Își ia din cuier cardiganul și încalță ghetele negre. Se privește în oglindă ca gest reflex, dar fără prea mult interes. Nu îi pasă în momentul ăsta de cearcăne sau de părul nespălat de două săptămâni. Ștefan o așteaptă la ușă fără să zică nimic. Ea se oprește pentru o clipă și închide ochii. Momentul ăsta de liniște e totul. Apoi el deschide ușa.
Ies din casă și îi lovește în piept un vânt uscat și fierbinte.
– Cred că ne-am îmbrăcat prea gros! Ce cald e, incredibil! Și ce naiba miroase în halul ăsta pe stradă? Uită-te și tu! E plin gunoiul.
Nu doar în fața casei lor, ci pe toată strada gunoiul dă pe dinafară din tomberoane. Unele sunt răsturnate pe caldarâm și roiuri de muște survolează mizeria.
– Măi, dar primarul ăsta nou chiar nu e în stare să se ocupe măcar de serviciile de bază, cum ar fi curățenia? Când ne întoarcem, aș vrea să intru pe site-ul primăriei și să depun o reclamație.
Amalia se strâmbă și se ține de nas. Pornesc amândoi în pas grăbit spre cel mai apropiat supermarket. Îi curge transpirația pe tâmple. Dezbracă cardiganul și îl înnoadă de geantă. Își caută telefonul cu gesturi nervoase.
– Ai telefonul la tine? Nu știu pe unde l-am rătăcit. Câte grade sunt? E groaznic de cald! Cât naiba am stat în casă, de fapt? Ar trebui să fie 12 aprilie, dar căldura asta e de iulie.
– E 13 aprilie. Și sunt 29 grade. Chiar este prea cald. Se pare că-i așa de vreo două săptămâni. Cam de când am început noi.
Amalia privește în sus încruntată din cauza luminii puternice.
– Nu e niciun nor pe cer. Și ce gri spălăcit în loc de albastru. Poate mi se pare, după atâta timp în casă.
Copacii de pe marginea trotuarului au frunzele moi și ofilite, deși abia se dezmorțesc din muguri. Amalia se oprește lângă un liliac cu florile pleoștite. Îl miroase și dă din cap nemulțumită.
– Nici măcar nu miroase. Liliacul înflorește abia în mai. Ce dumnezeu se întâmplă?
Un grup de bărbați cu eșarfe pe cap și ochelari de soare, trece în fugă pe lângă ei, împingându-i neglijent din drum.
– Hei, ce naiba!
Amalia își masează umărul lovit și mormăie de durere.
– Ești în regulă?
Încearcă să o ia în brațe, dar ea se desprinde.
– Ceva e aiurea. Ceva e foarte aiurea. Hai să ne grăbim.
La câțiva metri în fața lor, un cuplu de vârstă mijlocie împreună cu un adolescent împing un cărucior de supermarket. Când îi văd pe Amalia și Ștefan, traversează rapid strada și se pierd pe o alee lăturalnică. Cei doi se privesc contrariați. Pe măsură ce se apropie de supermarket, aud gălăgie și sunetul sticlelor spărgându-se. Intră ezitând. Înăuntru lumea se ceartă pe diverse alimente. Unii țipă, alții se îmbrâncesc, restul iau ce apucă de pe rafturi și fug din magazin fără să plătească. Personalul nu e nicăieri.
– Ce dracu se întâmplă? E apocalipsa zombi? E al treilea război mondial?
– Hai să luăm apă și batoane cu proteine, asta ar trebui să ne țină câteva zile sau săptămâni cu ce rezerve mai avem pe acasă.
Ștefan o ia de mână și o trage rapid la raftul cu băuturi, care e aproape gol. Mai sunt doar câteva baxuri de apă minerală, iau fiecare câte două.
– Poți?
– Da, o să mă descurc. Hai la dulciuri.
Își fac drum prin grămada de obiecte aruncate pe jos. Borcanele sparte și conținutul lor împrăștiat printre culoare sunt adevărate capcane alunecoase. Rafturile sunt devastate, unele răsturnate cu totul. Marfa utilă e aproape imposibil de găsit. La dulciuri nu mai e nimic, dar la raionul de sport găsesc câteva batoane proteice.
– Noroc că astea-s cam rele la gust și nu le mănâncă nimeni. Aș vrea să ieșim de aici până nu se iau ăștia la bătaie.
Ștefan înșfacă și câteva pungi de mâncare pentru câini și le îndeasă în rucsac.
