Scrisoarea
Cred că eram undeva în mai 2024, dimineața, pe la începutul lui iunie, să fie 2 (da, așa e, m-am uitat acum în e-mail), când mi-a venit pe e-mail o invitație să semnez un text, care era produs de un grup misterios numit Cauza freudiană. Eram în pat, tocmai mă trezisem și am zis să văd ce mai trebuie să citesc din nou, acum cu alegerile care erau peste tot, și e-mailul zicea: „Bună Alex, fii și tu truly întunecat și semnează asta.“ „Truly întunecat“, nici nu știu ce să zic la asta.
M-am și gândit că e vreun grup de prieteni din București (deja aveam două, trei figuri de băieți cu ochelari în fața ochilor), care vrea atenție și eu sunt, oricum, pentru dăruit atenție. Intru, linkul mă duce pe o pagină de site așa, nondescript, fără identitate comercială, și, având cana de cafea în mână, mă întreb dacă nu cumva o fi vreun grup de right-wingers, pro familie, infiltrați cu nume sexo-marxiste.
Dar să vă spun de ce m-am gândit la asta și ajung un pic mai târziu la conținutul textului. Până la alegeri, să vă spun analiza mea, am făcut și eu filosofie, nu mult, patru ani, dar mă pricep, senzația mea că era că bula mediatică se închidea din ce în ce mai mult. Mesajele pe care le auzeai ca informație publică de obicei îți vindeau ceva, un nume, o cană, un șampon, era jale, nu mai auzeam adevăruri. Așa că eram interesat de cazurile de filosofi care voiau să iasă din gunoiul mediatic cu afirmații tari, un fel de revers la ce ni se spune că trebuie să dorim.
Auzisem de cazul tipei ăsteia, Judith Butler, care spusese în martie că „Hamas e mișcare de rezistență armată“ și avusese un succes atât de neașteptat, încât a trebuit să își dea demisia de la universitate. A fost un scandal imens la Berkeley, citisem pe New York Times. Era și situația unui alt tip filosof, Slavoj Žižek, care ceruse public că i se dea arme nucleare Ucrainei, iar Zelenski îl făcuse consilierul lui onorific, deși Žižek e și el om bătrân, cu diabet, nu avea chef de întâlniri protocolare. Mai rău era acum că devenise un fel de dușman neoficial al Rusiei și săracul om nu prea mai ieșea din casă.
Cauza freudiană
Pe site, textul pe care încep să îl citesc e simplu. Prima poză mi-o arată pe Maia Sandu cu o bombă nucleară în mână. Ea spunea așa: „Dacă vrei să îți salvezi copii, lasă Moldova să aibă arme nucleare!“ La o primă vedere, mi-am spus că n-are sens să merg mai departe, că ăștia sigur îmi cer în curând să-l votez pe George Simion. Dar nu, textul era destul de explicit teoretic, supercute: dacă vrei să ajungi la pace, trebuie să treci prin fantezia unui război mediatic declanșat de Putin și singurul mod de traversare a fanteziei lui Putin este să oferi umbrela NATO Moldovei.
Poate că m-aș fi ridicat să îmi fac ouăle prăjite care vin după cafea dacă nu mă ținea ceva în loc. Textul și poza Maiei nu erau făcute cu ChatGPT. Ciudat, îmi zic. Merg mai departe și încep să mă gândesc. Da, s-a trecut anul ăsta o lege care permitea României să intre în război contra Rusiei, în apărarea cetățenilor români de pe teritoriul Moldovei. Ce era mai ciudat era că toate grupurile mele de prieteni, mai marxiști, mai toți pro-pace, susțineau că orice manifestare de solidaritate cu Moldova e de fapt suicidară. Trebuie pace nu război. Cam banal, dar asta era ce spuneau.
Eu, ce să zic, eram cu ei, dar m-a intrigat treaba asta cu Maia și bomba nucleară. De ce voia grupul ăsta să dea bomba Moldovei? Știam de ei, era un grup cam gălăgios, nu mulți, se întâlneau și citeau din Freud și Lacan și discutau cu voce tare de pulsiunea de moarte, castrare, falus și chestii din astea. Ei îmi plăceau, dar nu prea aveam timp să citesc, lucram ca programator de jocuri video la o companie și ăștia scăzuseră salariile și trebuia să îmi caut de muncă. Absolvisem filosofia, citeam chestii din când în când, eram mort după Hegel (am un tricou cu „Spiritul e un os“), dar cam atât, nu mă băgam la profesioniști.
