Taximetristul privește în stânga, traficul se mișcă încet, ne tot poticnim. Are vreo 60 de ani, nu e foarte vigilent, dar am intuit din prima clipă că este un om calm. Pietonul vine din dreapta, înaintează pe trecere, șoferul ajunge foarte aproape de el, frânează brusc.
O banalitate.
Pietonul traversează în siguranță, ajunge pe trotuar, se oprește și începe să înjure. Văd cum îi sar din gură saliva și un „prostule, nu te uiți cine ți-a dat carnetul?”.
Se putea altfel? Nu glumesc. Se putea altfel?
Încep să nu îmi mai pot imagina o lume în care oamenii își cenzurează reacțiile din bun-simț, din considerație față de celălalt. Și mi se spune că e foarte important să spunem ce simțim când simțim, să exprimăm starea ca atare, să ne expunem limpede fiecare nemulțumire, că dacă taci, nu se rezolvă.
Când ai țipat ultima oară? Ia spune, ai rezolvat-o?
Din fragedă pruncie
Am încercat să fiu atentă, am început să merg fără căști în urechi, am început să observ oamenii și am văzut în parc părinți care se dau în leagăn. Și când spun asta pare că exagerez, mi-ai închide gura și ai zice „fii serioasă, se distrau!”.
Nu se distra nimeni. Copilul se joacă în nisip, mama se leagănă. Se uită fix și nu e o persoană cu dizabilități. Se leagănă și se liniștește. Îi place momentul acesta și nu e ceva ce ar vrea să împartă cu copilul ei, nu e acel părinte care se prostește, nu acel părinte care a dat-o în mintea copiilor.
Vara aceasta am văzut mulți părinți care se leagănă, corpurile lor prea mari pentru acel scaun, cu capul plecat și cu ambele mâini fixate pe lanț, prudență și o doză de stângăcie. Părinți care se leagănă când copiii lor tac și nu mai e nevoie de ei. Copilul tace, adultul este în sfârșit un copil care se poate legăna fără să fie certat.
Am crezut multă vreme că e o simplă imagine, dar a revenit. Și cred că răspunsul la întrebarea de mai sus e la părinți.
Nervozitatea părinților, frustrarea fiecărui partener, nevoia noastră de control și de integrare în grupuri sociale, toate acestea sunt simple moșteniri pe care le pasăm ca mingea din parc.
O fetiță se pune pe burtă pe nisip și începe să se joace cu un disc. Mama o trage în țipete, „ți-o dau de cap dacă văd că nu știi să te joci cu ea, și uite cu murdară ești, uite în ce hal arăți”. Și nu ai nevoie de vreun masterclass în parenting ca să pricepi că nervii tăi sunt nervii copiilor și ai copiilor copiilor tăi. Și atunci părintele din leagăn e un părinte care scapă o clipă de copil, părintele care țipă e părintele care vrea control și mai puțină bătaie de cap. Mai există și părintele paznic, acela care se asigură că nu crapă capul copilul. Între momentele-cheie, el dă scroll, pentru că acolo e plăcerea. Copilul devine o responsabilitate în fața căreia ne obosim, ne descărcăm, ne legănăm. Ce se întâmplă când nu îi mai ducem în parc, când nu ne mai dăm în leagănul lor și când nu îi mai jignim pentru că au pantalonii murdari?
Când coborâm din leagăn, ne dorim pentru fiii și fiicele noastre ceva mai bun decât am avut noi. Un viitor mai bun, ceva mai multă fericire. Nu prea știm cum să definim asta. Aici începe investiția și de bani, dar și de nervi. Vrem o școală bună, vrem rezultate, vrem podium și asigurarea unui salariu bun pentru ai noștri, să putem spune că au ajuns bine.
Suntem furioși pentru că nu reușesc suficient copiii noștri?
Cine îi educă? Cineva care e furios pentru că nu are suficient, pur și simplu nu are suficient.
