Elena Stancu și Cosmin Bumbuț sunt acei oameni pe care cei mai mulți dintre noi îi admiră, deși nu-i înțeleg. Sunt acei profesioniști care au renunțat la o viață tihnită și comodă pentru a-și face meseria fără compromis, care au dat o casă în centrul Bucureștiului pe o autorulotă, confortul pe traiul auster, oportunitățile sigure pe un perpetuu imprevizibil, familiile și prietenii pe necunoscuți.Tocmai de aceea am vrut să-nțeleg mai bine ce anume îi mână-n luptă, cu ce sunt nevoiți să se confrunte în noua lor existență și, până la urmă, ce au câștigat dintr-o alegere care, măcar la prima vedere, îi scoate mereu pe minus.
Am vrut să evit într-o primă fază anumite întrebări, gândindu-mă că toată lumea știe deja răspunsul și apoi mi-am dat seama că nu există „toată lumea“, că nu există nici măcar „toată bula“ și că publicul nostru se schimbă tot timpul, ceea ce e firesc. E bine deci să te asiguri că spui o poveste pentru cât mai mulți ochi și cât mai multe urechi. Așa că o să încep cu nebunia numită „Teleleu“. V-aș ruga să lămuriți ce-a fost, atunci, în capetele voastre.
COSMIN
Lucrasem foarte mulți ani ca fotograf de modă și de publicitate și am simțit o saturație față de fotografiile făcute până atunci. Ne-am întâlnit la Marie Claire și această pasiune a noastră de-a merge pe teren și a documenta povești și oameni, și lucruri noi, ne-a făcut să ne dorim reportaje mai mult decât sur le weekend. Și totul s-a legat când am câștigat împreună o bursă de jurnalism de la Centrul Carter, de un an, în care trebuia să petrecem foarte mult timp pe teren. Eu îmi permiteam pentru că eram freelancer și puteam să plec oricând, dar Elena își epuizase zilele de concediu de la Marie Claire cu o altă bursă de jurnalism. Trebuia să facem acest an de teren pentru a documenta violența domestică în România, în condițiile în care ea nu mai avea deloc concediu.
Între timp, noi ne cumpărasem o autorulotă second-hand cu care începusem să facem niște materiale – eu am terminat proiectul „Camera intimă“ cu ea, am mers prin țară și atunci am zis „Ce-ar fi să facem proiectul acesta de violență domestică în România mutându-ne în autorulotă, să abandonăm tot ce avem în București, adică să închiriem, să ne strângem tot materialul și să plecăm?. Oricum, tu trebuie să îți dai demisia pentru că nu ai cum să faci materialul ăsta, tot proiectul de un an de zile de violență domestică în toate mediile din România, fiind redactorul-șef adjunct la Marie Claire.“ Și atunci – cu greu și-a dat demisia –, am împachetat, am făcut probe cu autorulota, pe care o aveam într-o curte, am tot pus lucruri, am scos lucruri, am văzut ce ne trebuie și după toate astea, am plecat.
ELENA
În plus, a fost și o motivație financiară, cel mai important aspect, bineînțeles, pentru că era foarte ieftin să faci muncă de teren când locuiai în autorulotă. Nu puteai să-ți susții cheltuielile pentru a putea face documentare, să stai la hotel și să mănânci la restaurant. La hotel nu ai bucătărie, nu ai decât un frigider mic, și poți să-ți cumperi niște snackuri sau altele similiare, dar nu poți să-ți gătești. Ce e mai scump în a trăi și a documenta în alte spații decât la tine acasă e faptul că trebuie să-ți gătești. Și autorulota ne-a salvat de toate costurile astea, n-am mai plătit hotelul, n-am mai plătit restaurantele – cumpăram ceva, puneam în frigider și găteam acolo. Și așa a mers primul an, din noiembrie 2013. Ulterior, ne-am dat seama că am făcut materiale importante și complete în comunitățile în care am fost și ne-am spus „hai să continuăm cumva!“
Deci nu a fost din prima un plan de tipul „Gata, de-acum înainte doar asta facem!“
COSMIN
Nu, nu, nu! La început, a fost pentru un an. Noi am propus un an, care s-a tot întins. În jurul celui de-al patrulea an, editura Humanitas ne-a propus să scriem o carte despre travel. Ne-au zis: „Voi ați călătorit cu autorulota așa de mult prin România, haideți să scrieți ceva, o carte de travel!“. Și-am zis „gata, hai să ne apucăm.“ Elena a scris o carte care nu a ieșit deloc de travel. Ce a ieșit a fost Acasă, pe drum. Am pus fotografii, dar între timp am mai continuat să documentăm un an în România.
