Nicolae Manolescu – criticul unei epoci (apuse)

Start

Dispariția lui Nicolae Manolescu, după aceea de acum un an și jumătate a lui Eugen Simion, este resimțită ca finalul oficial al unei epoci, în realitate demult apuse, în care critica literară era o instituție nu numai importantă, ci, poate, cea mai puternică dintre cele care activau într-un câmp cultural supus hărțuielilor politice și ideologice. Nici unul dintre criticii literari de după 1990 nu au mai putut capitaliza atâta notorietate și, nu evit cuvântul, putere, pentru că prestigiul criticii literare s-a tot pierdut.

Nicolae Manolescu a fost criticul esențial al literaturii dintre 1962 (când își începe activitatea de cronicar literar la Contemporanul) și 1992. Merită amintit și contextul: după Congresul al IX-lea, esteticul devenea o valoare recuperată și motivată ideologic, similară cu noua orientare a politicii partidului. În discursul său, reprodus în toată presa epocii, Ceaușescu afirma explicit că direcția se poate schimba sau că schimbarea deja înregistrată căpăta girul oficial: „Artei și literaturii le sunt proprii preocuparea pentru continua înnoire și perfecționare creatoare a mijloacelor de exprimare artistică, diversitatea de stiluri; trebuie înlăturată orice tendință de exclusivism sau rigiditate manifestată în acest domeniu.“ Când șeful Partidului Comunist vorbește despre „înnoirea și perfecționarea mijloacelor de exprimare artistică“ și despre „înlăturarea tendinței de exclusivism“, e semnul cel mai clar că vremea realismului socialist s-a dus și că literatura își poate recupera statutul de artă. Esteticul face parte, cu alte cuvinte, din politica oficială.

Dar politica Partidului nu a fost una consecventă. După 1971, a început o orientare naționalistă, care a căpătat proporții faraonice în anii 1980. Faptul că regimul nu a mai reușit deturnarea literaturii de la specificul său se datorează în bună măsură autorității publice pe care critica literară o căpătase în câțiva ani. În nici o altă cultură europeană critica literară nu a reprezentat o instituție cu atâta impact public, în pofida discursului său specializat. Dintre toate formele criticii, critica de întâmpinare a fost de departe cea mai vizibilă și mai ilustră, pentru că tensiunile și conflictele cu puterea se puteau regla aici, la vedere. Fenomenul se explică prin faptul că ea era percepută ca un apărător al unei cetăți asediate. În plus, cum alte domenii ale cunoașterii erau mult mai drastic controlate (filosofia, istoriografia, științele politice ș.a.m.d.), critica a acaparat treptat mare parte din „piața ideilor“. Sistemul literar și-a creat, prin intermediul criticii literare, o nișă în care ideologia oficială nu mai reușea să ordoneze și să manipuleze operele.

În tot acest teritoriu tensionat politic, Nicolae Manolescu și-a căpătat, prin activitatea admirabilă de cronicar literar, un uriaș prestigiu. Critica de întâmpinare pe care a practicat-o cu minime cedări (și le inventariază el însuși onest în cartea de memorii, Viață și cărți) a fost o demonstrație de exercitare a spiritului critic într-un context de constrângeri politice. De aceea, acțiunea lui critică a depășit cadrul specializat al receptării literaturii. Iar autoritatea sa nu a fost una de nișă, funcțională în cadrul breslei, ci una publică, pentru că transmitea modelul libertății de gândire și de acțiune într-un cadru tot mai opresiv. În plus, rubrica lui Manolescu de la Contemporanul, dar mai ales de la România literară funcționa în tandem cu aceea a Monicăi Lovinescu, de la Europa liberă. Ceea ce în esență conferea nu numai o legitimare critică, ci și una politică. În cartea de memorii amintită, Viață și cărți (Editura Paralela 45, 2010), partea cea mai incitantă constă în destulele bătălii politice din culise pe care cel mai adesea George Ivașcu le-a dus pentru a apăra intervalul de libertate acordat lui Nicolae Manolescu. Morala este că, într-un regim totalitar, literatura nu e „doar“ literatură, ci, prin „simpla“ ei reușită estetică, o abatere de la programul dogmatic al Partidului unic. În acest cadru care s-a tot degradat, până a atins proporțiile grotești din anii ’80, rubrica lui Nicolae Manolescu a avut un rol de igienă spirituală, de transmitere a unor valori care nu erau numai literare, estetice. Ci țineau de rezistența spirituală, civică și, în ultimă măsură, existențială în fața unui regim tot mai detracat.

E de neimaginat literatura română din timpul comunismului în absența acțiunii critice a lui Nicolae Manolescu. „Lista“ lui a avut putere canonică. (Deși „canonul“ estetic nu are cum să fie decât rezultatul unui joc de echipă.) Unele articole ale sale au fost gesturi de frondă, transmițând nu numai un adevăr estetic, literar, ci și modelul asumării unui curaj care era politic. Cronica elogioasă scrisă imediat după apariția romanului cu „probleme“ (politice, cum alfel?), Bunavestire, de Nicolae Breban atacat apoi în plenara C.C. al P.C.R. a fost singurul gest de neascultare față de comanda politică pe care alți critici, cu poziții instituționale mai puternice în sistem (Ovid. S. Crohmălniceau printre ei), o executau disciplinați. Denunțarea clară a plagiatului lui Eugen Barbu din Incognito e tot dovada unui curaj politic, dată fiind greutatea în sistem a prozatorului. (Tocmai de aceea, unul dintre ultimele articole ale lui Manolescu din România literară, în care apără normalitatea discutării „cazului“ Eugen Barbu mi s-a părut o tresărire de onestitate.) Și exemplele pot continua. Într-un sistem totalitar, receptarea literaturii nu e discurs de nișă, ci capătă reverberații mult mai ample.