– Cine știe…
Pornesc spre ieșire, Amalia întoarce încă o dată capul și o vede în capătul culoarului. Printre bărbații care se îmbrâncesc, o bătrână cu părul argintiu lung până în talie, curgând valuri peste o rochie lungă și albă, pătată cu sânge. Aleargă spre ea, dar când ajunge acolo, bătrâna nu-i nicăieri. Ștefan o ajunge din urmă. Gâfâie.
– Ce-i? Ai uitat ceva?
– Nu ai văzut-o?
– Să văd ce?
– Nu ce, pe cine! Bătrâna aia cu rochie albă, plină de sânge.
– Nu am văzut așa ceva. Ești sigură?
– Am văzut-o. Dar nu mai sunt sigură de nimic. Toată ziua de azi pare o halucinație.
Se întorc din nou spre ieșirea din magazin. Pe drum un tânăr îi surprinde din spate și înșfacă un bax din mâna Amaliei, o împinge într-un raft și fuge. Ștefan dă să fugă după nemernic, dar se oprește când o aude pe Amalia strigându-l. O ajută să se ridice.
– E ok, n-am nimic, dar hai să plecăm de aici până nu rămânem fără nimic.
Reușesc să iasă fără alte incidente, când în spatele lor un obiect mare zboară prin fereastra magazinului. Trosnetul și sunetul sticlei sparte o paralizează. Se uită încremenită la scenă, fără să fie capabilă să se miște din loc, în timp ce zeci de oameni ies în fugă din magazin pe lângă ea.
– Amalia, Amalia! Revino-ți! Trebuie să plecăm!
– Ștefan, cred că suntem într-un film. Suntem într-un film, așa-i?
De la ce pornise, de fapt, cearta?
Tocmai se întorseseră dintr-un city break în care făcuseră sex și se certaseră în egală măsură. Nu reușiseră să cadă de acord ce să viziteze, unde să mănânce, ce vin să cumpere. Orice detaliu putea deveni scânteia pentru o nouă ceartă. Tu niciodată, tu întotdeauna. Intrau în același vârtej care se amplifica în vorbe grele și noi răni peste cicatricile fiecăruia.
După ce s-au întors din călătorie, Amalia și-a lăsat bagajul în sufragerie și a ieșit cu prietenele de la teatru. Juca într-o trupă de amatori, teatrul era pasiunea ei încă din adolescență. Înconjurată de oameni faini și creativi, simțea că aduce un aport valoros trupei și că este apreciată exact așa cum este. Paradoxal, se regăsea cel mai mult pe sine interpretând roluri scrise de alții.
Era deja târziu când s-a întors, iar casa amorțită de liniște. Amalia s-a descălțat neglijent, epuizată. Ștefan a apărut în ușa dormitorului și a privit-o câteva clipe cu ranchiună. Tăcerea săpa gropi între ei, iar cuvintele, o prăpastie. I-a reproșat că a lăsat casa în mizerie, că el nu poate trăi în dezordinea ei. Amalia a început, iritată, chiar atunci să arunce hainele la spălat, să trântească farfuriile din chiuvetă în mașina de spălat vase, țipând că el e complet nerezonabil. Că ea nu e un robot și că nu vrea să fie perfectă ca el.
– Ți se rupe, tu fugi repede la actorașii tăi, acolo te simți tu bine, să te dai în bărci cu actorașii!
– Ce fac, nesimțitule? Ce insinuezi?
– Nu insinuez, observ. Am văzut cum se uită la tine individul ăla, cum îl cheamă, Ionuț. De parcă ai fi savarina lui.
– Iar inventezi povești ca să îți justifici gelozia asta bolnavă? Ești incredibil, pe bune! Ar trebui să mergi la evaluare psihiatrică, tu nu ești normal.
– Tu nu ești normală! Nu poți să stai acasă ca o femeie normală cu soțul ei, ai nevoie mereu să primești atenție de la alții! Ce îți trebuie? Ce îți lipsește?
– Parcă ești taliban, zău! Azi-mâine o să îmi interzici să ies din casă neînsoțită.
– Mai bine eu taliban, decât tu femeie ușoară!
– Dobitocule, nu te mai suport! Cu politețea ta falsă de aristocrat pasiv-agresiv! Nici măcar nu ești în stare să te cerți! Nici măcar nu ești în stare să îmi spui curvă! Că asta ai vrut să zici de fapt, așa-i?
– Nu mă trage la nivelul tău, în troaca ta de porci.
– Naiba să te ia de snob! Și te miri că simt nevoia să fug de tine?
– Fugi, fugi, că doar atât ești tu în stare!