Și s-au făcut cinci ani de documentat povești în România. Mutarea asta, chiar dacă n-a fost cu bătaie lungă la început, a fost o mutare calculată. Voi v-ați făcut niște socoteli, v-ați dat seama că nu vă puteți face munca așa cum voiați, și autorulota părea că e ce trebuie. Dar, oricât de calculată ar fi o mutare, viața reală se dovedește imprevizibilă. Ce v-a luat pe nepregătite, măcar în primele săptămâni de „casă mobilă“?
ELENA
Cred ne-au luat pe nepregătite aspectele concrete, de viață în autorulotă: să te speli pe cap într-un lighean, spațiul mic în care să faci munca de biografie, să reduci mult numărul obiectelor personale, să faci munca de birou pe scaunul șoferului – pentru că până la urmă noi nu suntem niște aventurieri. În acești ani, am cunoscut foarte multe cupluri care trăiau în autorulotă și care mergeau în tot felul de locuri exotice, trăiau tot felul de aventuri, dar nu era și cazul nostru. Ce ne-a motivat pe noi a fost pasiunea comună pentru munca de documentare. Și a contat enorm. În 2018, după ce publicaserăm, cu un an înainte, Acasă, pe drum, ne-am schimbat autorulota cu una mai confortabilă, cu cealaltă neputând pleca în Europa – era, totuși, o autorulotă din 1999. Și pe 1 ianuarie 2019 am pornit proiectul ăsta despre diaspora și, tot de atunci, n-am documentat decât migrația românească. Am călătorit deja în 12 țări.
Ați păstrat ceva din viața sedentară și comodă de dinainte? Un obicei, un tabiet, ceva la care n-ați renunțat cu niciun chip, indiferent de campervanul pe care-l aveți, de muncile făcute sau de destinație?
ELENA
Da, paharele de vin!
COSMIN
Acum îmi dau seama că mie nu mi s-a schimbat total viața. Eu nu mergeam la serviciu nici înainte, spre deosebire de Elena.
ELENA
Noi am fost cinci ani împreună înainte să ne mutăm în autorulotă. Dar nu petreceam atât de mult timp unul cu celălalt, pentru că eu eram la serviciu.
COSMIN
Nomadismul ne-a făcut să stăm împreună 24 de ore din 24. Țin minte că atunci când părinții Elenei au făcut Nunta de Aur, serbând 50 de ani de căsătorie, am calculat orele petrecute împreună de noi doi. Ei erau medici și, pe lângă orele obișnuite de serviciu, mai aveau și nu știu câte gărzi pe lună. Stăteau amândoi câteva ore seara, eventual noaptea, și după aia fiecare în treaba lui. Ne-am calculat și noi orele și ne-am dat seama că aveam mai multe ore petrecute împreună, la vremea aia, când aveam 14 sau 15 ani de relație, decât părinții ei, care aveau 50. Pentru că noi am stat împreună continuu. Și foarte aproape!
ELENA
Ce-am păstrat din vechea noastră viață au fost mici chestii care țin de confort, la care nu am vrut să renunțăm: bem vin din pahare de vin, pahare din sticlă. Deși le spargem adesea – cam unul pe lună. Dar mai avem două de plastic, de rezervă, cu care mergem pe plajă dacă bate vântul. Asta pentru că avem o experiență, dar înainte să avem această experiență am insistat să mergem pe plajă și cu paharele de vin. Nu prea folosim farfurii de unică folosință. Gătim tot felul de mâncăruri gustoase și le punem în farfurii de ceramică. Eu mi-am păstrat toate ritualurile: îmi fac duș în fiecare seară, îmi fac scrub, mă dau cu cremă… chiar dacă mă spăl pe cap într-un lighean. Niște mici luxuri în autorulotă.
COSMIN
În schimb, s-a schimbat tot spațiul pe care-l aveam. Acum, când vorbim, avem spațiu, fiincă stăm într-un apartament. Dar mi-am dat seama mutându-mă în perioada asta într-un apartament, că aici nu mai sunt obligat să-mi pun lucrurile la loc. Ceea ce în autorulotă e esențial. Eu aveam o singură masă și, orice se întâmpla, dacă puneai ceva pe masă, mâncare, calculator, poze sau orice altceva, trebuia să le iei și nu puteai să le pui în altă parte, trebuia să le pui la locul lor, în cutiuța lor, că altfel nu încăpeau! Și atunci fiecare manevră de genul ăsta, mâncatul, lucratul, printatul, îți lua o grămadă de timp, pentru că trebuia imediat să și strângi după tine. Asta a fost foarte complicat.
