Nimic

„YVAN: Nu mi-a plăcut… dar nu pot spune că mi-a displăcut acest tablou.
MARC: Desigur. Nu poate să-ți displacă ceea ce nu se vede, nu poate să-ți displacă nimicul.
YVAN: Nu, nu, e ceva…
MARC: Glumești?
YVAN: Eu nu sunt așa de sever ca tine. Este o operă de artă, în spatele ei se află un gând.
MARC: Un gând?!
YVAN: Un gând.
MARC: Și care e acela?
YVAN: Este împlinirea unui drum…
MARC: Ha! ha! ha!“
Yasmina Reza¹

a.
„Mai e puțin, mai e un pic
Până la marele nimic“²

În 2004, cinci sute de artiști, curatori, critici și negustori de artă au desemnat pisoarul (Fontaine, 1917) lui Duchamp drept cea mai influentă operă de artă a secolului XX³ (lopata de zăpadă expusă în 1915 n-a avut același succes). Orice poate fi artă, asta e ideea care a favorizat „teoria“ în detrimentul esteticii. După pisoarul lui Duchamp, totul a devenit posibil. Așa s-a ajuns la conservele cu rahat ale lui Piero Manzoni, la cutia cu supă a lui Andy Warhol, la mâzgălelile lui Cy Twombly, la o Venus din Millo realizată din excremente de urși panda, la tablourile pictate cu propria-i vomă de o americancă, la petele de sânge menstrual cu care o chiliancă a ales să facă „artă“, la banana lipită cu bandă adezivă pe un perete ș.a.m.d. Și toate aceste grozăvii se vând bine, unele dintre ele cu milioane de dolari. Așa că tentația e mare. Evoluția artei s-a transformat, într-o oarecare măsură, într-o desfășurare a exceselor, a „perversiunilor“, dar, la fel ca în sex, ce mai rămâne de făcut după ce totul a fost încercat? Era logic să se ajungă (și) la nimic.

b.
Aer și spirit

În 2021, un artist italian a vândut cu 15 000 de euro o sculptură „invizibilă“ intitulată Io sono, declarând că deși „nu se poate vedea“, sculptura „există“, fiind „făcută din aer și spirit“. Cumpărătorul a primit un certificat de garanție și indicații despre felul în care trebuie expusă. „Este o lucrare care îți cere să activezi puterea imaginației“, a mai spus artistul. Teoria lui sună astfel: „Vidul nu este altceva decât un spațiu plin de energie și, chiar dacă îl golim și nu mai rămâne nimic, nimicul are, conform principiului incertitudinii al lui Heisenberg, o greutate. Prin urmare, are energie condensată și transformată în particule, adică în noi.“⁴ Carevasăzică, arta nu e ceea ce vezi, ci, vorba lui Roger Kimball⁵, „un soi de academică bolboroseală“ care „nu se ocupă de adevăr“, ci de „teorie“, și care duce la „triumful imaginarului“. În aceste condiții, orice poate fi „artă“, importantă fiind în primul rând „bolboroseala“. Ai bolboroseală cu trimiteri la Foucault, la Derrida sau, iată, la Heisenberg, ai artă. „În The Painted Word (1975), Tom Wolfe a condamnat tendința elitei artistice a anilor 1970 de a presupune că «picturile și alte lucrări există doar pentru a ilustra textul»“, scrie același Roger Kimball. Iată că azi nici măcar nu mai e nevoie de lucrări, bolboroseala academică făcând toată treaba.

Italianul, pe numele său Salvatore Garau, nu e la prima ispravă de genul acesta. În Piazza della Scala din Milano i-a fost „instalată“ sculptura Buddha in contemplazione, de asemenea inexistentă (invizibilitatea nu anulează existența, tocmai de aceea preferă artistul acest termen, pentru a indica faptul că dincolo de ceea ce nu se vede poate fi ceva), marcată pe caldarâm cu un pătrat din bandă adezivă. Povestea pare ruptă din filmul The Square⁶. Ceea ce acolo este ironizat, Garau face fără scrupule, asemănarea fiind atât de mare, încât pare mai degrabă un plagiat.

c.
Vidul care ne umple

Însă ideea artei invizibile este mult mai veche. În 1958, Yves Klein deschidea la Galeria Iris Clert din Paris expoziția „Le Vide“ („Vidul“) în care, după cum spune și titlul, nu se găsea nimic, galeria fiind goală. Tot Klein este cel care a reușit, pentru prima dată, să vândă „spațiu gol“, obținând în schimb aur. Au existat opt astfel de tranzacții. Proiectul, intitulat Zone de sensibilité picturale immatérielle, a cuprins și câteva performance-uri în care cumpărătorul ardea chitanța oferită de artist, iar artistul, pentru a „echilibra ordinea naturală“, arunca în Sena jumătate din aurul primit.

