Apărut în mai 2025 la editura Polirom, reunind „documentul integral aflat în computerul lui Gheorghe Crăciun, salvat în 2 februarie 2005“, așa cum se precizează în Notă asupra ediției, volumul Carte despre este infinit mai mult decât o colecție eterogenă de texte fragmentare sau doar un șantier de creație. De obicei, publicarea unor astfel de scrieri aşa-zis „marginale“ este privită ca o restituire de interes pur documentar şi cultural, relevantă doar ca o piesă în plus din acea „big picture“ a personalității scriitorului care ar putea aduce exegeţilor lui câteva completări şi premise pentru eventuale – ca să ne exprimăm clişeic, invocând un termen deja demonetizat ‒ „revizitări“.
Contrar aparențelor, Carte despre nu este un simplu „bonus“ pentru „împătimiți“, ci o adevărată cheie care poate facilita înțelegerea conștiinței artistice a unei generații întregi, nu doar a scriitorului Gheorghe Crăciun. Textele nu lasă impresia de provizorat sau de neglijență, păstrând întreagă limpezimea frazării, consistența ideatică și o anumită plăcere a discursului care, așa cum vom vedea, înseamnă mult mai mult decât textualism.
Rămân actuale și în acest volum temele recurente, „obsesiile“ creatoare ale scriitorului precum interferența dintre text și corporalitate, dintre cuvânt și fiziologie sau problema perceperii realului, subiectivitatea inerentă a cunoașterii și relativismul categoriilor clasice de spațiu și timp. Cititorul pătrunde, însă, prin decupajele confesive, care alternează formula jurnalului cu cea a eseului, în ceea ce se numește ,,bucătăria scrisului“ și află o imagine mult mai personală a opțiunii autorului pentru problematizarea permanentă a puterii cuvântului de a crea o lume: „De câte ori scriu ceva și mi se întâmplă să folosesc cuvântul lume o fac cu o anume ezitare“. Reticența față de ideea de reprezentare, de mimesis nu reprezintă doar o convingere de ordin estetic, o formă de raliere la poetica unui grup literar.
Există un important substrat polemic și uman în insistența cu care Gheorghe Crăciun își exprimă în aceste texte metadiscursive scepticismul cu privire la limbaj, dar și la necesitatea abordării de către orice romancier respectabil a problematicii sociale. Iar acest substrat poate fi mai bine înțeles dacă raportăm „cazul“ generației ʼ80 la contextul său cultural-istoric. Printre cele mai acute simptome ale ideologizării literaturii în comunism s-a numărat imperativul „reprezentării“, al devotamentului scriitorului față de social. Regimul scriiturii trebuia să fie, în acord cu regimul politic, unul al valorilor tari, în care principiul mimesisului, al creării de lumi secunde, era unul central.
Literaturii și scriitorului nu li se îngăduia să fie fragili, dubitativi, ezitanți, vulnerabili, sceptici asupra posibilităților materialului cu care lucrează și asupra limitelor spiritului lor creator. Or, Gheorghe Crăciun și alți optzeciști precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova sau chiar Mircea Cărtărescu propun o reacție polemică tocmai la această logică a siguranței (și autosuficienței) ca deziderat național, ca formă de abnegație scriitoricească și de simț civic. Autorul Compunerii cu paralele inegale își creează un teritoriu al întrebărilor în care se scufundă ca într-o formă de protest, de frondă, ca într-un „spațiu deviant“ construit ca alternativă la politica oficială, așa cum afirmă într-unul din textele cuprinse în Carte despre. A nu ști devine supremul orgoliu, scandaloasa și reconfortanta sfidare a „liniei de partid“.
Evazionism? Nu tocmai, pentru că Gheorghe Crăciun nu evită realul (e un aspect care s-a tot remarcat), ci dimpotrivă, îi face un loc considerabil în scriitura sa, dar fără să mai aibă siguranța și pretenția că literatura înseamnă „transpunere“ a realului în discurs, un proces liniar, simplu ca un schimb oarecare de energie din natură. Textul va fi întotdeauna „despre“ ceva, dar referentul, acest „ceva“, fie că ne referim la interioritate sau la materia compozită a realului care ne înconjoară, constituie un domeniu deschis, mișcător și dependent de percepția scriitorului: ,,Și când am început să scriu proză, n-am simțit și eu nevoia ca tot prozatorul să vorbesc despre realitatea înconjurătoare? Ba da, însă ținând seama de filtrele și condiționările prin care trec toate drumurile noastre către real“. Sunt numeroase, de asemenea, pasajele în care autorul problematizează în jurul eului definit ca relație, ca zonă liminară, nu ca un teritoriu stabil, ferm și consistent, așa cum este în mod obișnuit înțeles sinele: ,,Chiar dacă pentru foarte mulți oameni cel mai important lucru din lume e propriul lor eu, eul acesta nu există, pentru că el e o relație și nimic mai mult decât o relație între un punct care vede și un punct care este văzut (…)“. Nu este mai simplă nici ecuația reprezentării lumii exterioare, a cărei prezență, a cărei proximitate obositoare Gheorghe Crăciun o vede ca pe o responsabilitate în plus de a înțelege, de a percepe, de a face lor unor teritorii străine, alterității: ,,Mă întrebam de ce lumea, cu multitudinea ei de obiecte și fenomene, trebuia să vină peste mine fără ca cineva să i-o ceară și nu mă dumiream deloc de ce eu trebuia să răspund (prin simțuri și minte) la faptul că ea există simultan cu mine“.
