartea se axează pe maniera cum s-a acționat și din ce motive, pe modul cum au fost receptate faptele și explorează categoriile de bărbați și femei care au fost implicate în război.

Mulți dintre noi ne-am format unele noțiuni inițiale extrem de romanțioase despre războiului contra Japoniei din filmul South Pacific al lui Rodgers și Hammerstein. Cât am scris Nemesis, mi-a persistat în minte amintirea scenelor din film. Deși pelicula reflectă industria de divertisment a Hollywoodului, ea surprinde totuși niște adevăruri simple despre ce a însemnat războiul pentru americani. O mulțime naivă de tineri naivi și câteva tinere s-au văzut mutați într-un cadru natural exotic. Frumusețile naturale ale Pacificului au reprezentat, din păcate, o compensație insuficientă pentru tot disconfortul și stresul emoțional pe care le-au îndurat printre atolii de coral și palmieri. Pentru fiece soldat sau marinar care a cunoscut oroarea bătăliei, mulți alții au avut doar experiența arșiței și a plictiselii într-o bază militară aflată pe o insulă uitată de lume. Sintagma „the greatest generation“ (generația măreață) este folosită uneori în Statele Unite cu referire la cei care au trăit în acea perioadă. Pare incorect. Oamenii din timpul celui de Al Doilea Război Mondial au adoptat alte mode vestimentare și dansau pe o altă muzică decât noi, dar comportamentele umane, aspirațiile și temerile nu s-au schimbat atât de mult. Ar fi mai potrivit să-i numim, fără invidie, „generația căreia i s-au întâmplat lucruri mărețe“.

Mi-am ales termenii de referință de așa manieră încât să pot descrie exemple din diverse bătălii terestre, navale și aeriene. Deși au fost implicați oameni extraordinari, istoria celui de Al Doilea Război Mondial este în mare parte povestea unor oameni de stat și comandanți, cu defecte lor – ca noi toți –, care s-au străduit să facă față unor dificultăți și dileme care le depășeau abilitățile. Câți oameni sunt capabili să ia decizii de amploarea și importanța celor pe care le impune un război global? Despre cât de mulți comandanți din marile conflicte ale istoriei nu se poate afirma că au fost competenți, deși nicidecum străluciți?

În vreme ce majoritatea autorilor abordează doar câte o campanie din Orient – cea din Birmania, bombardamentul strategic, războiul naval, atacurile asupra insulelor –, eu am încercat să le situez pe toate în contextul lor, ca pe niște componente ale efortului de a învinge Japonia. Am omis doar acțiunile mișcărilor de rezistență anti-coloniale indigene – un subiect important, dar atât de amplu, încât nu ar fi încăput în această carte. Acolo unde a fost posibil, fără să aibă coerența de suferit, am omis acele întâmplări și dialoguri care ne sunt foarte cunoscute. Am explorat însă alte aspecte ale conflictului care au fost adesea neglijate de autorii occidentali, mai ales evenimentele din China și atacul URSS-ului asupra Manciuriei. Nehru a spus cândva cu ironie: „De obicei, europenii consideră că Asia este un apendice al Europei și Americii – o mare mulțime de oameni decăzuți a căror condiție trebuie ameliorată prin grija binevoitoare a Occidentului“. În urmă cu 20 de ani, istoricul Ronald Spector, un om de o distincție princiară, era nedumerit că întotdeauna occidentalii au fost mai puțin interesați de războiul cu Japonia decât de cel contra Germaniei. Depărtarea – și geografică, și culturală – este explicația evidentă, dar și fascinația noastră adesea morbidă față de naziști. Totuși, în prezent, atât cititorii, cât și autorii par pregătiți să se apropie de Asia. Ceea ce se întâmplă în Asia are o importanță enormă în lumea noastră de azi. Înțelegerea trecutului său recent este esențială pentru a-i cunoaște prezentul, mai ales când nemulțumirile Chinei legate de perioada 1931-1945 constituie în continuare un aspect esențial al relațiilor dintre Beijing și Tokyo.