Presupun că sunteți cei mai ordonați oameni pe care-i cunosc prietenii voștri și, probabil, cei mai rapizi, dacă ar fi vorba să strângeți repede câteva chestii, să plecați nu știu unde.
COSMIN
Mașina e pregătită permanent. Și da, suntem foarte ordonați, pentru că atunci când trăiești într-un spațiu atât de mic trebuie să ai totul pus la locul lui. Dar a trebuit să ne organizăm foarte bine și viața, pentru că noi în anii ăștia am muncit foarte mult, adică am documentat enorm de multe materiale. Dacă nu eram atât de bine organizați și nu aveam un program strict, nu am fi reușit să o facem. Sigur că totul e imprevizibil în viețile noastre. Noi lăsăm poveștile să ne ducă. Ajungem într-o comunitate și uneori ne propunem să stăm o anumită perioadă, dar întotdeauna stăm mai mult decât ne propunem inițial.
ELENA
Dar altfel avem obiceiul de a ne trezi dimineața – e de răspuns la e-mail-uri, trebuie să ne descărcăm interviurile, Cosmin de fiecare dată când vine de pe teren își descarcă fotografiile. O disciplină pe care ne-am autoimpus-o și pe care am respectat-o în toți anii ăștia. Chiar dacă mai bem câte un pahar de vin și ne mai facem de cap.
COSMIN
Și ceai dimineața, l-am luat cu mine, nu l-am abandonat niciodată. Beau în fiecare dimineață un ceai verde mare. Nu m-am oprit niciodată din asta, nici în mașină.
Ați optat pentru un stil de viață provocator, ambițios și aventuros, chiar dacă nu e în ADN-ul vostru neapărat aventura. S-a dovedit vreodată periculos?
ELENA
Eu am rămas cu o spaimă destul de mare. Au mai fost niște situații dubioase, dar mai mult să te sperie decât să fie cu adevărat periculoase. De exemplu, în Palos de la Frontera, în Spania, am dormit în orășel într-o noapte și erau niște adolescenți cărora li s-a părut foarte distractiv să ne pună petarde sub mașină. Dar la 2-3 noaptea când te trezești cu niște petarde chiar sub patul unde dormi, e foarte nasol, adică îți sare inima din loc. O altă situație care pe mine m-a speriat foarte tare: am fost în Suedia în 2023, cred, în perioada în care erau foarte multe mașini incendiate Acum nu știu dacă ce ni s-a întâmplat nouă are legătură cu mașinile care se incendiau la momentul respectiv în Suedia, sub formă de protest, sau pur și simplu am avut ghinion. Cert e că într-o seară dormeam lângă Stockholm, într-un cartier unde documentam un subiect, și ne-a trezit o bubuitură puternică. Cosmin s-a dat jos din pat, a deschis obloanele și am văzut că mașina de lângă noi tocmai fusese incendiată, probabil cineva aruncase un cocktail Molotov în ea. Pe mine m-a înspăimântat foarte tare asta, mai ales pentru că mașina respectivă era la 10 metri de noi. Eu îmi imaginam că e ca în filme, adică ia foc o mașină, ia foc și a noastră. Am intrat în panică, dar ce m-a panicat cel mai tare era că noi eram închiși pe exterior. Că poți să te închizi pe exterior și e destul de complicat să ieși din mașină. Nu ni s-a întâmplat nimic, am plecat de acolo noaptea, au venit pompierii, ne-am dus să întrebăm dacă e nevoie să dăm cu subsemnatul, că eram primii martori. Nu ni s-a întâmplat nimic, dar am rămas cu o mare spaimă.
COSMIN
Am rămas și cu o poză! Când suntem pe teren, dormim în partea din spate a mașinii, iar în partea din față, la șofer, rămân uneori de cu seară masa, paharele de vin… Nu strângi casa tot timpul înainte să te culci. Dar ca să pleci trebuie să strângi casa, că altfel totul se sparge sau cade. Am strâns foarte repede și am zis că plecăm, dar mașina era în flăcări acolo, în fața noastră. Și am zis „Elena, dă-mi, te rog, aparatul de fotografiat. Nu plec de-aici până nu-mi dai aparatul de fotografiat!“ Am făcut două poze și abia după am plecat.