Faptul că a fost și mentorul unui grup literar (cel din jurul Cenaclului de luni) care manifesta o libertate de exprimare sfidătoare față de normele oficiale i-a consolidat autoritatea. Nicolae Manolescu a ieșit din comunism cu o autoritate nu numai critică, ci și etică și civică extraordinare. Un capital de imagine pe care, din păcate, nu l-a mai putut valorifica în aventurile politice ulterioare. Dar care a supraviețuit și care i-a conferit, în noile structuri, o putere adesea contestată, dar neclintită în practică.

Se repetă diagnosticul, în mare măsură corect, conform căruia Nicolae Manolescu a fost „cel mai important critic literar din perioada postbelică“. Două precizări trebuie numaidecât făcute însă: cronicarul României literare a fost cel mai consecvent cronicar literar, dar acțiunea lui a fost parte dintr-o campanie critică a unui desant critic excepțional, apărut în anii 1960, prin care comentariul principial estetic era o ieșire din blocajul dogmatic specific anilor 1950, ai realismului socialist. Esteticul nu însemna evaziune, ci asumarea unui program care, în esență, presupunea rezistența politică față de presiunile, diferite ca intensitate, ale sistemului politic asupra literaturii (și, implicit, asupra marilor teme ale epocii). Eugen Simion, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Mircea Martin, Valeriu Cristea, Ion Pop, Gh. Grigurcu, Al. Călinescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu, Alex. Ștefănescu, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Radu G. Țeposu, ca să dau doar câteva nume, sunt angajați în aceeași campanie. Sigur, Manolescu a fost unul dintre cei câțiva generali. Dar bătăliile nu se câștigă numai cu generali.

A doua observație e și mai simplă: etapa așa-zis „postbelică“ a literaturii române se încheie în 1990. În ultimii 35 de ani, prestigiul lui Nicolae Manolescu a fost mai curând rezidual, simbolic, nu un efect direct al acțiunii sale critice. Nu e nicio blasfemie să constatăm că imaginea literaturii ultimilor 35 de ani nu se poate desprinde din cărțile și articolele sale. Aș spune chiar, într-un regim de normalitate și calm al discuției, că Nicolae Manolescu a fost, ca șef pe viață al Uniunii Scriitorilor și director al României literare, simbolul unei atitudini opace față de transformările uneori abrupte care s-au petrecut în practica literaturii. Nu e nici urmă de lipsă de respect dacă recunoaștem asta: în fond, fiecare fenomen își construiește imaginea printr-o receptare afină. Or, în momentul de față, între literatura ultra-actuală, a celor de 20-30 de ani și receptarea ei în zonele instituționalizate este o ruptură acută.

Dacă n-a mai fost criticul literaturii de după căderea comunismului, Nicolae Manolescu a devenit conducătorul unor instituții de forță din câmpul cultural. Uniunea Scriitorilor, revista România literară, numeroasele comisii ministeriale, zecile de jurii și premii controlate i-au conferit o putere oficială în sistem, pe care critica lui nu o mai exercita. Treptat, Nicolae Manolescu s-a transformat în girantul unor practici abuzive față de scriitorii care și-au manifestat dezacordul față de multe dintre deciziile instituțiilor pe care le-a condus. Nu e însă acum momentul să mă refer la toate astea. Rămân fidel respectului neștirbit față de opera lui critică admirabilă dinainte de 1989 (și nu numai).

Deși critica lui de întâmpinare a devenit, inevitabil, subiect de istorie literară, notorietatea ei nu s-a stins nici măcar acum, când cronica literară a devenit, probabil, forma cea mai marginală a genului critic. Cărțile lui, cea despre Sadoveanu, Arca lui Noe, o parte a Istoriei critice sunt de neocolit. Ele au contribuit imens la formarea noastră, chiar dacă între felul lui de a înțelege critica literară și aceea a generației mele s-a produs ruptura. Fractura era inevitabilă: așa cum critica își adaptase discursul, metodele, strategiile la provocările politice și sociale de după 1960, la fel a făcut-o și după 2000, în special. Receptarea eminamente estetică a devenit caducă, într-un sistem în care nu mai exista amenințarea, presiunea. Discuția va continua. Pentru că ea este nu numai necesară, ci inevitabilă. Nicolae Manolescu este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți critici ai literaturii române. Acțiunea lui critică definește o epocă, aceea a perioadei comuniste. Dispariția lui consfințește istoricizarea acelei epoci. Și, implicit, a criticii literare specifice ei.

Imagine reprezentativă: stirileprotv.ro

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×