Unele aspecte – cele din Golful Leyte, Iwo Jima și Okinawa – probabil că sunt cunoscute. Nu am încercat să întreprind cercetări ample privind lansarea bombelor atomice, fiindcă arhivele au fost explorate în amănunt și au fost publicate numeroase scrieri pe acest subiect. Alte episoade și acțiuni pot fi însă noi pentru cititori. Am arătat de ce Australia aproape că a dispărut din război după 1943. Soldații australieni au avut un rol important, uneori fascinant, în campaniile din nordul Africii și din Noua Guinee, însă disensiunile de pe plan intern, precum și dominația americană în teatrul de război din Pacific au făcut ca armatei australiene să i se rezerve un rol de-a dreptul umilitor în perioada 1944-1945.

Toți autorii cărților de istorie sunt îndatorați istoricilor de dinaintea lor și e important să o recunoaștem. Am urmat calea deschisă cu merite deosebite de Ronald Spector, în Eagle Against the Sun, de Richard Frank, în Downfall, și de Christopher Thorne în Allies of a Kind. Cărțile lui John Dower prezintă informații absolut necesare despre experiența japoneză. The Rising Sun a lui John Toland nu este o lucrare științifică, dar cuprinde multe materiale anecdotice japoneze importante. Acestea sunt doar cele mai importante studii generale despre o perioadă căreia îi este dedicată o vastă literatură de specialitate. Ar trebui să adaug Quartered Safe Out Here, de George Macdonald Fraser, poate cele mai impresionante memorii ale unui soldat despre Al Doilea Război Mondial, descriind experiența sa din 1945 din cadrul Armatei a 14-a a lui Slim.

În Marea Britanie și SUA am intervievat diverși veterani, dar mi-am concentrat cercetările mai ales asupra colecțiilor uriașe de manuscrise și documente disponibile. Dr. Luba Vinogradovna, extraordinara mea documentaristă rusă, a luat interviuri unor veterani ai Armatei Roșii și a tradus numeroase documente și relatări scrise. În China și Japonia, am căutat martori oculari. Majoritatea memoriilor chinezilor și japonezilor publicate evidențiază mai mult ce susțin oamenii că au făcut, decât cum gândeau. Nu vreau să sugerez că interviurile față în față cu un occidental i-au făcut neapărat pe martorii chinezi și japonezi să-și deschidă inimile, dar sper că poveștile scoase astfel la lumină dau o consistență realistă unor personaje care, altfel, ar rămâne doar niște nume asiatice exotice ce se exprimă într-o engleză stâlcită.

În majoritatea studiilor occidentale despre război, japonezii rămân perseverent de impenetrabili. Este uimitor cât de rar sunt citați istoricii japonezi în dezbaterile științifice britanice și americane. În opinia mea, faptul nu reflectă trufia naționalistă americană sau britanică, ci mai degrabă lipsa rigorii intelectuale care caracterizează până și cele mai moderne scrieri ale unor autori japonezi. Există și un factor secundar care amplifică această impresie: traducerile literale din limba japoneză fac ca afirmațiile și dialogurile să sune pompos. Oriunde a fost posibil, în această carte, mi-am luat libertatea de a adapta citatele în limba japoneză din sursele orale astfel încât acestea să pară naturale. Cercetătorii ar putea sugera că astfel induc în eroare cu privire la modul de a se exprima al japonezilor. Totuși, poate că în acest fel asiaticii ne devin mai accesibili…

China este țara care în prezent îi oferă istoricului revelațiile cele mai mari. Am vizitat-o pentru prima oară în 1971, ca realizator de emisiuni de televiziune, apoi în 1985, când scriam o carte despre războiul din Coreea. În niciuna dintre aceste două călătorii nu am reușit să trec dincolo de cultura implacabilă a propagandei. În 2005 însă am întâlnit câțiva chinezi primitori, relaxați și extrem de deschiși dialogului. De exemplu, mulți nu au ezitat să-și exprime respectul față de Chiang Kai-shek și rezervele față Mao Zedong, opinii care nu ar fi fost exprimate cu 30 de ani în urmă.