Au continuat așa ore în șir, apoi au dormit spre dimineață epuizați, în camere diferite, pentru prima dată de când se mutaseră împreună. Cearta s-a reluat în următoarele zile ca un râu turbat pe o albie cunoscută, de câte ori încercau să își vorbească. Se șicanau, își aruncau reproșuri și nu puteau duce nicio discuție fără să găsească vina în celălalt. După o vreme, Ștefan a căzut în muțenia lui încăpățânată, care o scotea din minți pe Amalia. Doar mortul e mut, futu-i!
Amalia a încercat să își sune terapeuta, i-a trimis mesaje, dar nu a primit niciun răspuns. O fi în concediu, s-a gândit. A sunat-o chiar și pe maică-sa, dar nici ea nu răspundea. Mai bine, că altfel nu scăpa de povețele ei despre cum să ții o căsnicie și cum să fii nevasta perfectă. Se simțea singură pe lume, izolată în globul ăsta domestic cu el. Și nu mai găsea niciun sens. Nu mai avea energie și chef de nimic, nici măcar de ceartă. Și-a luat un concediu medical de două săptămâni. A zăcut în pat cu laptopul în brațe, privind ore în șir filme vechi. Ștefan a încercat să lucreze la proiectul lui informatic, dar nu a reușit să scrie nicio linie de cod care să funcționeze.
Pe nesimțite comunicarea lor cu exteriorul s-a topit într-un cocon negru. Amalia simțea că ceva în ea moare. Întrebarea era dacă altceva mai poate renaște din pupa asta sau trebuie îngropată definitiv.
Ștefan a observat că ceasul de pe perete – un obiect vechi din sufrageria bunicilor lui, pe care Amalia nu îl suporta, dar care era încă uimitor de precis – stătuse. A încercat să îl tragă, dar nimic nu se clintea. L-a dat jos de pe perete, și l-a pus, ca pe o ofrandă, pe masa de bucătărie.
Amalia îl observa din ușă. Ne-a stat timpul, s-a gândit, incapabilă să mai simtă tristețe. Era prea mult. Își dorea doar să doarmă. S-a întors în dormitor și a căzut într-un somn greu. Nu știa cât timp a trecut atunci când s-a trezit. Nu își găsea telefonul. Părea să fie întuneric. Sau poate erau rulourile trase.
A încercat să fie amabilă când s-au întâlnit pe teren neutru, în bucătărie. Ștefan îi făcuse cafeaua – ca întotdeauna – și ei. Deci era dimineață. Stăteau la masa de bucătărie și priveau în gol. Era mai bine să nu mai zică nimic. Oricum totul se relua după același tipar jalnic.
– Măi, dar nu mai avem cafea, a constatat Ștefan. Aș vrea să ieșim să facem niște cumpărături.
– Du-te singur! i-a aruncat Amalia. Apoi a văzut tristețea din privirea lui și ceva în ea s-a înmuiat. Of, bine, hai că vin și eu.
A încercat să facă duș, dar apa abia curgea.
– Oare e vreo avarie pe undeva? Abia curge apa la robinet. Abia am reușit să mă spăl.
Ștefan a dat din umeri absent.
– Hai să mergem. E târziu deja.
Acum, Amalia stă împietrită în mijlocul străzii și privește cerul. Niciun nor. Parcă nu e real.
– Suntem într-un film, așa-i?
Exact atunci, o vede din nou pe bătrâna în alb, în capătul străzii, mergând liniștită, ca și cum totul ar fi în perfectă ordine.
Ștefan o smucește de acolo și încep amândoi să alerge cât de repede pot cu baxurile de apă spre casă. Închid ușa după ei. Rulourile sunt deja lăsate. Aprind doar o veioză, de parcă lumina de afară ar fi putut să le aducă toată nebunia aia în casă. Amalia își caută telefonul. E pe măsuța din hol. Ce ciudat, sigur verificase mai devreme și aici. Nu mai merge internetul. Nici 4G-ul. Câteva apeluri pierdute de la maică-sa, dar acum linia e ocupată.
– Ce dracu facem? Ștefan? Unde ești?
Ștefan apare din pivniță victorios cu sticla de vin pe care o puseseră bine pentru ocazii speciale. Un Brunello cumpărat în luna lor de miere. Scoate din vitrină paharele lor preferate și rânjește.
– Dacă tot se duce lumea de râpă, măcar să ne simțim bine!
O pufnește și pe ea râsul. Totul pare o glumă. Una foarte proastă.
– Adevărul e că nu aș vrea să petrec sfârșitul lumii cu nimeni altcineva.
Imagine: Green Exploding Sun, Allen David, 1970