Și nu e vară fără furie de prof…
Și o tot spun, nu e vară fără furie de profesor. Fiecare vară fierbinte are un miros rânced de eșec, de nesiguranță. Cu cât adaugi diplome la portofoliu, cu atât e mai mare deznădejdea. Vine o vreme în care profesorul obosește să mai bată la uși de inspectorat, se satură să mai spună „vă rog să mă ajutați!”. Ai zice că suntem prea orgolioși, poate că da. Poate că un om care s-a pregătit are tot dreptul să aibă un loc al lui, unul umbros și sigur în jungla asta de societate.
Așteptăm de la profesori să fie stâlp, așteptăm să fie o resursă inepuizabilă de răbdare, obiectivitate, profesionalism, vocație. Problema este că nu ne uităm la sacii pe care îi cară, câteodată nu îi vedem. Se zice că nu e frumos să îți speli rufele în public, nu?
Dar vă zic eu, că nu mi-e jenă. Când trecem de Crăciun, simțim deja cum ne fuge pământul de sub picioare. De Rev, strecurăm în listă un „Dă, Doamne, să am post și la anu’”. Când se face aprilie, se pretransferă cei care trebuie, când se face mai, se înscriu oamenii ăștia obosiți la titularizare, când se face iunie, profesorii încheie situațiile la școală și învață pentru examen, când se face iulie, se dă un examen și se bat 40 de profesori pe zero, poate un post titularizabil. Când se face august, se întră în ședințe publice și profesorii se uită în ochii celor care îi trag în țeapă.
Când se face septembrie, cei mai norocoși fac cruci, au unde munci. Cei mai deștepți așteaptă posturile cele bune, au răbdare și un pic de spate.
Restul se trec pe o listă de așteptare. Unii dintre ei încep să se legene.
La un moment dat, vor fi sunați și vor simți că au un mare, mare noroc. Undeva e nevoie de ei, în sfârșit, au un post pentru un an. Și încet se apropie Crăciunul și simțim cum devenim sclavi la doi domni. Cel puțin doi. O continuă navetă fizică și emoțională.
Un astfel de sistem nu poate să aducă decât frustrare și furie. O frumoasă triadă. Furie pentru cel care nu se poate așeza pe un post, pe o viață stabilă, să treacă naibii perioada de căutat un loc. Furie pentru părintele care plătește meditații pentru că la școală cineva este foarte bine așezat și greu de dat afară, greu de urnit. Furie pentru elevii care înțeleg clar că există așteptări nerealiste din partea părinților și din partea profesorilor. Elevul vede foarte clar că tot ceea ce i se cere este tot mai departe de interesele lui.
Furie pentru fiecare dintre cei care se luptă să ajungă cineva și să aibă confort.
Și pe când pare că s-a liniștit creșterea noastră, ne izbește o altă furie: aceea a copilului care pleacă și te lasă pe un pat pe care te va lovi un alt fost copil furios. După ce crezi că ai reușit să oferi copilului o zonă de echilibru, casă, masă, școlarizare, copilul îți demonstrează că s-a făcut mare și că de acum încolo va face doar ce vrea și când vrea. Și toată cruzimea educației făcute pe genunchi se întoarce ca bumerangul și te lovește în plex. Ai acum un copil care caută libertatea. Își ia sacul și pleacă în lume. Unde i se pare că există un alt sistem de învățământ pentru copiii lui. O altă calitate a vieții. Ceva mai mult, mai bun. Gratuit chiar. Cu alt respect față de cetățeni, povești din astea. Acești copii pleacă spre mai mult și te lasă în urmă, cu diverse momente de interes, câteva pachete și intervenții în caz de urgență. Alții rămân pentru că nu pot pleca spre mai bine. Aceștia rămân și se uită pe Facebook la cei care pot. Simt furie și devin o prelungire a copilului furios pentru că nu te-a putut mulțumi sau nu a avut bani și nu a priceput de ce a fost tot timpul sub palma ta autoritară. Acest copil rămâne în țară și poate devine infirmier într-un azil de bătrâni.
Un copil furios care îți va împinge pe gât lingura, care te va înjura și te va lovi când îi dai de lucru în plus cu scăpările tale firești.
Nu e doar azilul, e nepăsarea de sânge sau o nepăsare până la sânge.
Totul pare un ciclu, diferă doar vârsta la care te legeni și cea la care țipi.
Imagine reprezentativă: Katia Pascariu în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, r. Radu Jude, 2021