Unii chinezi mi-au spus cu amărăciune că experiența personală a Revoluției Culturale maoiste fusese mult mai rea decât a celui de Al Doilea Război Mondial. Aproape tuturor celor asociați cu naționaliștii le-au fost confiscate și distruse documentele și fotografiile personale. Unii au petrecut perioade lungi în detenție – de pildă cineva, fiindcă în război făcuse parte dintr-o gherilă susținută de sovietici, a fost denunțat 20 de ani mai târziu că a fost agent al rușilor. Am luat aproape toate interviurile eu însumi, în China și în Japonia, cu ajutorul interpreților, dar patru foste „femei de reconfortare“ din China exploatate de armata japoneză nu au vrut să-și spună povestea unui bărbat occidental, ci au vorbit doar cu excelenta mea documentaristă, Gu Renquan.

În China modernă, ca și în Rusia și, în unele privințe, în Japonia, nu există o tradiție a cercetării istorice obiective. Se fac afirmații absurde, nesusținute cu dovezi, unele chiar  de către mediul academic, mai ales cu privire la războiul sino-japonez, care face în continuare obiectul unor sentimente naționale intense întreținute de guvernul chinez în scopuri politice. Totuși, un cercetător occidental destul de sceptic poate obține rezultate mult mai semnificative decât era posibil acum zece sau douăzeci de ani. Mi s-a părut extraordinar că am putut să stau la granița înzăpezită cu Rusia, în locul pe unde armatele sovietice au traversat râul Ussuri în august 1945, să mă strecor prin tunelele vechii și colosalei fortărețe japoneze de la Hutou, dintre care unele au fost redeschise publicului ca parte a „Muzeului Fortăreață al Relicvelor Agresiunii Japoneze împotriva Chinei“ și să mă întâlnesc cu țărani care fuseseră martori la lupte. Într-o cafenea din Hutou, la ora nouă dimineața, localnicii erau adunați în fața unui ecran mare de televizor, urmărind una dintre melodramele despre războiul cu Japonia pe care producătorii de film chinezi le realizează în cantități industriale. Pe lângă aceste povești transpuse pe peliculă, în care ocupanții japonezi rânjesc diabolic în vreme ce măcelăresc numeroși eroici țărani chinezi, filmele de război hollywoodiene, precum Plajele din Iwo Jima,par modele de cumpătare.

Când l-am întrebat pe Jiang Fushun, un țăran din Hutou care în 1945 era adolescent, dacă a avut momente fericite în copilărie, a răspuns încruntat: „Cum puteți întreba așa ceva? Viața noastră a fost cumplită. Nu făceam decât să muncim, știind că dacă îi supărăm cumva pe japonezi, am fi avut aceeași soartă ca aceia care erau aruncați în râu cu un bolovan legat de mâini“. În apartamentul său din Harbin, Li Fenggui, de 84 de ani, mi-a arătat cu mișcări vioaie cum luptase el la baionetă cu un japonez în 1944.

De asemenea, în Japonia, în căsuța sa dintr-o suburbie din Tokyo, locotenent-comandantul Haruki Iki avea o machetă de plastic a bombardierului cu care zburase cândva, echipat cu torpile, precum și un tablou în culori stridente reprezentând cuirasatul britanic Repulse, pe care l-a scufundat în 1941. Stăteam de vorbă cu o adevărată legendă! La 87 de ani, fostul pilot Kunio Iwashita are energia și mișcările rapide ale unui bărbat cu 30 de ani mai tânăr. Acum este cunoscut în Japonia drept „Dl. Zero. L-am vizitat când tocmai se întorsese de la premiera unui film japonez de acțiune, lugubrul Bărbații de pe Yamato. Iwashita zburase pe deasupra uriașului cuirasat în dimineața zilei în care a fost scufundat, în aprilie 1945, și nu a uitat niciodată spectacolul. Mi-a spus cu un zâmbet pieziș: „Am plâns mereu cât a ținut filmul“.