Eram după pâine, înțelegi, deși e adevărat că îmi beau cafeaua cu larghețe și mă uit pe pagini ciudate. Da, bine, în loc să îmi caut de muncă, OK?
Mai dau un scroll și văd că îmi apare altă propunere. Cică să nu punem impedimente mafiei imobiliare, ci să îi luăm apartamentele. Știam că ăștia, Nicușor Dan și mai e unul de la PSD, doctor, se bat să zică că opresc mafia imobiliară. Mi-a explicat un prieten marxist, cică nu frate, nu trebuie să fie frână, nu frâna oprește sistemul, mai mult îl face viu. Ăștia zic că se bat cu mafia imobiliară, dar de fapt vor să devină ei mafia imobiliară. Și apoi, enervant, îmi cita din Brecht, deși mie nu prea îmi place: „Ce e un furt din bancă față de înființarea unei bănci?“
Nu înțeleg, ideea e că dacă te bați cu ei devii tu mafia? Cred că da, dar mai degrabă trecută la alt nivel. Iar ăștia, Dan și celălalt, nu prea voiau să accepte că și ei sunt un fel de mafie, mă rog, voiau să fie ei singura mafie.
Tot pe 2 iunie
Așa deci, țin minte, mă trezisem pe jumătate, cu cafeaua în mână, și hai s-o sun pe Ana. Mă înțelegeam bine cu ea, deși purta tricouri cu X-uri peste tot, punea cuvinte scrise cu X și la început și la sfârșit, și mai făcea și bâză de tot ce spuneam. Dar e mișto și e bună de vorbit la telefon, mai ales legat de treburi din astea.
O întreb:
– Ce faci, soro? Ai auzit de tipii ăștia de la Cauza freudiană?
Ea, abia trezită, îmi zice:
– Bună dimineața, soare!
Eu o iau din nou:
– Băi, tu știi de ăștia, Cauza freudiană? Am primit ceva misterios, e vorba de o chestie de semnat, dar nu înțeleg cât e de right wing.
La care ea se apucă și trage un rant:
– Bine, deci mă iei de dimineață cu cauzele astea psihanalitice, mai rămâne să îmi zici de falus și de castrare, nu vezi că vin alegerile și iarăși stângulița votează cu Dan, când dracu’ se termină dialectica asta ciudată și se votează un partid ca lumea? Vreau și eu unul ca al spaniolilor măcar, care să zică cât de căcat e sistemul și că trebuie să plătesc chirie de unde am, de unde nu am, și că sunt muncitoare și munca mea n-are valoare, da’ tu mă iei cu psihanaliștii, te pomenești că mă trimiți la psihiatrie?
– Stai așa, nu, sunt curios, sau nu sunt curios, nu îmi dau seama ce zic, nu înțeleg ce fac ăștia, de ce pun bombe nucleare cu cereri de chirie controlată și locuințe sociale, ce vor să realizeze, sunt un fel de Pleșu militarizat combinat cu Pata-Rât, nu înțeleg.
– Oricum nu contează, nu știe nimeni de ei, de ce să te încordezi degeaba, frate, asta e masculinitate toxică. Eu sunt oricum cu pacea, războiul e pentru fraieri, să îl mai și vrei, tre’ să fie ceva în neregulă cu tine.
Mă enervează cu asta, așa că încep și eu:
– Nu e de masculinitate toxică, cât de bă, ai încredere în mine, e ceva de faza asta, poate că într-adevăr e nevoie de ceva fermitate cu rușii, trebuie să facem ceva, Putin e nașpa. Și da, dacă doar ne plângem de șmecherii din imobiliare fără să le luăm ceva, suntem și noi cam neputincioși, ca să nu zic isterici, că știu că iarăși e jale cu construcția masculinității.
Ea, nu și nu.
– Obscurii ăștia o să dispară în neant, eu nu văd nimic în propunerea asta. Auzi, tu ce zici de trupa care vine în Control? Mi-aș lua bilet, da’ e scump și vin și fețele alea de nu le suport.
Salt în timp
Dar să facem un salt în timp și să ajungem undeva în 2026. Evident, a început un război în Moldova, trupe românești sunt acolo sub acoperire NATO, Rusia lucrează cu proxy, noi lucrăm cu Moldova. Ucraina continuă, Gaza continuă. E și un serial Shogun, e la sezonul 3, abia m-am apucat de el. Ana s-a apucat și ea de terapie, face consiliere psihologică, ceva TCC, nu mai rezistă în ritmul de lucru prezent, îmi vorbește de vindecare, nu-mi mai scrie cu X, acum e în luptă cu unii la școala ei, care o înnebunesc cu terapia minții, și-a schimbat inamicii.