Și a mai fost o întâmplare periculoasă în care ne-a salvat cățelul nostru. Eram într-o parcare la granița Spania-Franța. Există un orășel, am uitat cum se numește, în care toți francezii vin să-și facă cumpărăturile, pentru că e mult mai ieftin decât la ei. E și un mall mare acolo, își cumpără alcool, de toate. Și am dormit în parcarea mallului înainte să trecem granița. Și noaptea, pe la 3, eram în mijlocul parcării și-am auzit-o pe Tina lătrând foarte, foarte tare. De obicei ea doarme sub masă și îi știu lătratul. De data asta lătra agresiv și mi-am dat seama că ceva e în neregulă. M-am dat jos din pat și am ridicat jaluzelele din lateral. Am văzut doi bărbați care tocmai plecau de lângă mașină. Au mers în celălalt capăt al parcării, s-au urcat într-o altă mașină și au plecat. Deci sigur voiau să facă ceva la mașina noastră. Sau începuseră să facă! Asta a fost destul de șocant pentru noi, eram în primul an prin Europa.
ELENA
Și a doua zi Tina a primit treats!
COSMIN
Noi dormim în tot felul de locuri. Dormim în locuri văzute pe Google Maps sau pe Sonology. Căutarea ia foarte mult timp în acest periplu. Ore întregi trebuie să alegi un loc de dormit. Și erau zile în care călătoream și trebuia să aleg în fiecare zi câte un loc de dormit. Și atunci îți dai seama că îl alegi după o serie de criterii, te uiți pe tot felul de aplicații, te uiți pe Google Maps, să vezi cum arată acolo, citești review-uri, dacă e safe, cum arată, te uiți la poze, ca să vezi unde o să dormi. Dar nu totdeauna ce vezi pe net sau ce îți imaginezi e așa și în realitate. Și atunci au mai fost cazuri… Parchezi într-o pădurice și apar niște unii cu o mașină… Poate sunt normali, dar ție ți se par ciudați și-atunci pleci. Când simțim cel mai mic pericol, strângem și plecăm, dormim în altă parte.
Aș vrea să ne întoarcem un pic la primii ani de umblat cu autorulota în țară. Când ați mers prin penitenciare, ați spus poveștile romilor căldărari, ale oamenilor străzii, ale marginalilor de tot felul. Când petreci timp alături de astfel de oameni, autorulota devine instantaneu un penthouse, după ce vezi cam cât de greu pot să trăiască alții. De ce ați ales tocmai zonele astea mai degrabă gri de pe harta societății?
ELENA
Nu le-am ales neapărat. Cumva, toate subiectele s-au ramificat în direcția asta. Noi aplicasem la această bursă dată de Centrul Carter din SUA, ca să documentăm cultura violenței în România. Amândoi eram preocupați de subiectul ăsta, pentru că și familia mea și familia lui Cosmin au fost marcate de violență. Și-atunci ne interesa într-un mod personal subiectul ăsta și, pe măsură ce îl documentam și mergeam în satele românești, cumva totul s-a ramificat, pentru că am văzut cum arată sărăcia extremă. Chiar dacă făceam reportaje sociale în România și lucram la revista Marie Claire, nu văzusem, totuși, cum arată sărăcia extremă. M-a izbit aspectul ăsta. A fost o nedreptate atât de puternică, încât ne-a rupt emoțional și ne-am dorit să scriem despre asta, pentru că ne păsa. Ne-a emoționat, ne-a marcat și ne-a făcut să ne pese. Apoi ne-am dat seama că violența și sărăcia împing foarte mulți oameni în penitenciare. Și atunci am intrat în foarte multe penitenciare, tot ca să vorbim despre violență. Am cerut să vorbim cu deținuții care erau închiși pentru acte de violență și foarte mulți și-au dat acordul. Și ne-am dat seama că majoritatea fuseseră, la rândul lor, victime ale violenței în familie înainte să fie ei înșiși închiși pentru acte de violență.
Apoi toată povestea cu romii căldărari a pornit tot așa, dintr-o întâmplare. Eram la Crama Corcova, unde unul dintre abonații noștri la vederi, Șerban Dâmbovicianu, este proprietar. Ne-a invitat acolo și am auzit și sunetele de ciocan, pentru că ei au acest ciocan uriaș cu care bat cazanele de țuică. Și atunci am intrat la romii căldărari și ne-a plăcut foarte mult de ei, ne-am atașat foarte tare de Geo și de această familie. Și iată-ne, 11 ani mai târziu, încă documentând povestea lor. Geo s-a mutat în Belgia, între timp mai are încă doi copii și a continuat povestea. Când mergi pe teren și ești atât de deschis la viață și la ce-ți oferă viața și ești deschis să vezi subiectele din jurul tău, pur și simplu ele apar. Așa arată viața reală. În viața reală e sărăcie, e genul acesta de migrație. Subiectele acestea au venit la noi. Nu pot să zic că le-am căutat neapărat. Sigur, mai târziu, când am început să documentăm migranții, am căutat subiectele. Adică știam că vrem să documentăm badantele sau vrem să documentăm românii care lucrează la căpșuni, pentru că erau subiecte importante. Dar în primii ani, cred că subiectele au venit într-o mare măsură spre noi.
