Volanul în dreapta habitaclului și condusul pe partea stângă a străzii sunt un landmark britanic cu explicație istorică, vinind din practicile turnirurilor medievale și fiind conservat sistematic. De asemenea, a fost exportat în fostele colonii ale Regatului, mai puțin în India, n-aș știi să vă spun de ce, dar acolo șofatul e o adevărată probă de anduranță, la numărul mare al populației și la haosul care guvernează șoselele. Deci de ce pe stânga în raport cu axul drumului? La jocurile medievale, bravii cavaleri se întreceau ținând lancea în stânga, fix lângă corp, cu scopul de-a străpunge, în viteză, armura adversarului ori măcar de a-l dezechilibra și doborî din șa, iar cu dreapta, controlau calul prin mânuirea hățurilor. Pentru conducătorii sutelor de cai putere de azi norma s-a perpetuat: schimbătorul de viteze e plasat în locul armei; volanul, pe dreapta, spre a imprima direcția dorită. Nu e, oare, neobișnuită abordarea asta în oglindă, când întreaga lume are regulile fix invers? Gluma „We are driving on the right side of the road” spune că nu, reafirmând intenția de-a nu schimba lucrurile, în orice caz nu într-un orizont de timp palpabil! Commonwealth-ul nu va renunța la sute de ani de istorie. Și, practic vorbind, ar fi super-complicat. Interesant e că Suedia, de pildă, care nu are legături chiar atât de strânse cu Regatul, desigur cu excepția faptului că vikingii năvăleau ciclic pe insula asta mică, a condus și ea ca-n Marea Britanie până-n 1967. Apoi, a adoptat sistemul european, decizia fiind explicată prin numărul mare de accidente, în condițiile în care cele mai multe dintre autovehicule aveau deja volanul la locul lui, unde-l știm noi. Chestiune de vizibilitate, mai ales în cazul depășirilor.
Am condus și eu puțin în Regat; e… bizar, întrucât trebuie să-ți stăpânești reflexele deja formate și, oricât m-am străduit, am lovit la greu cu mâna dreaptă în portieră. Însă nu e imposibil, suntem ființe adaptative. Din fericire, pe schimbătorul de viteze poziționarea e similară celei continentale, iar ca să reușesc mai rapid am decis că cea mai bună metodă e să țin mereu mâna stângă pe schimbător, iar dreapta lipită de volan. Mai aveam puțin și mi le legam cu bandă adezivă. Glumesc! Distracția mare e în ronduri. La intrare, ca la intrare, dar ieșirea e o provocare. Dacă în alte situații rutiere te mai iei după cei din față, la părăsirea rondului tactica nu ține. Căci fiecare iese din rond în alt punct, spre direcția unde are treabă. La faza asta ești pe cont propriu! Să mai zic ce infrastructură impecabilă brăzdează insula asta? Să zic de autostrăzi, dual carriageway și o multitudine de countryside roads, înguste, flancate de garduri vii, de verdeață, cu refugii laterale când de-o parte, când de alta, care îngăduie circulația pe ambele sensuri. N-am auzit un claxon, n-am auzit o apostrofare; politețe la superlativ.
În peisajul rutier se remarcă un tip special de autobuz care atrage privirile: double-decker. În 1828, englezii au imaginat o caleașcă cu două etaje trasă de cai. Motivul a fost nevoia creșterii capacității de transport odată cu mobilitatea populației în continuă ascensiune. Această soluție a fost bine primită, așa că primul double-decker motorizat a fost produs în 1847, iar un alt avantaj, pe lângă numărul mai mare de călători și înfățișarea neobișnuită, este faptul că, în ciuda lungimii (între 12 și 14 m), tipul acesta de mijloc de transport poate intra relativ ușor pe drumurile înguste ale capitalei britanice. Cele mai simpatice pentru călători sunt cele cu acoperișuri vitrate, prin care vezi cerul senin ori ploaia, depinde de anotimp și de zi. Mie-mi place să mă așez la etaj, pe partea șoferului și să-mi închipui că eu sunt cea care conduce. Ca fapt divers, în 1941, Miss Phyllis Thompson a fost prima femeie licențiată să conducă un double-decker pe străzile londoneze.
Majoritatea sunt roșii, captează privirile nu doar prin aspect, ci și prin culoarea vie, vizibilă din depărtare. Unele modele sunt neacoperite în partea de sus, cele folosite pentru turul orașului – spre încântarea turiștilor, care au șansa unei perspective panoramice. Inclusiv în condiții atmosferice mai puțin prietenoase, ca vânt sau ploaie scurtă. Double-decker e atât de înșurubat în cultura cotidiană britanică încât e menționat până și într-unul dintre volumele lui J.K. Rowlings, Harry Potter și prizonierul din Azkaban – un triple-decker, doar suntem în lumea magiei, botezat Knight Bus. Singura problemă ține de relativa instabilitate, par niște dulapuri la orizontală care se mișcă, dazavantajul însă poate fi ușor contracarat de atenția și îndemânarea șoferului. Ar mai fi și vulnerabilitatea dată de înălțime – ramurile pomilor de pe margine devenind uneori incomodante ca și podurile pe sub care nu poate trece.
Am pomenit cuvântul „poduri”, o să aduc în discuție o altă temă care conectează prezentul de trecut pe insula asta mică: bridge toll/ taxa de pod. În întregul Regat Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord sunt inventariate 23 de poduri cu taxă, cele mai multe peste râuri importante. Întreținerea lor e treaba comunităților locale care încasează o taxă modică, de câteva lire. Unele sunt construcții moderne, de dată recentă, acestea sunt administrate de la nivel central. Cele din localitățile rurale sunt vechi construcții din piatră, cu valoare patrimonială, tratate ca atare, și îngrijite permanent. Am avut ocazia să traversez unul din această categorie. Aparent banal, podul are o istorie fascinantă. Leagă Swinford de Eynsham și datează din 1769, un an care a început într-o zi de sâmbătă (n-are relevanță aici, doar mi s-a părut pitoresc). A înlocuit un mic ferry care asigura deplasarea peste apă, dar care devenise insuficient, și e unul dintre cele două toll-uri de pe Tamisa, din Anglia. O căsuță în mijloc, între sensurile de mers, e ocupată, la orele de vârf, de un angajat care colectează taxa. Acum cuantumul ei e de câțiva penny (5 pentru autovehicule standard, ceva mai mult – 20, pentru cele de mai mare dimensiune și tonaj, precum double-decker). O sumă simbolică, care dă mari bătăi de cap plătitorilor. Nu se poate transfera online, nu există abonament (se aplică doar la peak hours) așa că-i musai ca șoferii să aibă mereu în mașină mărunțiș. Închipuiți-vă situația în care ai doar o bancnotă de 5 sau 10 lire și aștepți rest. Banca locală furnizează și colectează sutele, uneori miile de mici monede, care ocupă mult volum și sunt grele. De ce nu se mărește taxa? Întrucât County Council n-a fost de acord. De ce nu se renunță la ea? Întrucât County Council n-a fost de acord. Faza e că în urmă cu niște ani, în 2009, podul spre Eynsham a fost scos la licitație. Vânzarea s-a făcut pentru 1,08 milioane de lire. Nu se știe cine e noul proprietar și de ce l-a cumpărat, dar toll-ul e acolo în continuare. Circa 10 000 de motoare îl trec în medie zilnic!
Imaginea principală: Public Domain Review