Un alt punct nevralgic abordat în această „epopee“ a condiției scriitorului îl reprezintă precaritatea limbajului: ,,Prea multă convenționalitate semantică, limbajul e prea sărac, prea grosolan“ – se plânge autorul la un moment dat. Unii prozatori scriu pentru a confirma puterea cuvântului. Gheorghe Crăciun scrie, se pare, pentru a o infirma sistematic, cu o plăcere a lucidității care nu îl face să dezarmeze, ci îi umanizează semnificativ discursul, chiar dacă adesea, în siajul acestor căutări, îndoieli, ezitări se strecoară și o senzație difuză de artificial, de livresc, de afectare.
Este scriitorul chiar atât de împovărat de criza limbajului și de aventurile aproape donquijotești ale semnificării? Un lucru este sigur: natura sa eminamente dubitativă, reflexivă, departe de spontaneitatea spiritelor robuste, instinctive, autosuficiente. Prozatorul analizează minuțios și integrează într-o rețea de interogații, ca într-o pânză (comparația dintre sintaxa lui ,,paralizantă“ și pânza de păianjen chiar apare undeva în carte) fiecare detaliu aparent anodin, fiecare element derizoriu al cotidianului, de la aerul baroc, de bazar pestriț al Bucureștiului descoperit într-o călătorie alături de tatăl său, la atmosfera grea, tomnatică, dar și incitantă a Brașovului încărcat de cultură ori la Sighișoara, ,,oraș de artiști și aventurieri“, unde își face o parte din studiile liceale și descoperă romanele lui Allain Robbe-Grillet. Reiese din aceste însemnări memorialistice portretul unui împătimit al senzațiilor de tot felul, de la imponderabilitate la fascinație, un pasionat om al cărții, care textualizează realul, îl percepe ca pe o lectură continuă cronologic și discontinuă structural, gnoseologic, dar și imaginea unei conștiințe hiperactive, nonconformiste totodată, pentru care cel mai mare câștig în plan literar este tocmai această nesiguranță care face orice discurs să fie cu adevărat viu. O altă expresie și o altă vârstă, așadar, a dezideratului autenticității care animase și lumea literară interbelică.
Sunt, în acest volum, pagini incitante și despre cariera didactică a lui Gheorghe Crăciun, pe care o descrie, cu aceeași franchețe, ca pe un prilej de a-și continua preocupările prozastice, o oportunitate de a-și exersa creativitatea, dar și de a-și stimula elevii (cu rezultate notabile) să înțeleagă „responsabilitatea scrisului“, în activități similare cu ceea ce astăzi se numește „creative writing“. Impresionante sunt și reflecțiile scriitorului despre teme diverse precum îmbătrânirea (Anatomia bătrâneții), care provoacă gustul speculativ al acestui remarcabil poetician al corporalității, prilejuindu-i o autoscopie tulburătoare tocmai prin insistența disecării propriei condiții și a propriei deveniri: ,,Nu pot să gândesc viitorul corpului meu. Nu înțeleg ce înseamnă faptul că peste o oră, peste o zi, corpul meu va fi altfel, imperceptibil modificat“. Raportul identitate-alteritate, pus sub semnul pluralității și fragmentarismului este, de asemenea, una dintre temele recurente ale gândirii acestui spirit proteic în care eseistica, proza și teoria literară se întrepătrund:: ,,A discuta, a sparge un obiect în bucăți, a deveni tu însuți una din aceste bucăți. Vorbirea dezintegrează, ea îți revelează propria ta pluralitate, propria ta fragmentaritate. Te numești eu în măsura în care ești plural și te confunzi cu un conglomerat de ipostaze“.
Gheorghe Crăciun are convingerea că totul (scrisul, limbajul, lumea, percepția asupra sinelui) trebuie câștigat, cucerit, meritat printr-un efort asiduu, descompus și recompus, într-o totală acceptare a contradicției ca stare naturală a lucrurilor într-un univers de forme și idei volatile. Aventura luării în posesie a realului naște pagini adeseori suprarealiste, alteori apropiate de stilul conceptual al unui studiu de teorie literară. Diversitatea registrelor este, însă, firească și binevenită într-o asemenea experiență de continuă provocare și testare a consistenței lumii și a propriilor idei, a scrisului și a proceselor psihice, într-o stare de probă care nu aduce discursului ariditate, ci dimpotrivă, îl face mai credibil și mai palpitant, un veritabil seismograf al conștiinței sau, cum ar fi spus Radu Petrescu, precursorul târgoviștean al optzeciștilor și bun prieten al lui Gheorghe Crăciun, ,,catalogul mișcărilor mele zilnice“.