Se fac 7 ani de când ați început proiectul „Plecat“. Ați colindat 12 țări și ați vorbit cu oameni din diverse categorii sociale, de la cei care muncesc în construcții la cercetători. Ce ați aflat despre România de la oamenii care nu și-au mai găsit locul în ea?
ELENA
Au fost foarte multe lecții pe care le-am învățat. Prima e cea că experiența migrației e total diferită în funcție de punctul din care pleci și de motivațiile tale. Migrația poate să fie o aventură, poate să fie o experiență care să te ajute să te dezvolți și care să te îmbogățească, dacă pleci dintr-o poziție privilegiată. Sau migrația poate să fie o traumă, atunci când pleci pur și simplu în căutarea unui loc de muncă, care poate fi oriunde, și pleci forțat de împrejurări, nu pentru că îți dorești. Migrația e total diferită pentru o doctoriță chirurg oncolog din Montpellier, care a avut niște oportunități profesionale extraordinare și a devenit în Franța unul dintre cei mai importanți chirurgi oncologi din Europa. Dar este o experiență traumatică atunci când tu ești muncitor în construcții și lucrezi de luni până sâmbătă, câte 11 ore pe zi pe un șantier, în timp ce soția și copiii tăi sunt în România, pentru că nu-i poți aduce acolo. Pur și simplu, tu ți-ai suspendat viața și doar lucrezi pe acest șantier, care poate să fie în Belgia sau Germania sau Spania, pentru că nu e nicio deosebire, și nu ai vreun schimb cultural. Nici nu ai avea timp. După 11 ore pe zi de muncă din grea, ce timp să-ți mai rămână pentru un schimb cultural, pentru a învăța limba? E imposibil. Asta a fost prima lecție.
O altă lecție a fost cea pe care am aflat-o toți în timpul alegerilor: furia pe care o parte dintre acești migranți, care au plecat împinși de condițiile sociale și economice din România, și-au exprimat-o prin acest vot de protest. Adevărate lecții despre identitate, despre cum ajung acești migranți români să se raporteze la identitatea lor odată ce pleacă din țară. Și aici lucrurile sunt foarte diferite pentru că, bineînțeles, sunt mai multe categorii și fiecare o face altfel.
Dar vouă, stând atât demultă vreme departe de țară, în ce mod vi s-a modificat relația cu România? Se mai estompează minusurile care pe noi, cei de aici, ne scot din sărite?
COSMIN
Era cumva ciudat tot sentimentul ăsta, fiindcă noi eram legați de țară prin social media sau prin apelurile pe care le aveam cu familia. Eu îmi luam informațiile din țară de pe Facebook și, eventual, după aceea, urmând diverse linkuri pentru a afla ce se întâmplă. Și era destul de ciudat pentru mine, dar în principiu mă hrăneam cu informații de acolo și simțeam că sunt în țară, oriunde-aș fi fost, dar pe de altă parte decuplarea mi-era foarte ușoară. Pur și simplu ieșeam afară, aveam probleme: eu stăteam într-o parcare la frig și trebuia să arunc rahatul undeva. Mă decuplam instantaneu și nu trăiam nici în România, nu trăiam nici în țara respectivă, în Italia sau Suedia. E un paradox: deși am trăit în țările alea câte șase, opt luni, un an, noi am trăit, de fapt, într-o mașină și nu știm alte realități decât supermarketuri și căutat locuri bune de parcare.
ELENA
Dar percepția vizavi de România este una pozitivă, pentru că, exact cum zicea Cosmin, sigur că citim știrile din România și știm tot ce se întâmplă acolo, dar percepția emoțională ne-o luam mereu de pe Facebook și percepția emoțională era una negativă, că e rău în România, că e totul groaznic. Numai că atunci când veneam în România nu era așa.
COSMIN
Pentru că eram atât de obișnuiți cu tot ce se întâmpla în Occident, ne-am putut permite un fel de „bird’s-eye view“ asupra României sau asupra orașelor în care veneam. Ultima dată, de exemplu, am stat 22 de luni plecați din țară și când, după aproape 2 ani departe, vii la aceleași magazine și la aceleași străzi și la aceiași oameni, imediat vezi schimbările, schimbări în bine. De exemplu, am plecat fără autostradă în Alba Iulia și ne-am întors pe autostradă. Orașele arată mai bine, sunt mai curate, oamenii sunt mai… Au dispărut cablurile în București. Mă rog, în centru măcar.