În pictură, Yves Klein a propus, precum Kazimir Malevici, Ad Reinhardt și alții, pânze monocrome în care subiectul este culoarea însăși. Klein a folosit o nuanță de albastru intens, obținută de acesta și înregistrată în 1960 la Institut national de la propriété industrielle sub numele International Klein Blue (IKB). Era normal ca existând picturi într-o singură culoare să avem și „picturi“ fără nicio culoare, picturi invizibile, la fel cum există și „sculpturi“ invizibile [Salvatore Garau nu este primul artist care propune o sculptură invizibilă, a făcut-o mai întâi Andy Warhol, în 1985, cu o lucrare intitulată Invisible Sculpture, formată dintr-un simplu soclu alb pe care privitorul e invitat să-și imagineze o sculptură. Cu Untitled (A Curse), din 1992, Tom Friedman a propus ceva similar, doar că spațiul de deasupra soclului, spune artistul, e blestemat] sau „muzică“ fără sunet. (Exemplul cel mai cunoscut fiind 4′33″, din 1952, „compoziția“ lui John Cage, printre precursorii lui Cage numărându-se Klein însuși, cu Symphonie Monoton-Silence, din 1949, o lucrare în două părți, în prima auzindu-se, timp de 20 de minute, un singur acord, iar în cea de a doua, tot de 20 de minute, nefiind altceva decât liniște totală.)

În 2009, la Centre Pompidou, a fost prezentată o retrospectivă având ca temă „vidul“, incluzând nouă artiști și un spațiu generos: treisprezece săli. Treisprezece săli care au rămas complet goale, evident, vizitatorilor propunându-li-se să mediteze în acel vid, să își ascută simțurile și gândurile, să vadă și să audă lucruri care nu se văd și nu se aud. Nu a mai durat mult și a apărut primul muzeu dedicat artei invizibile, astfel că, în 2011, la New York, beneficiind de sprijinul renumitului actor James Franco, Museum of Non-visible Art (MONA)⁷ și-a deschis porțile. Pe site-ul muzeului⁸ este oferită următoarea explicație: „In essence, the art work itself is what the viewer sees in their mind, but the cue for what they are imagining is written on a card, mounted on the wall like a traditional title card. An example of two such art works are below, but it can be literally anything from a painting to a sculpture to a conceptual work to a fantasy that could never be physically made.“ („În esență, opera de artă în sine este ceea ce privitorul vede în mintea lui, dar indiciul pentru ceea ce își imaginează este scris pe un cartonaș fixat pe perete, la fel ca unul dintre acele cartonașe de prezentare obișnuite. Un exemplu de două astfel de lucrări de artă sunt mai jos, dar poate fi literalmente orice, de la o pictură la o sculptură, de la o lucrare conceptuală la o fantezie care nu ar putea fi niciodată realizată fizic.“). Și sunt arătate cele două cartonașe. Pe primul scrie:

„Praxis
Red Square
Painting, 2011
A painting of a small red square. It is about 5 by 5 inches. It is one color, with several shades of red, and is so glossy that it looks wet“ etc.
(„Praxis
Pătrat roșu
Pictură, 2011
O pictură cu un mic pătrat roșu. Este de aproximativ 5 pe 5 inchi. Are o singură culoare, cu mai multe nuanțe de roșu și este atât de lucioasă încât pare umedă“ etc.)
Iar pe cel de al doilea:
„Monica Jacobs
Tree of Life
Sculpture, 2011
This tree is large enough to reach into space, but small enough to fit in your hand“ etc.
(„Monica Jacobs
Copacul vieții
Sculptură, 2011
Acest copac este suficient de mare pentru a ajunge în spațiu, dar suficient de mic pentru a încăpea în palma ta“ etc.)

Se pare că o femeie pe nume Aimee Davison a cumpărat de la MONA, cu 10 000 de dolari, o astfel de lucrare, intitulată Fresh Air⁹. Important e să-ți imaginezi că lucrarea îți poate da, ori de câte ori ai nevoie, o gură de aer proaspăt, nu? Pentru un asemenea serviciu, 10 000 de dolari par un mizilic. În manifestul publicat pe site-ul muzeului se spune clar: „You must bring what you have not made to market. (The market will give it value.)“ [„Trebuie să aduci pe piață ceea ce nu ai făcut. (Piața îi va da valoare.)]“).

¹ Yasmina Reza, Artă, traducere de Violeta Popa, editura UNITEXT, București, 1998.
² Versuri din cântecul Cei ce vor fi al formației rock Iris.
³ Charlotte Higgins, „Work of art that inspired a movement… a urinal“, The Guardian, 2 decembrie 2004.
⁴ „Io sono“ la prima scultura immateriale venduta all’asta per 15 mila euro, libreriamo.it, 20 mai 2021.
⁵ Roger Kimball, Siluirea maeștrilor, traducere de Dragoș Moldoveanu, editura Anacronic, Domnești, 2017.
⁶ Film din 2017, scris și regizat de Ruben Östlund, avându-i în rolurile principale pe Elisabeth Moss, Claes Bang și Dominic West.
⁷ Un alt muzeu al artei invizibile, No Show Museum, a apărut la Zurich, în 2015. „The world’s first museum dedicated to «nothing»“, se menționează pe site-ul muzeului, deși, așa cum spuneam, Museum of Non-visible Art din New York a fost deschis în 2011.
⁸ https://museumofnonvisibleart.com/
⁹ Sydney Edelist, Interview With Aimee Davison, Who Bought A $10,000 Work Of Non-Visible Art, huffpost.com, 19 iulie 2011.

Imagine reprezentativă: Marcel Duchamp, L.H.O.O.Q., 1919