Am întrebat și un pilot al unui avion de vânătoare, pe Toshio Hijikata, cum își petrecuseră el și camarazii lui ultimele ore pe insula Kyushu, în primele luni din 1945, când erau pregătiți să pornească oricând ca să întâmpine formațiunile de bombardiere americane B-29, la fel cum piloții RAF așteptau raidurile Luftwaffe cu cinci ani mai devreme, în timpul Bătăliei pentru Marea Britanie. „Jucam adesea bridge“, a spus Hijikata. „Făcea parte din etosul Marinei Imperiale Japoneze, care se străduia din răsputeri să imite Marina Regală Britanică“. Ideea că piloții japonezi stăteau la masă între misiuni și licitau „trei pici, patru trefle“ pare cu totul surprinzătoare și nostimă…

Dovezile orale adunate la începutul secolului XXI, intervievând martorii – bărbați și femei – la evenimentele petrecute cu mai bine de 60 de ani în urmă, sunt extrem de valoroase pentru a ilustra stări de spirit și atitudini, însă vârstnicii au uitat multe detalii sau pot pretinde că-și amintesc prea multe. Cei care încă mai trăiesc erau foarte tineri în perioada războiului. Aveau grade și funcții inferioare sau nici măcar atât. Nu știau mai nimic demn de a fi evocat despre evenimente, dincolo de ce au văzut și auzit. Reflecțiile grupului lor de vârstă nu pot fi considerate reprezentative pentru concepția și comportamentul unei națiuni în 1944-1945. Este esențial ca mărturiile lor să fie consolidate cu mărturiile scrise ale celor care pe atunci erau maturi și plasați la un nivel social mai înalt.

Este remarcabil cât de rapid se modifică percepțiile istorice. De exemplu, în Japonia postbelică, generalul Douglas MacArthur era un erou, un simbol, aproape un zeu, în semn de recunoaștere a generozității de care dăduse dovadă față de japonezi după înfrângerea lor. Un istoric modern, Kazutoshi Hando, afirmă însă că „în Japonia contemporană, MacArthur este cvasi-necunoscut“. La fel, un istoric chinez mi-a spus că puțini dintre tinerii din țara sa au auzit de Stalin. Mă simt obligat să reiau un avertisment pe care l-am formulat:statisticile prezentate aici sunt cele mai bune dintre cele disponibile, însă toate numerele mari asociate cu Al Doilea Război Mondial trebuie privite cu prudență. Cifrele referitoare la activitățile americane și britanice – nu și estimările lor din acea vreme privind pierderilor suferite de inamic – sunt credibile, dar cele ale altor națiuni sunt controversate sau mai degrabă simple supoziții. De exemplu, deși masacrul din Nanjing se situează în afara sferei de interes a narațiunii mele, sunt convins că bine-cunoscuta carte a lui Iris Chang prezintă un număr de decese mai mare decât totalul locuitorilor din 1937, cel real, nu cel consemnat anterior. Observația mea nu neagă veridicitatea ororilor descrise în carte, ci exemplifică dificultatea de a face estimări credibile și cu atât mai puțin concludente.

Cu cât mă ocup mai mult de scrierea unor cărți despre Al Doilea Război Mondial, cu atât conștientizez mai profund faptul că se impune o modestie fundamentală atunci când formulăm judecăți despre cei care l-au purtat. Harold Macmillan, ministrul britanic rezident în Mediterana între 1943 și 1945 și ulterior prim-ministru, mi-a povestit cândva ultima lui întâlnire cu feldmareșalul Harold Alexander, conte de Tunis, comandantul suprem al trupelor aliate din Italia în perioada războiului: „Intram amândoi în clădirea teatrului, iar eu m-am întors spre el și i-am spus cum spun bătrânii: «Alex, n-ar fi frumos să o luăm de la capăt?» Alexander a dat din cap hotărât: «Nu», a zis. «S-ar putea să nu ne mai descurcăm nici pe departe la fel de bine.»“ Aceia dintre noi care nu am fost obligați niciodată să participăm la un mare război ar trebui să avem înțelepciunea de a ne socoti norocoși și să ne înclinăm în fața tuturor celor care, puternici sau umili, au făcut-o.

Imagine reprezentativă: Joe Rosenthal, Photograph of Flag Raising on Iwo Jima

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×