ELENA
A dispărut publicitatea aia stradală nasoală din București. Oamenii mi se par mai atenți la celălalt, ceea ce contează foarte mult. Iar în general, vorbind cu prietenii și cu cunoscuții, oamenii au devenit mult mai implicați civic. Le pasă mai mult de ce se întâmplă în jurul lor. Ce e însă foarte nasol este că diferența e în continuare uriașă între sate și orașe. Dar România s-a schimbat mult în bine și am simțit-o în ăștia 7 ani de fiecare dată când ne întorceam acasă.
Uneori trebuie să iei un pic de distanță, ca să poți avea perspectiva corectă asupra lucrurilor.
COSMIN
Chestia care nu s-a schimbat în România și e învechită, din punctul meu de vedere, e grija pentru pieton. Grijă pentru pietoni nu există în România.
Voi ați reușit să vă scandalizați familiile alegând viața asta. Nu știu dacă s-au mai obișnuit cu ideea, dacă li se pare în sfârșit onorabil ce faceți… Când v-ați apucat de asta, aveați frustrările voastre legate de faptul că nu vă puteți documenta pentru subiectele care vă interesau, că nu puteți să faceți lucrurile în care credeți. Acum le faceți, le faceți bine, faceți lucruri care contează. Nu vă frustrează că munca asta bine făcută nu vă aduce și o viață mai ușoară?
ELENA
Să știi că nu, pentru că ne-am schimbat foarte mult prioritățile față de acum 12 ani. Anul trecut, în noiembrie, s-au făcut 12 ani de când trăim în autorulotă. Și noi ne-am dat seama că, până la urmă, cel mai mare privilegiu este să poți trăi din meseria care-ți place, adică să ai ce mânca și bani de motorină. Pentru că nu ne trebuie mai mult. Nevoile noastre au scăzut drastic trăind în autorulotă, adică nu ne trebuie haine, avem o viață destul de modestă și atunci noi suntem foarte OK ca lucrurile să rămână așa cum sunt. Nu mai așteptăm nici recunoaștere.
Și hai să fim serioși, cred că nimeni dintre cei care lucrează ori în domeniul cultural, ori în jurnalism, ori în fotografie nu are așteptări. Dacă stai într-o meserie de genul ăsta nu ai așteptări că vei primi cine știe ce recompense materiale sau de altă natură, căci asta nu se întâmplă. Dar faptul că în peisajul media sau fotografic, care e așa cum e, noi putem să ne facem meseriile, mi se pare un privilegiu suficient de mare. Revistele s-au închis, pentru fotografi s-ar putea să fie mai greu decât pentru jurnaliști, pentru că sunt foarte puține platforme unde mai poți publica fotografie și tocmai de aceea mi se pare atât de mare privilegiul că putem face, încă, asta.
COSMIN
Atunci când am cunoscut-o pe Elena și s-au făcut prezentările la părinți – telefonic – mama ei a întrebat „Ce meserie are băiatul ăsta?“. „Fotograf“. Și i-a răspuns: „Asta nu e o meserie, e un hobby“. Și mi-am dat seama zilele trecute că da, e un hobby, iar eu trăiesc cu și din hobbyul ăsta.
Apropo de „hobby“, Cosmin: prin forța împrejurărilor, faci mai mult fotoreportaj decât altceva. E și portret acolo, e adevărat, dar în principal fotoreportaj. E vreun gen care îți lipsește, la care ți-ai dorit să te-ntorci? Un gen fotografic pe care să-l practici și n-ai mai apucat, în anii ăștia de drumuri?
COSMIN
Nu îmi lipsește fotografia de modă, de exemplu. Acum am început să scanez poze vechi. Nu simt nevoia unui alt gen de fotografie. Mă bucur atât de tare să stau în preajma unor oameni care mă lasă să-i documentez, să-i fotografiez și să uite de mine, încât nu vreau altceva.
Fotografia de stradă e favorita multora…
COSMIN
Fotografia de stradă pentru mine nu se leagă, pentru că fotografia de stradă înseamnă că tu de fapt nu te conectezi cu subiectul pe care-l fotografiezi. Și la fotografie de stradă de obicei poți să surprinzi doar lumini sau aspecte grafice, care să se lege după aceea în mintea ta cumva și să arate bine. Sau cum zicea Bresson, „momentul decisiv“. Dar anii ăștia, de când fac fotografie documentaristă, mai ales în Europa, care mi-a permis să mă conectez atât de bine cu niște persoane, să mă integrez atât de bine în niște familii, mi-au adus o satisfacție mult mai mare decât a merge pe stradă cu aparatul în mână și a căuta niște lumini sau niște unghiuri sau niște accidente care să facă un cadru să arate bine. Adică mi s-a părut mai important să surprind niște aspecte intime sau emoții pentru care trebuie să ai foarte multă răbdare, acces și curiozitate, pentru care trebuie să stai să aștepți. M-a bucurat mai tare să fac asta. Am mai făcut fotografie de stradă și tot timpul am un aparat în buzunar. Nu concep să plec de acasă chiar și când o scot afară pe Tina, cățelușa noastră, fără să iau aparatul cu mine, că poate se întâmplă ceva. Dar am ajuns să fiu un pic mai selectiv cu ce fotografiez.