La mine, lucrurile au luat o turnură complicată. Am aflat că am accese de pierdere de memorie și că nu știu ce fac; în ultimii doi ani, am trimis scrisori fără să știu unde, pe la reviste culturale în care vorbeam de viitor, scriam de filosofie și o luam razna. Mai ciudat era că m-au trimis și pe front, am stat șase luni, m-am întors în București, credeam că sunt mai bine, am spus că pot s-o văd și pe Ana, dacă mă simt mai bine, de ce să n-o văd, sunt ciumat?
Ne întâlnim în centru, la cafenea, eu îi zic de mine, mă plâng de Bălți, am stat, cum era de așteptat, mai mult în bălți, nu am văzut picior de rus, dar mă săturasem de francezii și de olandezii care conduceau regimentul, din astea. Ea de slujbă, de muzică, nu mai știe ce să asculte, și mai ales de cartea aia tare pe care a citit-o ultima dată, un SF care a dat-o pe spate, mai vrea experiențe din astea. Nu era chinezul ăla, Liu Cixin, pe care nu îl plăcuse, era un fel de Stephen King 2, ceva de genu’ horror-sci-fi.
Răsturnarea
O întreb:
– Băi, tu îți aduci aminte de scrisoarea aia, aia cu Cauza freudiană?
La care ea se face ușor galbenă și îmi spune:
– Îmi pare rău, dar să știi că știam de atunci, știam că trimiți scrisori și că nu știi că o faci, credeai că o face altcineva, îmi spuneai multe din astea, mai ales cu inversiunea și dorința, știam că tu ai scris scrisoarea, m-am prefăcut că nu știu, erai cam în aer, credeam că ai luat-o razna complet. Dar cred că ăsta a fost un lucru bun pentru tine, erai atât de deprimat, eu mă luam cu X-urile și cu masculinitatea toxică, mai băgam și niște pastile, dar tu, cu scrisoarea aia, ai dat de dracu’. Băi, a fost ciudat rău după aia, au venit unii, te-au luat, te-au dus la unul care ți-a pus tot felul de întrebări. După aia, ai stat în casă un timp, nici nu mai voiai să ieși, nu mai citeai nimic din ce făceai înainte, am venit cu Bozo la tine, stăteai singur, ți-ai dat foc la Fenomenologia spiritului, ți-am luat eu una nouă de la Cărturești, ai aruncat-o din nou, ceva s-a rupt în tine, ai spus ceva atât de intens, încât nici tu nu ai rezistat.
Și da, băi, m-am gândit, ai spus adevărul atunci, discuția asta se poartă acum peste tot, cu Ucraina și cu Moldova și armele nucleare, partidele de dreapta au câștigat alegerile cu propuneri de locuințe sociale, Piedone vrea să treacă în București un program de rent control, e într-o mână cu o sapă și în cealaltă cu manifestul Cauzei freudiene, dar nu e numit cum ai scris tu, e ceva cu Cauza Poporului. Nu te supăra pe mine, dar a fost așa de straniu, și acum să văd pe ziduri, peste tot, Cauza populară cu Maia Sandu cu o bombă în mână.
Corpul inundat de plăcere
La care eu, n-am mai suportat, mi-am luat ochelarii de pe masă, i-am șters, și i-am pus pe față. Fața ei, în schimb, se roșise, se hlizea la mine, amândoi am realizat că eram prea cuprinși de plăcerea asta a văitatului, ne încânta să credem că trăim într-o realitate psihotică. În fond, Maia cu bomba era de așteptat până la urmă, trebuiau să facă ceva cu Putin, nu era din vina ori din cauza unui grup de lacanieni. Uitasem câtă plăcere simțeam stând de vorbă și de fapt nici că scriu eu pentru o revistă literară sub numele de Alex nu mă împiedică cu adevărat să simt plăcerea personajelor mele, nu e ceva de genul lui Don DeLillo, răsuflat-psihotic, nu, chiar mi-a plăcut să stăm de vorbă.
Și mi-am amintit că scrisesem de mic o analiză, Nenorocirile adevărului, și spuneam că atunci când spui adevărul costul e atât de mare, încât trebuie să îți faci o realitate paralelă, doar asta te scoate din incandescență, brutalitatea și plăcerea teribilă de a spune ceva ce lumea nu vrea să audă.
Imagine reprezentativă: Octopus, John Margolies, 1984