Uite, pentru că ai pomenit de emoții: care dintre voi e mai emoționat, mai marcat, mai revoltat, de ce vă spun oamenii? Și în general cum gestionați emoțiile astea, care vin la pachet cu întâlnirile?
ELENA
De fapt vrei să-ntrebi care plânge mai repede? Cosmin! Nu glumesc! Cosmin plânge mai repede și, bineînțeles, când începe să plângă el, încep și eu să plâng. Eu cred că aș rezista mai mult.
Nu ne gestionăm emoțiile, le dăm drumul. Poate încercam să le gestionăm doar la început. Am avut niște momente în care ne-a fost foarte greu, când documentam sărăcia extremă, copiii cu dizabilități, și-atunci ne închideam în mașină și plângeam. Ar fi fost culmea, după ce că situația era cum era, să mai încărcăm oamenii cu propriile noastre emoții. Adică ne luam emoțiile și ni le duceam în autorulotă și le rezolvam acolo. Dar altfel, cu proiectul despre migrație, ni s-a întâmplat de multe ori în timpul interviurilor să plângă și ei, să plângem și noi. Mai opream reportofonul, ne mai îmbrățișam, mai continuam, mai beam un pahar de vin. Adică ni s-a întâmplat constant chestia asta. Nu mi se pare acum o rușine să te bufnească și pe tine plânsul în timpul interviului. Până la urmă, oamenii vorbesc despre emoții, își pun viața pe masă. E normal să te emoționezi.
Noi am documentat alegerile prezidențiale reorganizate în 2025. Am fost în mai în Austria. Și știi cât era de tensionată atunci atmosfera. Și eram foarte emoționați în timpul interviurilor, pentru că ne dădeam seama că totul devenise alb-negru. Și ne despărțiserăm clar în două tabere, „ei“ și „noi“. Și la un moment dat îi luam interviu unei femei din Viena care avusese o viață foarte grea și ne-a spus niște lucruri foarte emoționante. Și pur și simplu Cosmin a început să plângă și nu s-a mai putut opri.
COSMIN
Era la vot și am întrebat-o dacă acceptă s-o fotografiez și să-mi răspundă la câteva întrebări. Și a zis, da, dar repede, că nu poate sta mult, fiindcă are fetița în mașină. Păi, să mergem la mașină sau puteți veni cu fetița aici. Și ne-a explicat că, de fapt, nu poate: fetița a avut un accident și nu e deplasabilă. Avusese o fractură de coloană… După aia ne-a povestit toată viața ei, cum a părăsit-o bărbatul… Și acumulase mult, era speriată că iese AUR și a început să plângă. Și, bineînțeles, am început să plâng și eu. Totul se întâmpla acolo, în stradă.
ELENA
Ne-a rupt și pe noi. Am vorbit atunci cu Cosmin și n-am mai putut face muncă de teren în ziua aia. Am zis „Ok, pur și simplu nu mai putem“. Și ne-am întors la autorulotă, care era în afara Vienei, într-un camping, pentru că nu mai puteam lua interviuri: am fi izbucnit în plâns la orice ne-ar fi spus oamenii. Atunci chiar n-am reușit să ne gestionăm emoțiile.
Mă gândesc că în acești câțiva metri pătrați ai autorulotei voastre nu e loc pentru prea multe lucruri. Cred că ar fi o idee proastă, de pildă, ca un prieten să vă aducă un set de 6 pahare, în locul celor două pe care le tot rulați: v-ar imcomoda teribil. Totuși, chiar și în spațiul ăsta minuscul, loc pentru un mare vis profesional mai e?
ELENA
Cred că aveam mult mai multe visuri profesionale atunci când am pornit la drum și atunci când am mutat totul în autorulotă, numai că între timp am devenit mai realiști. Nu mai cinici. Viața în autorulotă nu ne-a făcut niciodată cinici, din contră, ne-a făcut mai empatici și mult mai deschiși, dar am devenit mai realiști și ne-am dat seama că visul profesional de fapt e exact ăsta. Să putem lucra la cărțile noastre, să facem muncă de documentare, să ne facem meseriile. Nu mai avem visuri profesionale de tipul „să câștigăm premii“ sau mai știu eu cine știe ce realizări de genul ăsta. Și atunci visurile profesionale sunt să rămânem între oameni, să facem muncă de teren. Ne place atât de mult munca de teren, încât acum, pentru că stăm aici în apartamentul din Alba Iulia, pe timpul iernii, ca să terminăm cartea despre migranții români, ne e foarte greu fără munca de teren.
COSMIN
Nu avem alt vis profesional decât să continuăm ceea ce facem. Și să am timp să mă uit la poze. În momentul de față, am strâns atât de mult material, încât pot să-l împart într-o mulțime de proiecte, de capitole. Azi m-am uitat toată ziua prin toate fotografiile, foarte-foarte repede, am căutat poze cu noi și mașina, „poze-dormitor“, pe care eu le puneam la un moment dat pe Facebook. Doar timp îmi trebuie pentru asta, mie, și după aia să ieșim la documentat, să continuăm să ne facem treaba.
ELENA
Dar întâi trebuie să terminăm cartea. Cărțile, pentru că și Cosmin pregătește o carte. Face cu Matca un album care e o prezentare de portofoliu, din 30 de ani de fotografie. Matca va scoate o serie de cărți de fotografie. Vom vedea ce rezultă din asta.
Mie ce-mi rezultă din discuția asta este că voi nu aveți nicidecum gândul să vă potoliți, să vă așezați și voi la un loc al vostru. Noi, ceilalți, ne imaginăm că mai muncim cât mai muncim, până la pensie, dacă nu câștigăm la loto, între timp. Și după, ne liniștim și noi. Visează omul o căsuță la munte sau pe un mal de lac, sau o căsuță în sudul Spaniei, dacă e foarte visător. La voi nu cred că se aplică deloc treaba asta.
COSMIN
E frumos să schimbi peisajul văzut de pe geam măcar o dată pe săptămână. Noutate tot timpul, adică să mergi în locuri noi, să plimbi câinele într-un loc nou sau să faci alte fotografii. De exemplu, acum, la Alba Iulia, stau într-un oraș pe care l-am fotografiat deja. Bucureștiul, la fel. Nu mai ai niciun challenge. Noi vrem să vedem mereu alte peisaje frumoase.
ELENA
Când terminăm documentarea și ne ducem undeva să scriem, atunci ne permitem să căutăm un loc frumos, cu peisaj. Și acolo Cosmin alege pozele, eu scriu textele. Ne bucurăm foarte tare, după șase luni de stat în praf sau zăpadă, să mergem într-un peisaj frumos. După Anglia, de unde am plecat în ianuarie, când era frig și nasol, ne-am bucurat mult când am ajuns în Italia, ca să lucrăm la materialele documentate.
OK, documentare, întâlniri și interviuri cu oameni, fotografiat, scris… Dar „deraieri“ la un concert, la un muzeu sau altundeva care să nu țină de munca voastră, mai apar?
COSMIN
Cred că de-abia în 2024, în Belgia, ne-am prins că mai există și concerte. Belgia e buricul Europei, pentru că totul e aproape: Olanda, Anglia, Franța, toate concertele se întâmplau pe un diametru de 200 de kilometri. Toate expozițiile se întâmplau acolo și ne-am dat seama că e așa o mare varietate, încât e păcat să nu profităm. Erau concerte la care am fi vrut să mergem, numai că nu ne puteam permite să cumpărăm bilet din timp, pentru că nu știam niciodată unde o să fim. Dar am început să mergem la niște muzee când a venit și Matei, fiul meu, în vizită. În rest, nu am avut timp să vizităm.
Noi ne-am zis: „Facem toată călătoria asta în Europa și o să și vedem Europa!“. Nu, n-am vizitat-o, pentru că de fapt noi n-am fost în Paris sau în orașele mari, cu mici excepții. Am stat în tot felul de orășele mici, industriale, sau în sătuce sau în locuri care nu sunt turistice… Nu am vizitat Europa așa cum ar vizita-o unii care ar merge să facă un traseu turistic. În schimb, știm multe parcări și multe suburbii ale orașelor. Și zone industriale. Putem să spunem unde poți dormi în Danemarca, într-un șantier naval.
ELENA
Noi acum glumim că am terminat proiectul cu românii din diasporă, am fost în 12 țări, ne-am făcut treaba. Așa că după ce publicăm cartea, am putea merge și noi în Europa, să o vedem.
Foto © Cosmin Bumbuț
